Am încercat să fiu normală…

9bdddee300aae67a05b4b318a113bc85

Am încercat să fiu normală, chiar am încercat. Vă dau cuvântul meu de onoare că am încercat să fiu normală. Am vrut cu tot dinadinsul. Mă trecuseră toate transpirațiile, simțeam că-mi vine rău, începusem să tremur, o stare ca de sevraj parcă m-a cuprins. Până la urmă mi-au dat lacrimile, m-au înroșit la față și am răbufnit. Au fost cele mai grele minute din viața mea. Am crezut că o să mor. Eram în pragul unui atac de panică. Am zis că fac infarct. Crunt a fost. Eu nu știu să fiu normală. Nu pot… feri-m-ar sfântul dacă pot. Cum să fiu eu normală când am un comportament de parcă aș fi schizofrenică?! Nu pot să-mi înăbuș ponirile, impulsurile, întrebările și răspunsurile fără sens. Dacă am ceva în gușă… păi spun, frate! Nu pot să mă abțin!

Am încercat să fiu normală, dar nu am reușit. Mă prefăceam și Doamne, cât de greu mi-a fost să mă stăpânesc. Repet, au fost cele mai grele minute din viața mea. Imaginați-vă un pui de capră. Ați văzut cum face? Nu stă locului, se zbenguie, sare, face ca toți dracii. Ei bine, o astfel de căpriță am eu în mintea mea. Ca o minge de ping pong plină cu prostii care se lovește de un craniu aproape gol. Oare am creierul neted de nu mă pot stăpâni? Oare mintea îmi stă lejeră în cap?! Probabil că da. Cert este că nu pot fi normală.

Hai, și acum săriți pe mine! Cine mă place și cine nu?

Am decis sa fiu fericita

10428467_638314809591645_2817611734392679098_n

Am decis să fiu fericită și asta cred că îi înnebunește pe cei care nu mă plac.

Am decis să nu mai îmi pese ce spun oamenii răi și asta cred că îi doare cel mai tare.

Am decis să nu îi mai bag în seamă pe cei care mă atacă și asta cred că îi scoate din sărite pe mulți.

Am decis să nu mai salvez lumea, oricum proștii nu pot fi salvați.

Am decis să nu mai plang, lacrimile mele nu sunt meritate de oricine.

Am decis să nu mă mai uit înapoi, nimeni din trecutul meu nu mă merită.

Am decis să las în urmă toate greșelile mele, să mă învinovățesc nu mă ajută cu nimic, important este să nu mai repet aceleași greșeli.

Am decis să nu mă mai las înfrânată de nimeni, voi încerca TOTUL și îmi voi asuma totul.

Am decis să îmi ascult feeling-ul în orice împrejurare. El nu mă înșeală niciodată. Așa că îi voi da ascultare.

Am decis să nu mai renunț vreodată la zâmbetul meu. L-am șters o dată de pe chip și tare mult m-a mai durut.

Am decis să iubesc. Și mă voi îndrăgosti de câte ori voi avea ocazia.

Am decis să nu-mi mai fie frică. Frica întotdeauna m-a paralizat.

Am decis să fiu mai hotărâtă. Nesiguranța de sine întotdeauna m-a înfrânat.

Am decis să mă apreciez. Odată pierdută stima de sine, nu-mi mai rămâne nimic.

Am decis să mă iubesc, pentru că dacă nu mă iubesc eu, nimeni nu o va face.

Am decis să mă respect. Pentru că dacă mă respect eu, mă vor respecta toți în jur.

  Am decis să fiu fericită pentu că este bine pentru sănătatea mea fizică, psihică și emoțională.

Ca acum…

Și când îmi va fi mai greu,

Să îmi fie ca acum.

Și când mă voi simți mai rău,

Să simt ce simt acum.

Și când mă vor năpădi grijile,

Să fie la fel de intense ca acum.

Și când îmi vor naște lacrimile,

Să mă atingă la fel ca acum.

Să îmi fie ca acum,

La fel de bine,

Să fiu mereu la fel de liniștită,

Să fiu lipsită de griji

Și supărări ardente.

Și să plâng la fel de mult ca acum,

Adică deloc.

Căci azi zâmbesc

Și mă simt bine…

Soarele îmi luminează inima

De la fereastra larg deschisă.

Pomii sunt pe cale să înflorească,

La fel ca sentimentele mele frumoase.

A trecut iarna ce grea,

Împreună cu norii ei grei.

Au trecut zăpezile cele înghețate,

Au trecut ploile reci și violente,

Așa cum destinul meu crunt s-a dus de mult.

Simt împăcarea,

Ce bine îmi este,

În sfârșit mă mângâie viața,

Mă răsplătește pentru tot chinul,

Îmi alină durerile trecutului

Prin șanse pe care credeam că nu le voi avea,

Vreodată.

Dar uite că nu-i așa,

După ploaie, apare curcubeul,

După iarnă, răsare primăvara,

După plâns, vine și zâmbetul,

După durere, se-așterne împăcarea.

Ce dulce-i liniște sufletească,

Mai dulce decât orice vin,

Mai îmbătătoare decât orice tărie,

Mai plină de fericire, decât orice altă bucurie.

Mă bucur de lucrurile simple

Ca un copil care își primește

Cea mai de preț jucărie.

Fiecare lucru, oricât ar fi el de neînsemnat,

Pe mine mă fericește

Și mă umple de pozitivism.

Astăzi sunt senină și vie,

Sper să o țin tot așa,

Căci n-aș da starea de astăzi

Pe nicio altă bucurie de mâine.

Sunt bine, scump cititor,

Tu cum ești?

Indila – stare și simțire…

Astăzi simt nevoia să vă dedic o melodie extraordinar de frumoasă. Faceți un experiment: dați volumul la maxim, ascultați-o în tihnă și spuneți-mi ce stare vă induce. Dar ascultați-o în așa fel încât să cădeți în voi înșivă, nu cu ochii pe facebook, nu cu gândul în altă parte, ci cu urechile ciulite la melodie și cu inima aplecată până în adâncul sufletului.

          Ce-mi inspiră mie?! Tristețe, o tristețe nemărginită. O mare de singurătate, lacrimi fierbinți și sărate, doruri flămânde și iubiri uitate. Dar la sfârșit, simt o dulceață nemaiîntâlnită, o liniște și o calmitate aparte. Nu-i înțeleg cuvintele, nu știu o boabă de franceză, dar îmi place extraordinar de mult cum sună. Indila cântă atât de clar, cristalin, emană emoție, îmi ajunge la suflet.

Dacă anii trecuți au fost la modă melodiile braziliene, anul acesta cred că vor intra în forță melodiile franțuzești. Nu pot să spun că-mi plac cântecele în limba franceză, însă Bella și această piesă sună bine, tare. 🙂

         Vă las să o ascultați. Să-mi spuneți ce simțiți! Vă pup! :*

Cenușă în bătaia vântului…

         L-ai iubit atât de mult… și-acum te simți goală. Vrând să-i oferi totul, ți-ai dăruit fiecare bucățică din tine. Total… mult prea total, până n-a mai rămas nimic de oferit. Și când „sursa” s-a terminat, relația voastră s-a destrămat. Acum ai rămas singură și realizezi că ai greșit. Ai uitat să te iubești pe tine, în timp ce îl iubeai numai pe el. Te-ai neglijat, ai uitat să păstrezi frânturi din tine, numai pentru tine. Te-ai descoperit, te-ai dezbrăcat, te-ai dăruit, până ce n-a mai rămas nimic de oferit. Ai uitat de mister, de enigmă… ai uitat să păstrez vălul care îl făcea să te descopere zi de zi… ai uitat de tine, repet.

        Te simți frântă, nu mai ai în tine nici vlagă, nici forță, nici viață. Ai vrea să te reîntregești, dar ai rămas cu totul la el. El a plecat cu tot ce reprezentai tu. Te-a rupt în bucăți și a plecat. Te-a lăsat în urmă, golită de sentimente, în bătaia vântului. Trebuie să te regăsești, așa cum erai o dată, înainte de apariția lui. Pe vremea aceea erai întreagă și plină de iubire. Te-a secătuit… de fapt te-ai secătuit singură, până l-ai sufocat. L-ai strâns de gât cu iubirea ta și l-ai făcut să plece. Probabil s-a speriat, ai revărsat peste el prea mult deodată. N-ai oferit treptat, ci mult deodată. Cu cine să te cerți acum?! Cui să reproșezi ceva?! Poate doar ție. Poate că tu ești singura vinovată. El n-a știt, tu prea ai dat. El nu s-a adaptat, tu prea te-ai aruncat. Ai forțat cursul lin al iubirii, l-ai accelerat în asemenea hal încât ați luat foc. El a reușit să se salveze, plecând. Însă tu… tu te-ai mistuit în totalitate. Te-ai făcut scrum, praf și pulbere. Cenușă în bătaia vântului.

        Te-ai așezat în pat. Atârni de el, prinsă în cearșafurile arse, privirea ți-e țintă în tavan, abia respiri, pumnii i-ai încleștat în salteaua patului, inima abia îți bate, pulsul abia ți se simte. Nu vorbești, nu mănânci, nu bei, nu faci nimic. Ești pierdută în propriile gânduri. La ce te gândești, nici eu nu știu. Probabil te rogi. Probabil îl rogi pe Dumnezeu să ți-l trimită înapoi. Să îl întoarcă din drumul lui și să revină, iar, la tine. Dar simți și tu că nu se va întâmpla. De asta și suferi atât de mult. De asta nu poți să plângi. Până și lacrimile ți le-ai ars. Le înăbuși în sângele tău negru ca smoala. Urâtă te face suferința, te-ai schimonosit, te-ai învinețit…

          Aș vrea să te pot ridica de-acolo… Ridică-te! Mergi! Spală-te, machiază-te și începe o nouă viață! Acum…!

Vinul…

Servește-mă cu un pahar de vin,

În seara asta vreau să-mi îmbăt simțurile,

Vreau să încetez să mai simt.

Vinul să-mi fure realitatea

Și să mă duc spre tărâmul visării.

Acolo unde nu există lacrimi,

Nici suferințe, nici doruri tăioase.

Lasă-mă să mă înnec în paharul

Acela cu cupa rotundă și picior înalt.

Tu, ai spune că este doar un pahar,

Dar te înșeli,

Este o întreagă lume fascinantă.

O lume căreia mă predau

Din ce în ce mai des.

Sunt alcoolică?!

Și ce dacă!

Iubesc durerile de cap de după,

Dar și mai mult îmi plac aburii dulci

Care îmi învelesc trupul în senzații

Nefiresc de fermecătoare.

Când beau mă simt ușoară,

Din toate punctele de vedere,

Sunt capabilă să dau frâu liber

Celor mai nesăbuite nebunii.

Și parcă orice apăsare grea

Din suflet, se dizolvă.

Vinul ușurează inima,

Descătușează mintea

Și uneori, desface până și picioarele.

Ai vrea?!

Nici să nu-ndrăznești,

Încă nu-s chiar atât de beată

Încât să te las să-mi simți

Căldura din interior.

Mă redau plăcerilor,

Acelor plăceri neîngrădite de rigori,

Acelor nebunii de care mâine nu-mi mai pasă,

Dar numai dacă și când vreau eu.

Le las să facă ce vor din mine,

Și-așa mâine voi fi tot goală,

Goală în pat,

Goală în suflet.

Măcar azi să-mi umplu spiritul,

Măcar azi să mă simt bine.

Și de mâine… poa’ să vină și potopul,

Ce-mi pasă?!

Oricum nu am după cine să plâng,

Oricum mai singură de-atât nu pot fi.

După mine, potopul,

Ce-mi pasă mie de omenire?!

Sper doar s-apuc să prind în mână,

Cu putere, o sticlă cu vin sec,

Amar ca gustul vieții mele,

Tare ca nefericirea ce o simt.

Hai, servește-mă cu un pahar de vin,

Și-ți voi spune toate secretele lumii,

Chiar și pe-acelea pe care lumea

Încă nu le dă crezare, nici ascultare.

Când beau sunt slobodă la gură,

Atunci nu mă tem

Și nici nu-mi pasă,

Atunci sunt liberă

Să gândesc și să spun, ce simt.

Beau paharul aceste de vin

Și plec… mă duc să văd

Ce mai este în sufletul meu,

Ce cioburi tăioase

Îmi mai sfâșie inima.

Trează mi-e frică să-l descopăr,

Trează nu-s în stare,

Trează nu mi-e bine…

Cu aceeași poftă nebună

Îmi palmă îmi picau stropi,

De ploaie sau de lacrimi,

Nici eu nu puteam să-mi dau seama.

Mi-am dus mâna la ochi,

Am văzut că sunt uzi și sărați.

Fierul rece îmi înghețase sufletul,

Piatra îmi împietrise trupul

Și marea îmi atinsese ochii.

Simțeam ceva, soră cu durerea,

Dar era nefiresc de fierbinte.

Și mă întrebam,

Durerea oare este fierbinte?

E caldă, așa se simte?

Era pentru prima oară când simțeam așa ceva,

Așa cum fusese și prima oară când iubisem,

Dar iubirea părea să piară,

Se dădea o luptă,

Între dragoste și ură.

Curios, antagonic, alambicat simțeam.

În acele momente nu eram om,

Nici femeie, ci o ființă stranie,

Parcă venită de nicăieri

Și care încerca pentru prima dată,

Sentimentele dulci și crude omenești.

M-am așezat pe prima bordură de stradă,

Am văzut într-o baltă ca fața

Îmi era distorsionată și crispată,

Eram urâtă, durerea mă făcea urâtă,

Iar lacrimile îmi brăzdau necontenit fața.

Îmi spuneam, oprește inimă lacrimile,

Ce rost au ele?!

Dar parcă din ce plângeam,

Mai tare mă simțeam mai ușurată.

Și-am înțeles că plânsul,

Detensionează sufletul,

Îl curăță și-l ușurează,

Îl fac plăcut și calm.

Am așteptat, m-am lăsat să plâng,

Cât aveam să o țin așa?!

O veșnicie n-aveam cum,

Cândva glandele lacrimare ar fi secat.

Și-așa a fost, m-am oprit,

M-am privit din nou în apă,

Fața începea să-și recapte forma

Și trăsăturile firești de om.

Mi-am spălat chipul cu apă limpede,

Eram în sfârșit eu.

Dar încă simțeam un gust amar

Și mi-am zis, asta lasă dragostea în urmă?!

Ar fi mai bine să nu mă mai îndrăgostesc,

Dar oare cât avea să mă țină voință?!

Până când întâlneam următorii ochi frumoși,

Și-o luam de la capăt,

Cu aceeași poftă nebună de iubit.

Lacrimi și durere

 Descopera.ro        

          Ce e durerea în fond și de unde vine ea…? Suferim din diverse motive în viață, întemeiate sau nu, în funcție de propria sensibilitate. Lacrimile sunt umoarea durerii, nu a ochiului, ochiul nu este decât un mijloc prin care durerea iese la suprafață. Aparent banale, lacrimile sunt de fapt diamante. Atât de prețioase încât nu ar trebui să le vărsăm doar în momente de maximă intensitate, din motive întemeiate și dintr-o durere puternică… nicidecum la primul of sau piedică apărută.

          Adevărata durere vine din boală și din moarte. Boala strică trupul, îl face neputincios, și o dată cu el atrofiază și sufletul, făcându-l mai dureros ca niciodată. Atunci da, durerea este întemeiată, dar până și acea durere poate fi transforată în forță. O forță care să te facă să lupți și să răzbești. Până și granițele neputinței pot fi depășită cu multă voință. Apoi moartea, iarăși naște durere nemărginită și lacrimi. Greu te poți recupera după decesul cuiva drag, lacrimile curg și parcă tot nu reușesc să ușureze sufletul. Dar cu timpul, se așterne obișnuința, te împaci cu ideea, nu doare mai puțin, dar e mai ușor de suportat. Te resemnezi cu vreerea lui Dumnezeu, înveți să trăiești cu golul rămas și din când în când îi mai dai voie să se ivească, plângându-ți amarul.

         În rest, neîmplinirile, eșecurile, iubirile pierdute… aduc numai o brumă de durere ce se topește la prima rază de soare caldă de mai. Nu merită să suferi, nici să plângi, pentru o piedică sau o neîmplinire… n-a fost să fie, nu ți-a fost scris… de ce să-ți amărăști viața?! De ce să trăiești cu negura în suflet?! Când de fapt te poți reorienta către ceva sau cineva, care să ți se potrivească și să te merite.

          Viața nu-i numai lapte și miere, dar nu-i nici numai durere seacă. Iluzii sunt în jur, iluzii amoroase, iluziile unei dureri, lacrimi nefondate, zbuciumuri închipuite… durerea adevărată nu o întâlnește oricine. Nu oricine-i privilegiat să simtă durerea, doar cei frumoși la suflet, capabili să iubească, căci durerea și iubirea sunt fețele aceleiași monede, așa cum lacrima și zâmbetul se regăsesc și ele în aceeași monedă.   

           Așa că nu uita, doar boala și moartea naște durerea întemeiată, în rest… totul trece! 🙂

           Descoperă luminița de la capătul tunelului…

Lacrimi, ca niște mărgăritare

       Cândva lacrimile îmi ardeau obrajii veștejiți de dureri nefondate, neîmplinirile mă înjunghiau printre coaste. De atunci și până acum s-au schimbat multe, m-am schimbat eu, mi-am schimbat viața, sufletul meu a suferit transformări și mintea pare să judece cu adevărat. Obrajii mei nu mai par veștejiți, sunt rumeni, acum înțeleg valoarea unei lacrimi fierbinții. Ochii mei nu mai lăcrimează ca altă dată din orice nimic, ci își păstrează râurile pentru adevărata durere, pentru pierderile fizice și spaimele care însoțesc un astfel de eveniment nefericit. Refuz să mai plâng din orice nimic, prefer să îmbrac nesimțirea decât să îmi las sufletul pradă deznădejdii. Prefer să nu-mi pese, decât să îmi macin mintea întrebându-mă de ce. Dacă n-am reușit sau dacă am pierdut, înseamnă că așa trebuie să fie, că altceva mai bun mi se pregătește doar pentru mine. Și este pe drum, vine încet, dar sigur.

420226_2403381622924_1802622951_1491156_782774898_n

       Nu mai sunt pustie, lacrimile nu mi se mai adună ca altă dată sub ploapele grele de-atâta amar. Am găsit echilibrul. Echilibrul unui trai care îmi asigură liniștea sufletească. Sunt liniștită pentru că am învățat să pierd înainte să câștig. Și lacrimile sunt prea prețioase, ca să le las să curgă lin sau valvârtej pentru prima neîmplinire sau părăsire. Pe mine mă bucură micile fericiri ale vieții, am învățat să prețuiesc răsăritul de soare, nopțile cu tăcerile lor strigătoare la cer, adierea vântului tăios, căldura primelor raze de soare, zâmbetul mamei și aprecierea familiei. Ce-mi pasă mie ce-i în afara globului meu de cristal solid?! Ce-mi pasă mie cum mă vede lumea din-mprejur? Eu știu cine sunt, cât valorez și ceea ce pot. Și nu mă dau pe o mie de fețe frumoase. Eu sunt eu, așa cum sunt. Și mă accept și mă prețuiesc. Nu îmi dau voie să plâng după nimeni dintre cei care nu mă vor. Dragoste cu sila nu se poate, iar eu nu oblig pe nimeni să mă iubească, prefer să inspir iubire, decât să impun. Am impus și am pretins și eu cândva iubirea, dar mult mi-am mai ars obrajii cu lacrimi fierbinți de foc. Mult am mai pătimit până am înțeles. Multe întrebări fără răspuns îmi roiau în minte. Și când colo, răspunsul se afla în mine, eu eram cea care alegea greșit și care înțelegea conceptul de iubire în mod eronat. Iubirea este la o distanță de-un sărut. Dar sărutul să fie născut din adevăr, nu din minciună sau pasiune.

      Cândva lacrimile erau doar o apă sărată care îmi ardeau ochii, azi sunt mărgăritare născute dintr-o durere întemeiată sau o iubire neîntinată…

Îți mai amintești?

1236784_731554803526496_1266580162_n

Îți mai amintești iubitul mea ce iz avea iubirea mea în palma ta?

Mai știi cumva a ce îți mirosea?

Mai știi cu câtă dragostea îmi așezam obrazul meu pe ceafa ta?

Și cât de tare tremuram și cât de mult îmi mai doream să îmi aștern buzele pe fruntea ta?

Mi se scăldau ochii în lacrimi știind că toată afecțiunea ce ți-o port, pe tine ea te sufoca.

Și toate micile dovezi de-amor ți se păreau otrăvurile cele mai amare.

Credeai că poți trăi cu a mea otravă, credeai că o poți tolera… dar nu a fost să fie așa.

Atât de tare te-necai cu ea, atât de mult ea te ardea și-atât de tare te durea

Încât ai început să fugi și nu te-ai mai uitat în urma ta.

M-ai alungat din viața ta și m-ai lasat acum, pe mine, să mor scăldată în propriul venin.

Acum am înțeles și eu că dragostea nu este dragoste decât dacă este împărtășită.

Și când nu este împărtășită, ea din iubire se transformă în moarte sigură și lentă.