Mult mai interesantă…

Mi-a plăcut poza asta la nebunie! Parcă mă definește! Am o imaginație atât de bogată! Viața mea este mult mai interesantă în mintea mea, însă… oricât ar fi de interesantă, de cele mai multe ori este neadevărată! Nu sunt obiectivă … Continuă lectura

Grosolănia versus putere

Unii oameni cred că dacă se comportă grosolan sunt mai puternici și mai greu de rănit. Ei bine… nu este așa! Grosolănia nu salvează pe nimeni de la suferință și sigur nu aduce nimic bun. Să fii rău sau răutăcios … Continuă lectura

Un ghiocel în păr…

Îți dăruiesc de Dragobete,

Un ghiocel plăpând și alb,

Curat, imaculat.

Lasă-mă să ți-l prind de un fir

Auriu din părul tău.

Să ți-l împletesc în cosițele-ți

Rupte din soare.

Cu acest ghiocel îți dăruiesc iubirea,

Deși pare firav,

Și poate neînsemnat,

El a strâns dragostea și puritatea

În petalele lui micuțe și inocente.

Deși e mic, slăbuț și cam anemic,

L-am cules cu dragoste,

Dintr-o grădină virgină,

Parfumul lui îmi aduce aminte

De savoarea primul nostru sărut,

De sfiala cu care ți-am atins

Prima dată buzele-ți sângerii.

Acest ghiocel te va însoți oriunde vei merge,

Poartă-l în păr,

Sau într-un buzunar la piept,

Iar eu voi fi mereu lângă tine,

Lângă inima ta.

Orice altă floare ar fi pălit

În fața frumuseții tale.

Orice cadou ar fi fost neînsemnat

Pentru tine.

Orice parfum și-ar fi pierdut mirosul

La atingerea pielii tale de catifea.

Tu ești frumusețea toată,

Și numai ghiocelul îți poate încununa părul.

Sunt al tău,

Mă dăruiesc ție

Prin acest ghiocel minunat.

Este întâia floare a anului,

Așa cum tu ești întâia mea iubire

Și unica din lume,

Pe viață.

Primăvara n-a venit încă,

Te-așteaptă soarele să ieși în lume,

Te-așteaptă florile să le atingi,

Te-așteaptă iarba să o calci

Cu tălpile tale umede și calde.

Te-așteaptă natura să o învii,

Te-așteaptă copii să le zâmbești,

Iar eu abia aștept să mă iubești!

A fost o dată…

         Aseară am avut un vis ciudat care m-a bulversat și m-a dat peste cap. M-am trezit cu un gust amar. Nu, nu a fost un coșmar. A fost un vis frumos, prea frumos ca să fie adevărat. Tocmai ideea că fusese numai un vis m-a făcut să mă simt atât de dezamăgită când m-am trezit. Mi-aș fi dorit ca totul să fi fost real, o realitate dulce din care n-aș mai fi vrut să mă trezesc.

        Afară era vară, eram acasă, într-o casă care fusese a mea cu mult timp în urmă. Stăteam la masă cu mai multă lume, nu le distingeam fețele, singura prezență inconfundabilă era a lui. Un EL pe care nu l-am mai văzut de 8 ani, cred, un EL cu care am avut o relație, drăguță, și care s-a terminat urât și extrem de neplăcut. În vis era iertat, era din nou lângă mine. Și deși simțeam tensiunea supărărilor trecute, el făcea totul pentru a mă împăca. Îi simțeam mirosul, un miros inconfundabil care și acum îmi face pielea ca de găină. El era lângă mine, tot încerca să mă „îndulcească”, părea că nu vreau să îi dau atenție, dar inima mi se topea din cea în ce mai mult, iar în mine simțeam din nou pulsând iubirea pentru el. Simțeam fericirea și dorul care mă apăsase, dar care o dată cu întoarcerea lui se risipise.

       Simțeam privirile răutăcioase ale celor din jur, eram invidiată de câteva fete. Curios pentru mine, pentru că nu mă simțisem niciodată invidiată din cauza unui bărbat. El era acolo, nedezlipit de mine, îmi șoptea la ureche tot felul de scuze și-și mângâia obrazul de al meu. Eu nu spuneam nimic, nu-i răspundeam, nu-l încurajam. Dar când încercă să mă sărute, pur și simplu m-am abandonat buzelor lui.

        Atunci m-am trezit, când era totul mai frumos, când mă hotărâsem să o iau de la zero, m-am trezit. Acum, încă mă simt dată peste cap, un mic dor mă încearcă din nou. Dar dacă ar fi ca totul să se întâmple și în realitate, cred că aș fugi mâncând pământul. Nu sunt omul care să se întoarcă din drum. Nu accept firimituri și nici nu mă înham să sper în ceva care n-a funcționat de la bun început. Cu toate acestea a fost frumos să visez… subconștientul meu este dornic să ierte, spiritul mi-e înfometat de iubire, însă rațiunea preferă să mă țină în siguranță… a fost o dată…

Probleme…

           Ce-ar fi să vorbim despre probleme? Câți dintre noi sunt în stare să-și recunoască propriile probleme?! Puțini își recunosc lor problemele, cu atât mai puțin celor din jur, apropiaților, oamenilor de încredere. Cu toții avem probleme, unii mai mari, alții mai mici, dar cel mai important este faptul cum le facem față, cum le depășim și ceea ce învățăm din acele probleme. Fiecare piedică a soarte este și o lecție de viață, nimic în viața asta nu este întâmplător. Nu există coincidențe, așa cum nu există nici nedreptate din partea lui Dumnezeu. Sper să nu ajung vreodată să mă întreb „De ce?”, „De ce eu?”, sper să nu mă simt niciodată atât de „pedepsită”. Ceea ce mi se întâmplă mie, sunt în stare să înfrunt totul. Punctul meu sensibil sunt apropiații mei. Cu moarte celor dragi mi-ar fi greu să mă împac. Dar cu toate acestea, tot ce pățesc eu, nu este niciodată de netrecut. Sunt un om mult încercat de soartă, mi s-a întins viața, sănătatea și spiritul, la maxim. Cu toate acestea, am avut mereu puterea să trec peste ele, să le depășesc, să învăț câte ceva. Nu mi-a fost ușor, nu sunt atotștiutoare, însă, nu am avut încotro, spritul de conservare m-a îndemnat să îmi doresc să-mi revin, să îmi doresc să lupt și să răzbesc.

         Orice, dar absolut totul, în viața aceasta se poate trece. Nu există limite atunci când îți dorești ceva cu adevărat. Adevărat că la început se instalează supărarea, revolta, negarea, dar apoi intervine acceptarea, mobilizarea și acționarea. Suntem oameni și trebuie să învățăm să ne adaptăm, indiferent de problemă sau obstacol. Poate că ni s-a trântit ușa în nas, dar sigur există undeva un ochi de geam prin care să ne putem strecura. Trebuie să existe o portiță, un drum, poate ocolit, dar care duce în acel loc pe care ni-l dorim. Știți, mintea este capabilă să găsească soluții nebănuite. În momentul când ne lovește o problemă, avem la dispoziție timp berechet să ne gândim și să găsim cea mai bună abordare, cel mi bun mijloc de a ne a atinge scopul.

         Se spune că scopul scuză mijloacele. Uneori așa este, însă, nu într-atât de mult încât să îi îngrădim și pe ceilalți, încât să le luăm altora ceva, numai ca să avem noi. Toți luptăm pentru ceva, toți căutăm să răzbim și toți avem probleme, dar modalitatea de rezolvare este unică, de la om la om. Problemele ne scot la iveală adevărata uminitate, problemele și suferința ne șlefuiesc, smulg din noi stricăciunile și ne lasă mai buni și mai curați, mai apți pentru viață.

         Nu există soartă fără probleme, la un moment dat tuturor ne vine rândul, cu toții suntem puși la încercare. Oricât ar fi de greu, totul este cu un rost. Trebuie să trecem prin toate ca să înțelegem adevărata valoare a vieții și a lucrurilor importante. Iubirea este importantă, familia, sănătatea, susținerea celorlalți, prietenii… restul sunt de prisos sau mijloace. Atât.

           Nu vă temeți de probleme, nu vă temeți că veți fi loviți, le veți înfrunta, trebuie, și ar fi bine să o faceți. Nu este o opțiune să rămâneți la pământ. Există soluții, important este să le vedem și să le dăm curs. Probleme, încercări… ale vieții valuri…

Valerică Day

1920083_752732118078193_2143891160_n

Deja „Valerică Day” e pe finish… sau poate mă înșel. Poate că de-acum în colo încep nebuniile, cadourile, serile incendiare cu sărutări, lenjerii initime sfâșiate din cauza pasiunii și a dorinței. 🙂  

Da, mă amuz. Mi se pare o prostie ca numai de Ziua Îndrăgostiților să te simți mai pasional și mai dornic. De ce numai astăzi să fim tandrii și atenți?!

Oricum, pe mine nu mă interesează cum și ce faceți în seara asta. Eu vreau să știu ce cadouri ați primit și ce ați oferit?! Ați pregătit ceva special, v-ați dat silința?! Sau a trecut pe lângă voi această zi, ca și cum nici n-ar exista?! Eu sunt singură, așa că n-am primit și n-am oferit nimic. Aveam de gând să-mi iau o „zambrea” (zambilă), dar m-am răzgândit. Mai aproape mi-a fost magazinul din colț, de unde mi-am luat o ciocolaaatăăăă, maaare și bunăăăă, cu frișcă. 🙂   M-am îndulcit și gata. În rest, nu vreau decât sănătate.

Par rea, nu?! Și cam nebună! Ei și ce… astăzi sunt sigură că dragostea o simțiți la cote maxime. Eh, hai să fim serioși, e doar febra zilei. Sau poate sunt eu încuiată. Azi am chef să vă necăjesc. Iubirile trec, se sting, se duc, se risipesc… ceea ce aveți astăzi, este foarte probabil să nu mai aveți mâine. Ceea ce văd eu pe Facebook… sincer, nu prea văd oameni cu capul pe umeri care să pună fotografii sau statusuri siropoase, ci numai adolescenții. Dragii mei adolescenți, nu tot ce zboară se mănâncă. Dar trăiți frumos această zi, în fond amintirile rămân. 🙂  

        Dar știți ce-i ironic, din ce în ce mai multă lume tratează cu indiferență această zi. Problema este că nu numai această zi o tratăm cu indiferență, ci și toate celelalte zile. Dacă nici astăzi nu suntem mai iubitori, fiți sinceri și recunoașteți că în alte zile n-aveți nici măcar un dram de tragere de inimă. Așa cum Crăciunul îndeamnă la altruism și dărnicie, Ziua Îndrăgostiților ne amintește să ne mai și iubim, să ne mai acordăm unii altora și atenție, să ne mai oferim și dreptul de a gusta aceste dulcegării siropoase, chiar dacă uneori sunr grețoase.

Îmi place să fiu rea, tuturor ne mai place să fim și răutăcioși. În principiu, oricât am fi de hateri, Ziua Îndrăgostiților are și ea rostul ei. Nu-i chiar așa o exagerare, nu este numai strategie de marketing și un bun moment de a face mulți bani. Pe de o parte ajută și sufletului, apropierilor dintre oameni, iubirii în sine. Și oricât am fi de răi, iubirea nu o putem nega, nu o putem contesta… oricât i-am duce dorul, oricât am fi de privați de ea, iubirea trebuie să aibă o zi a ei de celebrare. Da, știu, noi avem Dragobetele, dar și zilei de Dragobete îi găsim nod în papură. De Dragobete o să spunem că e sărbătoare populară, că se ține numai la țară și etc. Ce, mă înșel?! Nu cred. Recunoașteți că Valerică Day este o sărbătoare mai modernă, comercială, o sărbătoare permisivă pentru oricine. Pe când Dragobetele impune o anumită tradiție, mai mult decât flori și inimioare…

Așa că una peste alta, dacă eram într-o relație, mi-ar fi plăcut să primesc toate prostioarele oferite din dragoste. Bucurați-vă fetelor, dar nu vă dați rochiile jos prea ușor. 🙂  

Dans în ploaie…

                    „Cine crede că soarele îl face fericit, înseamnă că n-a dansat niciodată în ploaie.”

 

        Uneori soarele, cu toată frumusețea lui, ajunge să orbească, să-ți fure voința, vederea și gândirea. Frumusețea lui arde, în caz că te expui prea mult darului său prețios numit căldură. Nu de puține ori soarele a fost asemănat cu dragostea. Însă, pe cât este dragostea de strălucitoare și de frumoasă, pe atât este de periculoasă, exact ca soarele. Când iubești nu vezi, n-auzi, nu gândești, ci numai simți și ai în fața ochilor același chip. Ai încercat să te uiți vreodată la soare vreme îndelungată?! Nu-i așa că după, în ochi îți persistă aceeași lumină orbitoare, pentru mult timp?!

        Pe mine soarele mă năucește, mă îmbată atât de tare, încât după ce mă expun prea mult la el, am dureri în tot corpul. Îmi place soarele, dar numai în zilele cele mai triste și mai mohărâte. În rest, prima și cea mai intensă dragoste a mea, este ploaia. Soarele e pasiunea, iubirea stârnită din atracție fizică, însă ploaia este ca o dragoste pentru toată viața. Ploaia vine cu o iubire calmă, lină, sigură, răcoritoare, reconfortantă și revitalizantă. Apa dă viață, ploaia dă foc sentimentelor contradictorii, spală sufletul și-l lasă curat, apt de a iubi profund, pentru totdeauna. Așa văd eu… asta-mi inspiră mie ploaia.

         Apropo, ați dansat vreodată în ploaia?! Dansez în fiecare vară în ploaie. Simt pe piele stropii călduți ai cerului, mă las mângâiată de ploaie trup și suflet. Dau voie tălpilor mele goale să se bălăcească în băltocile calde de pe asfaltul fierbinte. Hainele mi se lipesc pe piele, părul îmi plânge ploaia dulce, lăsând-o să mi se prelingă pe față, pe gât, pe brațe, pe sâni… în acele momente mă simt liberă. În acele momente simt liniștea și fericirea îngemănate, pulsând prin venele mele.

        Ploaia mai și bate, uneori și înneacă. Însă, nu-i niciodată atât de aspră cum poate fi soarele. Ploaia purifică, scorbolește în suflet, curăță și vindecă. Așa cum iubirea împărtășită, la început doare, pentru că te simți debusolat, liniștea îți este tulburată; dar mai apoi, când te deschizi și înveți să o accepți, realizezi că este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului.

       Dansând în ploaie îmi deschid sufletul dumnezeirii, zâmbesc, râd, mă bucur, mă mișc, simt, iubesc și sunt fericită. Ploaia îmi oferă mie vindecare. Și-aștept în viața aceasta… acea ploaie de vară care să țină pentru tot restul vieții mele pe pământ. Încă aștept iubirea lină și sigură, lipsită de chin și suferință…

        Vouă vă place ploaia de vară?

Cerul și marea…

Cerul se unește cu mare,

În mine…

Marea se unește cu uitarea,

Uitarea se unește cu nepăsarea,

Nepăsarea cu teroarea,

Teroarea cu frica morții,

Frica morții cu pofta de viață.

Pofta de viață se unește cu cheful,

Cheful se unește cu dorința,

Dorința cu dorul acerb,

Dorul acerb de mirosul lui.

Mirosul lui se unește cu primăvara,

Primăvara cu mângâierea lui,

Mângâierea lui cu tandrețea,

Tandrețea cu căldura trupului,

Căldura lui se unește cu un sărut,

Sărutul cu iubirea,

Iubirea cu îndrăgostirea,

Îndrăgostirea cu pasiunea,

Pasiunea cu devotamentul,

Devotamentul cu loialitatea,

Loialitatea cu dragostea nemuritoare.

Dragostea nemuritoare se unește cu mine,

Am încercat de atâtea amar de ori s-o înăbuș,

Dar marea și cerul îmi amintesc mereu

De el și de mine…

Veșnic împreună,

Atât de aproape,

Dar niciodată suficient de alături

Încât să ne contopim…

Stropul de vin

www.dcnews.ro

Provocare de la Ratzone:

 

„Dacă aș fi o sticlă de vin întreagă,

Ai renunța să mă torni în pahar

Și implicit să te îmbeți din mine,

De teamă să nu mă descompui?”

 

N-aș rezista tentației,

Te-aș bea… întâi cu lăcomie,

Dar nu înainte de-a turna vinul

Într-un pahar cu picior înalt,

Un pahar elegant, frumos,

Dintr-un cristal sclipitor,

La fel ca sufletul ce-ți umple trupul.

Și prima-nghițitură ar fi ca și cum

Dintr-o singură sorbitură, lacomă,

Ți-aș gusta toată ființa, cu toată strălucirea

Ce-ți condimentează trupul.

M-aș lăsa învăluită de aburii dulci ai alcoolului,

Aburii aceia veniți din fiecare por al pielii tale.

M-aș îmbătă, indiscutabil da,

Pentru că numai așa, aș reuși să simt,

Ce ești, de unde vii, ce poți,

Și mai ales iubirea, pe care știu că o poți dărui

Cu atâta dărnicie și belșug.

Și totuși aș păstra un strop,

Pentru parfumul vinului, pentru aroma ta,

Dar mai ales pentru a putea

Să-ți rememorez buchetul floral al inimii tale,

Și voluptatea savorii tale, la infinit…

Și infinutul chiar să fie infinit.

I-aș pune dopul lemnos sticlei care îți păstrează

Ultimul strop al ființei tale,

Și ori de câte ori îmi va fi dor de tine,

Voi elibera aroma și pe tine, implicit,

Ca pe un duh al iubirii,

Ce se odihnește tainic,

Pe fundul sticlei de vin…

În timp m-aș prăfui și eu, și sticla,

Dar nu și tu,

Nu și stropul de vin…

Mă numesc…

cr.e-rusu.ro

        Mă numesc, nici nu contează cum, sunt eu, sunt româncă, important este că trăiesc și mai ales, trăiesc în România. Spre deosebire de alții, îmi accept viața din România, se poate, indiferent cum și prin câte greutăți trec. Le trec. Nu-i de ajuns? N-aș pleca în ale țări… decât în vacanțe. Am o grămadă de ani, nu exagerat de mulți, dar mă apropii de 3 decenii, cu pași repezi. Când au zburat?! Mă amărăsc anii care trec. Mi-e frică de bătrânețe, văd și eu cât e de urâtă. Încă nu am învățat să o accept și pe ea, nu-mi place, aduce moartea. Și cu moartea sigur nu o să mă împac vreodată.

       Era să mor, de vreo 3 ori, la propriu, de două ori de un stop cardio, apoi ultima oară de un stop cardio-respirator. Cu toate acestea… n-am murit. Mă întreb și eu de ce?! Probabil Dumnezeu are vreun plan măreț cu mine. Încep să mă îndoiesc că încă mai are… unde-i măreția pe care trebuie să o înfăptuiesc?! Dumnezeu știe. Dar știți ce-i curios?! Deși am fost moartă câteva secunde, nu m-am întors de pe nicio pajiște verde, n-am văzut îngeri, nici Raiul, dar nici Iadul. Pur și simplu am „dormit”. Eram copil, dar n-am avut nicio amintire. Aș fi ținut-o minte, că de visat mereu visez și mereu țin minte visele. Oricum, trecerea aceasta scurtă prin moarte n-a fost cine știe ce, adevărata provocare este viața. Viața ca mă împunge în coaste din toate părțile. E greu să-i supraviețuiești cu demnitate, să o impresionezi și s-o faci de neuitat.

          Am fost născută din pântec fertil și inimă mare și sămânța unei umbre trecătoare, menită să nu impresioneze cu nimic. Sămânța unuia care n-a înțeles; s-a îndepărtat și într-un final, viața l-a răsplătit cu moarte. M-am născut, n-am înțeles de ce. Văd abia acum, alinările pe care pot să le aduc unora, celor care doresc alinarea. S-a întâmplat să mă nasc, nu-mi pare rău, apreciez viața, o iubesc, sunt recunoscătoare pentru ea și mult sunt curioasă unde mă va duce. Voi vedea… vom vedea, împreună.

      Sunt eu și sunt menită să schimb lumea, măcar pe cea care mă înconjoară. Lecția mea este iubirea și iertarea. Cu greu am învățat-o, cu greu am asimilat-o, iar după ce am făcut-o, am decis să o dau mai departe. Sunt făcută să supraviețuiesc celor mai rele condiții, celor mai aprige boli, celor mai neîndurătoare măcinări, sunt construită să fiu optimistă și să încurajez chiar și-atunci când simt că nu mai am putere. Sunt eu… și nu-mi pare rău de nimic.