Are și bunătatea limitele ei…

61508a3aea821cf9e6ccbd00a5d7e030

În general eu nu mă cert, dar are și bunătatea limitele ei. Nu îmi place să mă cert și nu ajung aproape niciodată în acel punct în care să mă cert cu cineva. Îmi este greu, simt că îmi calc pe inimă. Dar știți de ce? Pentru că certurile apar, în general, între oamenii care au sau au avut ceva de împărțit, între oamenii care cândva au ținut unii la alții. Iar eu… dacă am ținut la un om, nu mă pot certa și nu îl pot jigni. Nu sunt genul care să jignească pe cineva voit și nu îmi place să o fac. Dacă am ceva de spus, spun. Însă o fac cu tact, fără să ajung în acea ipostază nesuferită în care să-i distrug omului stima de sine sau să-l fac să se îndoiască de el însuși.

Și totuși sunt situații în care oricât aș evita o ceartă, sunt nevoită să trec prin ea. Însă au și certurile partea lor bună. Mă eliberează. Dacă sunt jignită, atunci pot și eu, în sfârșit, să încetez să mai fiu drăguță. Sunt o tipă care dacă este „lovită”, întoarce și celălalt obraz. Îmi cer scuze cu ușurință dacă consider că am greșit. Las de la mine cât pot de mult. Până într-o zi. Când ziua aceea vine, atunci pot și eu să mă dezlănțui. Nu sunt vreo zână bună. În mine am și răul și binele și întunericul și lumina. Doar că rareori dau voie răutăților să iasă la iveală. Încerc să înăbuș în mine tot ce înseamnă negură. Însă dacă sunt provocată… ajung să simt o plăcere nebună atunci când dezlănțui pe gură răutățile pe care sunt capabilă să le spun.

Dacă trebuie, atunci pot fi și rea. Pe moment mă simt bine, simt o plăcere aproape perversă, însă după, ajung să îmi pară rău. Și chiar dacă îmi pare rău, unii oameni merită să-i beștelești oleacă. Dacă i-am lăsa pe toți în banii lor, atunci am ajunge să fim călcați în picioare de toată lumea. Dar evit… evit pe cât posibil să fiu rea. Am fost cândva rea și nu mi-a adus nimic bun. Însă… are și bunătatea limitele ei. Ar trebui să învăț să fiu mai selectivă. Încă nu mi-am învățat lecția, dar o voi face. O să-mi stăpânesc bunătatea la fel cum reușesc să-mi stăpânesc și răutatea. Trebuie.

Nu pot să scriu despre sinucidere…

bucatica_cu_bucatica

Eu nu pot să scriu despre sinucidere! Nu aș putea să-mi dau cu părerea despre acest subiect la modă și despre această acțiune care în ultimul timp a luat amploare în rândul omenirii. Nu o să înțeleg niciodată. Mi-e greu să înțeleg! Sunt prea mică și prea neînsemnată ca să înțeleg ceva atât de puternic și de tranșant.

Nu pot să scriu despre sinucidere, dar pot să scriu despre crimă. Bine, crimă este mult spus, pentru că acei oameni nu omoară alte ființe, ci le nimicește spiritul. Sunt oameni capabili să ne descompună bucățică cu bucățică, oameni care ne asamblează și ne dezasamblează de parcă am fi niște piese într-un puzzle vechi. Oameni pe care deși ne-am dori să îi ținem departe, ne atrag de parcă ar fi niște magicieni din vremuri de mult apuse. Pe mine mă atrage întunericul, dar pe tine ce te atrage? Tu cum ești? Ce vrei de la viață? Eu nu aștept nimic de la viață. Doar trăiesc momentul. Mă bucur de aici și acum. Ai întâlnit vreodată un om care să te poată influența în asemenea hal încât să nu mai știi cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți? Sunt sigură că da! Cu toții am avut parte în viețile noastre de un astfel de criminal. Este frumos ca înfățișare, cu ochii luminoși sau întunecați, probabil zâmbitor și carismatic, dar cu o putere fenomenală de manipulare.

Nu aș putea să îți dau vreun sfat… nu sunt în măsură. Pot doar să-ți spun să-l iubești în doze mici și să nu te lași prea mult pradă farmecelor lui. Pot doar să îți sugerez să nu te lași cu totul în mâinile lui, ar fi păcat să îți pierzi sinele pentru ca mai apoi să rămâi a nimănui. Ai grijă de tine, tu ești cea mai de preț comoară a vieții tale. Nu el, nu ei, nu cei care reușesc să te asambeleze și să te dezasambleze după bunul lor plac. Ar fi bine să treci prin filtrul rațiunii toate informațiile pe care ei ți le dau. Gândește și fă în așa fel încât inima să simtă mai puțin. Lasă-te pradă cu jumătăți de măsură!

Nu ești un om slab

Nu ești un om slab!

Nu ești diferit în sensul rău!

Depresia nu te face mai slab decât ceilalți!

Anxietatea nu te transformă într-un ciudat!

Atacurile de panică nu te definesc!

Tristețea nu-ți umbrește frumusețea!

1fed1e14ee1d9a3dfdb6d379646305f1Toate acestea demonstrează că ai rezistat mai mult timp decât pot duce alți oameni!

Nu îți mai duce supărările de unul singur!

Nu te mai ascunde!

Nu lăsa tăcerea să te amuțească!

Vorbește cu cei din jurul tău!

Vorbește cu familia ta, cu prietenii tăi, cu apropiații tăi!

Nu lăsa întunericul să te acapareze!

Nu lăsa problemele să te distrugă!

Cere ajutor!

Cere-mi ajutorul!

Lasă-ne să-ți fim alături și împreună te vom ajuta să te vindeci!

Dacă nu mai faci față situației, nu înseamnă că ești slab!

Ești un suflet frumos și sensibil!

Lasă-ne să ți-l păstrăm pur!

Ajută-ne să te ajutăm!

Recuperează-ți veselia!

Recuperează-ți viața!

Hai să ducem poverile împreună!

Miezul noptii…

Intunericul s-a lasat de mult, este trecut de miezul noptii… nicio soapta nu-mi incanta auzul. Este o bezna perfecta, parca si luna refuza sa mai priveasca spre fereastra mea. N-am nici somn, nici liniste… nu traiesc si nici nu mor. Mi-ar placea sa dorm, mi-ar placea sa visez, orice, de bine sau de rau… dar nu pot… geamul inlacrimat al camerei mele imi aduce aminte de trecut. L-as sparge si i-as ingropa cioburile in pamant. Inainte reflecta luminite colorate, acum e mat, parca e mort. Refuza sa mai straluceasca, refuza sa mai lase vreo raza de soare sa-mi mangaie chipul dimineata. De parca ar avea vointa proprie, nemernicul.
Incerc sa-mi ignor fereastra, ma intorc cu spatele la ea… dar n-are taine, parca ma striga, parca ma obliga sa m-apropii. Ma ridic din pat, ii fac pe plac… imi pun palma pe geamul aburit, las sa se imprime forma mainii mele stangi. E cald in casa, sufocant, si tare rece afara, de parca o lume apriga se afla dincolo de el. Iau mana si privesc urma… se scurge apa vietii pe urma mea si-mi aduce aminte de el. De urmele palmelor lui pe trupul meu. Cu aceleasi palme cu care m-a iubit, m-a si lovit. Cum poate oare un om sa fie si bun si rau?! Cum pot oare doua maini, aceleasi maini, sa ofere si tandrete si durere. De neinteles… de necrezut cate am putut accepta.
Sunt invaluita de sentimente contradictorii, sunt confuza, parca intreaga lume mi-e potrivnica de cand l-am alungat. L-am parasit, l-am izgonit, cand a incetat sa-mi mai ofere protectie. Era brutal, n-as fi crezut… nu stiu din ce cauza… gelozie, frustrare, nesiguranta… sau poate firea mea rebela il dadea peste cap. N-am stiut niciodata sa fiu supusa, iar el voia sa ma domine in intregime. Nu m-am lasat anulata si-a ales sa ma faca sa sufar.
Am suferit, dar nu pot sa uit cate a privit fereastra asta… si noptile de amor si pe mine chircita de dor. Si momentele de tandrete si pe mine plesnita in pat. L-as fi urat, l-as fi stricat asa cum incerca el sa ma strice pe mine… asa cum el incerca sa ma dezansambleze, bucatica cu bucatica. In mainile lui eram ca un cub Rubik… asa de mult ce il iubeam, incat am sperat ca intr-o zi se va schimba.
Pana m-am schimbat eu… definitiv, irevocabil. I-am aruncat hainele pe geam, de la aceeasi fereastea, am schimbat yala si i-am spus de sus, adio. N-a prea inteles… a incercat sa ma intimideze, a incercat sa ma recucereasca… nu i-am mai dat voie. Si-acum, numai fereastra imi mai aminteste de el. O sparg sau o zidesc… m-am saturat de ea, imi fura linistea.

wpid-01858_hd.jpg

Paradoxal

Mă împiedic,

Mă împleticesc,

Mă lovesc,

Cad,

Sunt frântă.

Mă simt sleită,

De puteri,

De viață.

Mă sufoc,

Aerul nu-mi ajunge,

Pământul nu mă mai susține,

Mă trage în jos,

Mă vrea una cu el.

Dar nu vreau să mă las,

Mă împotrivsc gravitației,

Deși coloana mi se gârbovește,

Eu o oblig să stea dreaptă.

Voința îmi oferă verticalitate,

N-am putere,

Dar am voință,

Paradoxal, nu?!

Am stat atâta timp în iarnă,

În întuneric,

În frig și dezolanță,

Încât acum,

Primăvara cea însorită,

Mă rănește…

Ghioceii îmi zgârie auzul,

Soarele îmi arde chipul,

Aerul blând îmi încâlcește părul.

Abia mă obișnuisem cu întunericul

Și acum sunt nevoită să dau piept luminii.

Grea trecere,

Greu chin,

Greu mai este.

Dar trebuie să pot,

Trebuie să mă adaptez,

Stângaci, dureros,

Dar posibil.

Încet, încet…

Voi evolua de la stadiul de primată,

La cel de om.

Și cu cât va fi mai soare,

Cu atât mă voi îndrepta mai falnic.

Contrar durerii,

Sunt mândră,

Îmi ascund suferință,

O las să facă ravagii la interior,

Însă zâmbetul,

Nu mi-l șterg niciodată de pe chip.

Așa sunt eu…

Lupt… altfel nu știu să trăiesc!

Întunericul

           Cel mai frecvent întunericul mă sperie, mă face să mă gândesc la cele mai urâte coșmaruri, îmi așează în minte cele mai temătoare idei, amintiri dureroase. În mintea mea, în întuneric, se desfășoară tot felul de filme horror… unele șcenarii aparțin filmelor de groază văzute, altele sunt doar fantomele fricilor mele. Am impresia că oricând se poate apropia de mine o entitate malefică care mi-ar putea devora nu doar trupul, ci și sufletul. Care mi-ar putea dizolva spiritul în mii de părticele haotice care nu se vor mai putea întregi niciodată. Nu mi-e frică de moarte, am înțeles că moartea te îmbrățișează întocmai ca și somnul, vine pe neașteptate, pe nesimțite, și treci dincolo ca într-un somn dulce. Mai tare mi-e teamă pentru sufletul meu, că ar putea rătăci într-o beznă continuă, fără să cunosc Paradisul, fără să găsesc mângâierea unei vieți veșnice. Întunericul mă sperie, mă face să mă simt rătăcită, tot ambientul pare de groază, am impresia că atunci răul chiar se trezește la viață. Inima îmi bate cu putere și caut să îmi mut gândul de la ororile care se ascund în întuneric, știu că este doar rodul minții mele, dar atunci peste mine vin amintirile acelea triste care m-au făcut atât de mult să sufăr. Toate greșelile, toate umilințele la care m-am supus voit, toate acele fapte josnice pe care le-am înfăptuit cu ani în urmă, toate mă fac să mă rușinez și să cer iertare divinității, să sper că nu îmi voi mai permite niciodată să repet ce am săvârșit.

singuratate-in-intuneric-jpeg-1280x720

       Întunericul e dulce și amar, uneori mă ajută să visez, alte ori mă îngrozește. Îmi place să citesc pe întuneric, cărți electronice, atunci îmi intru mai bine în stare, sorb povestea de parcă aș fi parte din roman. Și visez, și mă gândesc, și plănuiesc să-mi îmbunătățesc viața fizică și spirituală. În întuneric îmi vin cele mai bune idei despre ceea ce ar trebui să mai scriu, uneori ideile îmi vin în timpul somnului. Știu că sună ciudat, dar visez și în timpul visului o revelație îmi aduce miezul articolului pe care urmează să îl scriu. Și a doua zi aștern pe hârtie gândurile… le las să curgă pentru mine, pentru voi, pentru lumea întreagă. În întuneric mă simt mai înțeleaptă, atunci simt și gândesc ca un filosof. Ziua sunt doar eu. Întunericul mi-e vitreg, alteori mi-e mai prietenos decât soarele. Nici eu nu mă înțeleg… m-aș teme să rămân într-o continuă beznă, dar știu că nu se poate. Cred că mai mult mă tem de întunericul din mine, el e prezent, dar caut tot timpul să îl luminez cu un strop de lumină, cu flacăra binelui. O singură flamă de lumină risipește toată bezna.

        Asociez întunericul cu singurătatea, nu știu de ce, probabil pentru că în umbră mă regăsesc pe mine și nu îmi place ce văd. De fapt îmi place ce văd, de ce să mint, îmi place această transformare pe care am dobândit-o în ani de meditație și de înfrânare. Dar încep să mă tem că nu sunt atât de puternică și nu voi reuși, când va veni ziua, să mă abțin să nu fac iar necugetări de care să mă rușinez. Întunericul poate fi frate sau dușman, inconștientul tău decide din care tabără face parte. Eu îl asemăn cu o monedă cu 2 fețe, uneori bun, alteori rău… Sentimentele mele dau culoare întunericului.

Fii fericit!

         

       N-am înțeles niciodată și nici nu cred că voi înțelege vreodată de ce unii oameni își așează o dragoste pierdută pe un piedestal. De ce aleg să idealizeze acea iubire apusă și o păstrează în suflet ca pe un reper de referință în viața lor. Ca și cum acea persoană, care totuși a decis să vă părăsească, a fost perfecțiunea întruchipată. Ca și cum o altă iubire, cu altcineva, nu ar mai putea fi posibilă. Nu înțeleg de ce trebuie să idealizezi ceva ce nu mai ai… și mai ales de ce alegi să suferi în loc sa accepți că n-a mers și că cel mai bine ar fi să uiți. Adevărat că o iubire pe care tu o consideri reală, împărtășită, nu o poți uita de pe o zi pe alta, dar oare dezamăgirea că te-a părăsit, toate greșelile pe care ți le-a făcut și tot răul gratuit pe care poate nu-l meritai, astea toate nu te fac să te scârbești?! Și apoi să spui STOP?! Ce rost are să te încăpățânezi într-o speranță că poate acea persoană se va răzgândi, sau poate va realiza cât de mult valorezi, sau că poate îți va duce dorul… că poate plânge și el/ea după tine, că poate se gândește la tine așa cum te gândești tu la el/ea, sau că poate s-a rătăcit de tine și se va întoarce cândva. N-are rost să te amăgești, dacă în timpul relației n-a ajuns să te cunoască la adevărata ta valoare, dacă n-a ajuns să te iubească așa cum meriți și să te accepte cu toate defectele tale, cu calitățile tale, cu responsabilitățile și atribuțiile tale, cu neajunsurile sau din contră cu prosperitatea ta… atunci înseamnă că acea persoană nu te merită. Nu merită să îți mai pierzi timpul, iubind-o, adorând-o, adulând-o și ridicând-o în slăvi. Revino-ți! Conștientizează că nu te merită! Pune în balanță bunele și relele și alege să te remontezi spre fericire! Lasă iluzia și trăiește relitatea.

               Meriți și tu să fii fericit, să fii iubit, să ai tot ce îți dorești… chiar dacă tu poate ești de vină că iubirea ta apusă s-a risipit… poate că da… însă nu te vei pedepsi la nesfârșit că ai pierdut o persoană din vina ta. Poate acea femeie sau acel bărbat merita toată osteneala din partea ta, dar i-ai greșit, sub slăbiciunea unor ispite, ai cedat în niște greșeli și i-ai făcut rău. Dar gândește-te dacă acea persoană n-a avut puterea să te ierte și să înțeleagă ce se întâmpla cu tine când i-ai greșit, dacă n-a înțeles că sunt niște greșeli pe care nu le-ai mai repeta nici în ruptul capului, atunci ce rost mai are să te complici?! Poate așa a fost să fie, poate așa a vrut Dumnezeu. Tu nu erai pentru el și ea nu era pentru tine…

                Și undeva acolo adevăratul tău suflet pereche te așteaptă să vă întâlniți, visați unul la altul, deja vă iubiți însă încă nu vă cunoașteți. Ai răbdare, va veni în viața ta atunci când te vei aștepta mai puțin. Te va surprinde, te vei minuna cât de bine vă completați, cât de bine vă înțelegeți. Vei vedea ce extraordinar este să ți se răspundă cu acceași putere cu care iubești tu. Să te înțeleagă, să empatizeze cu tine, să rezonați ca și cum ați fi o singură ființă.

               Dar ca să iubești din nou și să-ți întâlnești jumătatea, trebuie să îți dai voie să fii fericit, să alegi să iubești din nou, să îți vindeci rănile trecutului și al relațiilor eșuate, să te ierți și să te accepți cu bune și cu rele. Ar fi bine ca înainte de începerea unei alte relații să te analizezi puțin, să vezi unde greșești tu în viața de cuplu și să încerci să schimbi în tine acele aspecte care nu îți plac la tine… și ai constatat că și pe ceilalți îi deranjează la tine aceleași lucruri sau din contră, defecte sau obiceiuri proaste pe care înainte nu le conștientizai. Trebuie să înțelegi că toți suntem oameni, greșim, avem defecte, vicii, fetișuri, dar totodată avem și puterea de a ne schimba în niște oameni de bine, de toată isprava.

             Dacă vei alege ca partener singurătatea, tristețea și melancolia în detrimetul puterii și fericirii atunci fii sigur ca vei rămâne un nefericit. Nimeni nu va veni să te tragă de mânecă să te scoată din depresie dacă tu nu vrei să te remontezi, daca tu alegi să simți durere, dar totuși să simți… decât să ai răbdare și să lupți pentru ceea ce te face fericit. Adevărat că și durerea îți dă senzația că încă ești viu, că traiești, ai o certitudine în viața ta, însă acesta nu este trai. Omul este menit să se descopere pe sine, să fie fericit, să se întoarcă la divinitate. Iar Dumnezeu ce înseamnă în fond?! Iubire, adevăr, lumină, pace, bună-înțelegere. Nu suntem făcuți să rămânem singuri, așadar luptă omule bun pentru tine, pentru fericirea ta. Nimeni nu va lupta pentru tine, nimeni nu-și va asuma riscuri pentru tine și nimeni nu va iubi și simți în locul tău.

             Am convingerea că dacă te eliberezi de trecut și trăiești în pași prezenți și-ți vei vizualiza viitorul în mintea ta, vei reuși. Însă vizualizează-ți un viitor luminos, cu ceea ce te mulțumește și-ți dorești să obții. Și dacă vei pune în aplicare planurile de viitor, cu pași mici, dar siguri… dacă vei căuta și aplica soluții reale, ele se vor materializa sub înfățișarea reușitei tale.

Nu te încleșta în trecut și în suferință, dă un pic sensibilitatea la o parte și privește cu ochiul rațiunii tot ce ți s-a întâmplat și de ce ți-a fost scris să fii părăsit, sau de ce acea relație s-a sfârșit și vei înțelege, vei vedea adevăratul motiv pentru care n-a fost să fie.

              Oricum… ca să înțeleagă toată lumea, omul este făcut să iubească de mai multe ori în viață, este posibil să întâlnești mai multe persoane minunate de-alungul vremii care îți vor stârni iubirea… și dacă se termină, asta e, a meritat. Ai trăit, ai acumulat experiență, ai schimbat ceva în tine, în natura firii tale. Fiecare om întâlnit de noi va schimba ceva în fiecare, şi datorită lor devenim ceea ce trebuie să fim, ce ne-a fost hărăzit. Însă Dumnezeu nu ne-a creat să fim răi, frustrați, triști… amărâți și nefericiți. Nu da vina pe x și pe y ca ai devenit nesigur, rău, mincinos, trist, nefericit sau mai știu eu cum… tu ai ales așa. Mai ușor este să dai vina pe alții decât să-ți păstrezi bunătatea în suflet.

              Chiar și cei cărora li s-au stins soțiile, soții, iubitele, iubiții… știu că poate nu sunt în măsură să dau sfaturi, însă încercați să păstrați în suflet amintirile frumoase, imaginea vie a persoanei iubite, respectați perioada voastră de doliu, permiteți-vă să plângeți, să vă doară însă după un timp reveniți-vă. Trăiște-ți viața omule frumos, sunt convinsă că cel care s-a stins ar vrea să te știe fericit, liber, dornic de iubire. Cred că lacrimile îi apasă pe cei trecuți în nefiinţă… Fiecare om are nevoie de o perioadă de doliu în care să își plângă durerea și să se obișnuiască cu pierderea, timpul în care fiecare își revine este relativ și variat… unii își revin mai greu, alții mai ușor, dar trebuie să te aduni… să te aduni bucățică cu bucățică până ce vei simți că ești din nou un om întreg! Dacă vei alege să faci din suferința pierderii cuiva drag, un scop în viață, gândește-te cât îl/o durea să te vadă plângând… gândește-te cât suferință și neliniște provoci.

             Viața asta este prea scurtă ca să renunțăm la iubire și la tot ce ne aduce bucurie. Nu lăsa ca o iubire apusă să îți eșueze tot restul vieții. În tine stă o putere de nebănuit! Poți și ai resurse să fii fericit. Din șase miliarde de oameni câți are globul, fii sigur că ai și tu sufletul tău pereche care te așteaptă.

             Curaj oameni buni!!!

             Vreau să văd în jurul meu mai mulți oameni bucuroși, cupluri fericite de mână pe stradă, fețe cu adevărat vesele, oameni deciși să trăiască cum le place… Și într-o lume în care toată lumea deține câte un blog, într-o lume deschisă atât de mult spre arta scrisului, vreau să citesc mai des despre partea frumoasă a vieții. Încercați să vedeți lumina din oameni și din întâmplările din viața voastră și nu întunericul din tot! 

 

 

                            Articol scris de Gheorghe Alina

Din trecut…

Nu ştiu de-i viaţă sau delir,

Nu ştiu nici dacă pot să mai respir, mă mir.

Niciun ceas nu ticăie, nicio candelă nu pâlpâie,

Au apus chiar şi credinţele…

Mă cutremur când mă văd în suflet,

E o gaură, un gol absolut, întuneric şi frig.

Un hău tenebros mă ţine pe loc,

Şi smulge din mine toată lumina.

Mă îmbătrâneşte, mă usucă de tot, mă îngrozeşte,

Mă sperie şi mi-e frică!

Mi-e frică de mor, mă trage în jos,

Aş vrea să mă rup, să fug de trecut,

Însă mă domină, mă-apasă, mă-ncătuşează.

Încerc să mă ţin de-o umbră subţire,

Mă mint că poate-o să-mi fie mai bine.

Prezentul e ceaţă şi fum,

Nu-l simt, parcă nu-i acum, e scrum.

Dar umbra cedează, şi-alunec în jos,

Mă doare, mă doare aşa tare.

Nu mă obliga, nu mă silui, nu mă plesni,

Mai lasă-mi demnitatea…

Îmi fierbe sângele în vene, e saturat de mine,

Iar tâmplele-mi zvâcnesc puternic…

Mă înghiontesc în coaste scuzele,

Mă străpung eşecurile, lamentările.

Mă scuipă în faţă răul făcut,

Îmi mijesc lacrimi şi Doamne ce frig…

Realizările-s puţine, fericirile-s mudare,

Şi mă zdrobesc regretele, mă zgârie petele.

Stridente sunt strigătele, mă surzesc bocetele.

În zadar le aud… nu-i nimic de făcut,

Era vocea conştiinţei, glasul binelui…

Am rămas fără viitor, fără speranţă,

Mă dizolv în neant.

Nimic frumos nu văd în urmă,

Doar un trecut găunos…

E greu să faci ordine în haos,

Dar haos faci din ordine într-o clipită.

E apăsător delirul, agonia,

E sufocant să n-ai nici moarte, nici suflare.

Aş vrea un strop de pace şi de linişte…

Mi-aş fi dat drumul, m-aş fi culcat în gol,

Dar cum să mă arunc când e cădere liberă?!

Independent de mine se produce,

N-am voinţă proprie, nu am nimic.

Am abandonat de mult lupta,

Las întunericul să mă înghită,

Şi n-am să mişc un deget, să vad cât poate creşte…

Articol scris de Gheorghe Alina