Nu se intampla…

picaturazen

       Dar oare suntem noi, oamenii, vreodată în armonie? Reușim noi să gândim, să spunem și să facem exact cum simțim? Reușim să fim atât de integri și de neclintit? Cred că nu, de-asta nici nu atingem fericirea deplină, ci numai frânturi din ea.

       Cum să fim în armonie, când liberul arbitru mereu ne dă bătăi de cap? Mereu există o teamă, un regret, o frică și o lașitate care nu ne va lăsa să acționăm conform dorințelor noastre. Și mai ales, cum s-alegem numai bine, când de cele mai multe ori suntem atrași de oameni și fapte invers dorințelor noastre? Suntem atrași de lucrurile riscante, nesigure și greu de obținut. Nouă, oamenilor, ne place riscul, dar nu întotdeauna ni-l asumăm. Greșim frecvent, dar aproape niciodată nu învățăm din propriile greșeli. Și devenim mai înțelepți odată cu vârsta. Și când ajungem și noi într-adevăr înțelepți și poate și în armonie, deja suntem bătrâni și fericirea nici nu mai are aceeași valoare, căci la bătrânețe liniștea este tot ce contează.

      Nu cred că există pe lumea asta vreun om care să fie în armonie cu el însuși. Nu cred în perfecțiunea asta a sufletului, așa cum nu cred într-o stare de fericire deplină. Așa că vorbele lui Gandhi sunt frumoase, dar departe de realitate. Poate că în India lui lumea era mai liniștită și mai frumoasă sufletește, nouă europenilor ne place să ne complicăm existența. Suntem masochiști, alergăm nefericirea cu lumânarea. Nu există armonie în sufletul unui om, decât dacă nu are nimic de pierdut. Atâta timp cât va iubi, nefericirea îl va paște pe la colțuri.

Cumpătare

Tânărul se întâlni cu maestrul său la umbra unui stejar falnic și îl întrebă:

–          Maestre, cum pot dobândi viața veșnică?

–          Veșnicia n-are de-a face cu viața materială… veșnicia e-n sufletul tău.

–          Și cum îmi pot dobândi veșnicia sufletului?

–          Apropiindu-te de lumină…

–          Și lumina unde o găsesc, maestre?

–          În sufletul tău!

–          Păi dacă este deja acolo, de ce nu pot obține veșnicia de la sine?

–          Lumina din noi este cât un grăunte de nisip… mică, dar capabilă să crească.

–          Dumnezeu a pus-o acolo?

–          Da, noi toți suntem fii luminii, copile. Dar o dată aruncați în întunericul vieții, ea se diminează o dată cu anii… copii sunt puri și plini de lumină.

–          Și-atunci de ce se stinge o dată cu vârsta?

–          Pentru că ne pierdem inocența, dăm piept lumii și în jurul nostru tindem să vedem numai răul și minciuna. În general omul crede și vede mai ușor răul decât binele. Iar noi ne pierdem printre ele, ne lăsăm duși de val… facem ce fac alții, nu ne mai ascultăm conștiința, liberul arbitru nu ne mai ghidează la fel de drept, ci ne îndreaptă spre plăceri, spre desfătare.

–          Așa se stinge lumina?

–          Nu se stinge, se diminuează… nu se stinge niciodată de tot.

–          Nici criminalii n-au lumina stinsă?

–          Nici chiar ei…

–          De ce?

–          Pentru că și ei sunt copii Domnului, chiar dacă s-au dat de partea Răului, o singură decizie luată din suflet, le poate reaprinde lumina.

–          Și astfel sunt iertați?

–          Poate că nu, dar sunt din nou recunoscuți ca fii ai Domnului, pot încerca răscumpărarea păcatelor… deși o dată luată o viață, nimic nu o mai poate readuce.

–          Dar eu cum îmi pot reaprinde flacăra luminii?

–          Prin cumpătare, fiul meu.

–          Prin cumpătare?

–          Da, păstrează pentru tine puțin și dă altora mult. Cumpătarea naște bine, naște dărnicie, naște sănătate, liniște sufletească și prin urmare naște lumina cea veșnică.

–          Adică să mănânc puțin?

–          Nu doar atât… nu-ți trebuiesc averi, pe lumea cealaltă nu le iei cu tine. Nu ai nevoie de femeia altuia, pe lumea cealaltă oricum nu te vei întâlni cu ea. Nu ai nevoie de plăceri, oricum sunt efemere. Nu ai nevoie ca tu să fii iubit, ci să iubești. Nu ai nevoie de bani, poți trăi și cu puțin.

–          Și dacă totuși le primesc fără să le caut și fără să le vreau?

–          Oferă-le și altora. Păstrează pentru tine puțin și dă altora mult. De vei strânge averi prin muncă cinstită, nu uita să dai săracilor care nu au nimic. Dacă o femeie cinstită se va îndrăgosti de tine mult, nu uita că tu trebuie să o iubești și mai mult, dar nu mai mult decât pe bunul Dumnezeu. Dacă vei avea satisfacții fără să le ceri, oferă și altora mângâiere. Nu te lăsa sedus de băutură, de curvăsăreală sau de alte vicii, sunt efemere și sting lumina din tine. Îți dau o falsă impresia că ești fericit, dar înăuntrul tău se află singurătatea și durerea. Și nu fii fără saț, nu ai nevoie de mâncare multă ca să trăiești. Mâncarea multă îmbătrânește, îngreunează, strică organismul. Să nu uiți să ții posturi și să mânânci atât cât trebuie. Vei fii sănătos fiul meu, nu-i musai să mănânci 3 mese pe zi și 2 gustări ca să fii sănătos. Sănătatea vine din energia divină, hrana spiritului e rugăciunea, care menține și corpul sănătos.

–          Așa voi dobândi veșnicia?

–          Așa o vei dobândi!

–          Dar este greu, maestre.

–          Și cine te-a păcălit că viața este ușoară?! Drumul către Dumnezeu este sinuos, dar merită, căci trupul putrezește în pământ, dar sufletul trebuie să meargă la El. De te vei îngriji numai de trup și vei uita de suflet, vei putrezi în pământ și vei agoniza-n infern… așa vei cunoaște și viața mizerabilă și lipsa veșniciei. E mai ușor așa… De ce crezi că e lumea bolnavă, tristă, deprimată și nefericită?

–          A uitat de suflet și de Dumnezeu!

–          Exact fiul meu, s-a îndepărtat de lumină.

–          Eu îmi voi spori lumina, maestre, chiar dacă voi lupta împotriva lumii întregi…

–          Fii echilibrat în toate, tinere…

Fizz

Mă predau soartei

liniste1

Mă bate soarta aspru pe obraz, a încercat de-atâtea ori să-mi zică…
Îmi cere viața explicații pentru toate câte-a pătimit,
Mi-am murdărit manșetele conștiinței prin plăceri și fapte josnice,
Am redus la tăcere liberul arbitru cu bună știință,
M-am lasat condusă de iluzii și pasiuni deșarte,
Am crezut în orice vânticel înșelător.
Probabil că nici azi nu m-aș fi trezit dacă…
Destinul nu m-ar fi doborât, nu m-ar fi pus la pământ,
Nu m-ar fi terfelit în noroi și nu m-ar fi jucat în piciorele patimilor.
Dă-mi Doamne mintea de apoi, refă-mi inima, s-o simt neîntinată.
Simt loviturile dure prin toți rărunchii, simt mizeria cum se scurge.
Se scurge din mine și lasă în urmă un suflet pustiu,
Rece, înghețat, paralizat și îngenuncheat.
M-am dedat păcatelor, acum e greu să mă răscumpăr…
Mă las pradă ușoară regretelor, să facă din mine ce or dori!
Din drum nu mă întorc, n-am cum să revin în mocirlă,
Azi vreau să-mi afund inima într-un nisip auriu,
În auriul iertărilor și al virtuților cu greu dobândite…

Vers liber scris de Gheorghe Alina

Răul…

         

   Răul nu moare niciodată, îşi schimbă forma, dar nu moare niciodată! Nu-l poţi ucide, el rămâne cu tine toată viaţa! De tine depinde dacă înăbuşi răul sau îl eliberezi prin acţiuni distrugătoare!

Cu toţii ne naştem având în noi Răul şi Binele… în funcţie de educaţie şi de exemplele care ne sunt insuflate de-alungul anilor. Cu toţii putem fi buni ca pâinea lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură suntem capabili de o răutate de neimaginat. Conform unor statistici, dacă părinţii sunt fumători, până la vârsta de douăzeci de ani şi copilul acestora va fi fumător, dacă mama are o moralitate îndoielnică, fata va împrumuta din obiceiurile ei. Un tată violent va dezvolta în fiul său un comportament agresiv, violent. Şi exemplele pot continua… Însă Dumnezeu ne-a înzestrat cu  liberul arbitru, liberatea noastră, a fiecăruia de a alege. Repet, în funcţie de educaţie şi de sistemul de principii şi valori al fiecăruia. Nu cred că există om care să nu fi simţit răul în el însuşi… să simtă cum îl înveninează, cum pulsează în el răutate, cum îl corupe şi nu îi dă pace. Din ce repeţi o faptă care nu intră în parametrii Binelui, cu atât Răul creşte şi e din ce în ce mai greu să îl domoleşti. Din ce sufletul îţi este mai pătat, cu atât vei avea mai puţine remuşcări, regrete. Vocea interioară îşi va pierde din glas, nu te va mai ghida cu aceeaşi obiectivitate. Iar răul pune din ce în ce mai tare stăpânire pe tine ghidându-te doar spre plăceri… plăcerile tale de moment care îţi dau satisfacţie de scurtă durată, ca intensitate în timp. Trebuie să existe o sită prin care oamenii pot fi cernuţi, iar răul este capcana perfectă pentru ca omul să dovedească dacă este demn sau nu de iubirea lui Dumnezeu. Nu sunt atee, cred într-o forţă divină, într-un Dumnezeu comun. Nimic nu este întâmplător, nimic nu vine degeaba, totul contribuie la drumul nostru iniţiatic şi la menirea noastră pe acest pământ. Dumnezeu este speranţă, lumină, iubire dezinteresată şi bunătate. Dacă nu crezi într-un Dumnezeu ca Tată al tuturor, poate că ar fi mai bine să nu citeşti acest post… nu vei găsi nimic satisfăcător şi în acord cu eul tău.

                     La începutul articolului spuneam ca Răul nu moare niciodată, aşa este, aşa cred eu cel puţin. Este parte din tine, te naşti cu el şi nu îţi vor ajunge zielele încercând să îl ucizi, este imaterial în interiorul nostru, însă prin puterea cu care am fost investiţi putem materialize Răul prin faptele noastre, prin alegerile noastre. Este simplu, aleg să fac Bine sau să fac Rău. Oricum Răul şi Binele sunt interpretate diferit de la om la om, ceea ce mie îmi face bine ţie îţi poate face rău şi invers. Ideea este următoarea: NU ÎŢI CLĂDI FERICIREA PE NEFERICIREA ALTUIA!! Dacă ai grijă de sănătatea sufletului tău dar în acelaşi timp te îngrijeşti şi de sufletele din jurul tău şi ţii cont şi de nevoile acestora, atunci ai găsit cheia Binelui. Ajută-ţi semenii, iubeşte-i, înţelege-i, îngrijeşte-te de bunăstarea lor, de liniştea lor… deja intru la categoria “făcut morală” şi nu are rost pentru că nici eu nu sunt lipsită de păcate, nu sunt un exemplu de Bunătate pentru nimeni. Tocmai această doză de Rău care o simt în interiorul meu de când mă ştiu, scoate la iveală din când în când invidia, perversitatea, minciuna, trândăvia, laşitatea, falsitatea, clevetirea, intriga. Îmi înveninează şi mie sufletul ca oricărui om. Cu toţii ne-am născut cu o umbră întunecată în noi care ne întărâtă să facem lucruri care poate în mod normal nu le-am face… dar ispita… ispita îţi expune în minte nişte avantaje iluzorii care în final vor termina prin a-ţi face rău.

                     Răului trebuie să înveţi să îi faci faţă, să înveţi să trăieşti cu el şi să nu îi dai ascultare şi nici curs. Bineînţeles că este foarte greu, este foarte greu mai ales să pui persoana ta pe locul doi în favoarea aproapelui tău. Suntem egoişti din naştere şi ne gândim să ne fie nouă bine şi confortabil, să ne găsim noi fericirea… restul contează mai puţin. N-are rost să recurgi la tertipuri ca să fii fericit, fericirea vine fără să o chinui sau să o forţezi, iubirea la fel vine şi ea, în semn de răsplată.

                    Mai spuneam că răul se tranformă, întotdeauna o face… nu îţi mai plac ţigările, dar ajungi să îţi placă băutura, scapi de un rău dai peste altul, refuzi să mai te culci cu fete tinere, dar o faci cu femei căsătorite şi în principiu, vor avea de suferit mult mai multă lume, în dozaj poate mai mare, în funcţie de cum cântăreşti lucrurile… nu îţi mai baţi soţia dar îţi canalizezi răutatea asupra părinţilor… femeile nu mai bârfesc dar ajung să împrumute, efectiv, soţul vecinei, nu te mai duşmăneşti cu prietena X, aţi ajuns chiar să faceţi pace, însă ai decăzut prin ai lua iubitul alteia… iar exemplele pot continua până la cele mai nebănuite orori însă mă voi opri, nu vreau să indispun pe nimeni.

                  Răul ne transformă şi pe noi, ne degradează, ne dezumanizează, ne îmbolnăveşte şi în final ne termină, ne consumă până ce ne lasă fără resurse. Toate gândurile bune sau rele se răspândesc în univers şi se acumulează, se compensează, însă cred că un gând bun, sincer, pur… o faptă bună, poate salva pe cineva dintr-un accident, sau îi poate aduce cuiva iubirea… din nou revin şi spun că nimic nu este întâmplător. Ceea ce exprim, atragi. Fiind un om egoist şi perceput de ceilalţi ca fiind un om rău, vei atrage asupra ta doar ghinioane şi neplăceri, necazuri. Noroc că gândurile bune au o rată de a se materializa mult mai mare decât cele negative… dacă gândul ar ucide, mai ales la mânie, mulţi morţi ar fi şi mulţi nefericiţi. Cred că toţi ne-am pus la un moment dat întrebarea dacă blestemele se lipesc de om sau nu… în fond ce sunt ele?! Un gând puternic cu încărcătură răzbunătoare, negativă. Atunci când arunci un astfel de blestem în univers şi mai ales asupra cuiva pe baza unei întâmplări dureroase uneori este foarte probabil ca el să se şi întâmple mai ales dacă mai multe persoane au gândit astfel despre cel blestemat. Cel mai bun exemplu, o prietenă îi ia efectiv soţul celeilalte prin diferite metode nu tocmai ortodoxe, iar cea părăsită o blesteamă pe „hoaţă” să nu reuşească să aibe copii, să devină stearpă, să spunem… dacă mai multe femei i-au dorit acest rău acelei nefericite şi mai ales dacă ea mai luase înainte şi alţi bărbaţi altor femei, este foarte probabil ca blestemul să se adeverească, după faptă şi răsplata. Oricum ar fi… nimeni nu merită să fie blestemat, are Dumnezeu grijă de fiecare şi nimic nu rămâne neplătit pe această lume.

Oricum, pentru orice creştin, rău faci uşor, însă să faci bine unui om este foarte greu. Este foarte greu să faci un suflet să zâmbească, să îi aduci liniştea… o viaţă se poate pierde într-o clipită şi tu să fii responsabil, însă fericirea unui om necesită multă muncă şi dăruire.

                      Binele şi bunătatea în cea mai pură formă o întâlnim doar la copii, cu inocenţa lor ne dau lecţii despre ce înseamnă omenia, fericirea adevărată, bucuria, lumina. Împarte zâmbete şi vei cunoaşte raze din lumină. Răul nu este cu nimic înălţător, nu va face decât să te distrugă, în schimb binele îţi dă aripi, iar Dumnezeu te duce acolo unde visezi. Ce frumos este seara când mergi la culcare şi pui capul pe pernă, iar TU omule eşti mulţumit de tine şi mai ales împăcat cu tine, vocea interioară nu te dojeneşte, remuşcările nu au loc, eşti doar TU cu pacea ta interioară… 

 Articol scris de Gheorghe Alina