Ascuns dupa barba…

Am o maaare nedumerire, ăsta ascuns după barbă nu e Silviu Pașca? Nu el cântă? Dar de ce și-o spune, mai nou, Dorian?! Numele lui cred că este mai sonor decât Dorian… sau nu cântă Silviu? 🙂 Chiar nu știu! :))

Dar nici nu contează, importantă e piesa, care e suuuper faină, care îmi trezește un dor nebun de mare, de libertate și libertinaj. Daaa, ați citit bine, libertinaj! 🙂

Haideți să visăm la o mare albastră, haideți, haideți! 😛

Renunț…

        Dacă ai încredere în mine, oare de ce este nevoie să mă tot întrebi, să-ncerci să afli, să investighezi, să mă pui la încercare, să interoghezi și să-mi întinzi capcane?! Iubirea nu-i un joc, nu este un război pe viață și pe moarte, nu ai nevoie de teste și de-asigurări. Nu trebuie decât să crezi și să te lași purtat de valurile calde ale iubirii. Am început să obosesc, am început să vreau să nu mai vreau. Neîncrederea ta mă sleiește de puteri, mă face să fiu mereu în alertă, precaută și mereu prevăzătoare. În preajma ta nu mai pot fi eu. Trebuie să mă prefac, doar pentru a te simți tu în siguranță, doar pentru a fi tu liniștit.

       Eu sunt excentrică, exuberantă, veselă și sociabilă. Vorbesc, râd, zâmbesc, glumesc, dar toate acestea nu mă fac să fiu infidelă sau promiscuă. Îmi răpești pofta de viață. Nu mă lași să mă bucur. Deși nu mă oprești niciodată, prefer să mă înfrânez singură. Știu că vor urma întrebările, reproșurile și temerile tale, care nu ne lasă pe niciunul să respirăm. Mă întrebi de unde vin, unde mă duc, cât stau, ce-am făcut, ce-am vorbit, ce-am mâncat, cu ce m-am îmbrăcat. Ești posesiv. Spui că vrei să mă protejezi. Dar nu am nevoie de protecție, știu să îmi port singură de grijă. Nu am nevoie decât de încrederea ta și de puțină libertate.

       Ce-o fi atât de greu să înțelegi că stau lângă tine că vreau, că mă simt bine. Sau m-am simțit bine… pentru că încep să nu mai simt nimic. Încep să nu mai vreau nimic, nici de la tine, nici de la mine. Vezi doar greșelile mele. Dar oare ale tale nu sunt deloc atât de evidente? Nu vezi că mă sufoci, nu vezi că iubirea asta a ta mă sugrumă, iar gelozia ta îmi taie din avânt, din voință, din speranță, din judecată?

       Încet, încet… încerci să mă anulezi. Cu totul. Vrei să mă transformi într-un bibelou frumos și strălucitor, care să stea la loc sigur în casa ta, în camera ta, în patul tău. Nu poți trăi și viața ta și pe a mea. Nu mă poți lega de tine. Nu mă poți ține atât de strâns. Am nevoie de libertate, de aer curat, de un soare numai al meu.

       La început a fost frumos să fim nedespărțiți… dar acum… acum este deja prea mult. Fiecare atingere mă arde, fiecare sărutare mă otrăvește, fiecare șoaptă mă îmbolnăvește, prezența ta mă agită. Renunț! Acum cât încă mai pot! Acum cât încă nu e prea târziu! Acum ori niciodată! Citește bine aceste rânduri și vei înțelege! Adio!

Negreșit…

Imaginează-ți că e primăvară.

Imaginează-ți că te mângâie

Un soare blând și cald.

Imaginează-ți că ești pe cel mai frumos

Câmp înroșit de maci înfloriți.

Imaginează-ți că ești singură acolo,

Doar tu și sufletul tău,

În deplină liniște și libertate.

Respiri aerul curat,

Asculți freamătul naturii,

Miroși cu gingășie florile de câmp,

Îți împletești părul

Cu o mână de maci firavi.

Te întinzi pe iarba proaspătă,

Plânsă de rouă.

Îți netezești frumos rochia,

Îți așezi brațele sub cap,

Privești cerul senin,

De un albastru dulce

Și te gândești.

Te gândești la tot,

La viață, la trecut,

Prezent și temătorul viitor.

Îți vine în minte un prim gând,

Este cea mai arzătoare dorință a ta.

Care este cea mai tainică dorință?!

Începi să tremuri la gândul că ea,

S-ar putea împlini dacă tu…

I-ai da șansa să o facă.

Ei bine acel prim gând,

Acea dorință fierbinte,

Este ceea ce tu ai nevoie mai mult

Și mai mult în viață.

Dumnezeu nu ți-a pus în zadar în minte

Acel gând năstrușnic.

El are un scop,

Acela de a te face fericită.

Și stând așa pe câmpul înverzit,

În minte încep să-ți mișune soluțiile…

Soluțiile pentru ca tu

Să-ți poți împlini visul.

Mintea ta caută într-o mie de posibilități,

Iar conștiința o adoptă pe cea mai bună.

Dă-i crezare, pune-o în mișcare,

Se poate… știi că se poate.

Nu trebuie decât să lupți puțin,

Să demonstrezi că meriți,

Iar răsplata va veni și ea…

Negreșit…

De la speranță la puterea exemplului…

    eveste.ro

         De curând am terminat de citit trilogia Jocurile Foamei de Suzanne Collins, ieri și astăzi am văzut și primele două filme, după primile două cărți. M-au impresionat, diferențele dintre cărți și filme sunt mici, infime. Deși cineva spunea că trilogia este genul acela de carți pe care le citesc coafezele, eu aș tinde să îl contrazic, povestea este redată exelent, cu o intrigă pe măsură. Este impresionant pentru că are la bază patru cuvinte puternice, importante pentru omenire: SPERANȚĂ, SOLIDARITATE, SACRIFICIU și LIBERTATE! Câți dintre noi găsim speranța în frică, câți reușim să mai fim uniți la vreme de revoltă, câți suntem în stare să ne sacrificăm pentru omenire sau pentru cineva drag?!

         Sacrificiul, mult mai puternic decât moartea. Speranța, mult mai puternică decât frica. Aceste puteri le avem în noi, sunt puternice, întăresc, fac minuni, dar câți dau frâu liber acestor puteri?! Tu te-ai sacrifica pentru cineva?! Ți-ai risca echilibrul și confortul pentru o speranță mai mică decât un fir de nisip și totuși, mai ardentă decât focul?! Răspunsul cred că este NU! În zilele noastre nu se mai sacrifică nimeni pentru nimeni. Deși, dacă privim în urmă, am făcut-o, ne-am sacrificat, ne-am revoltat și am luptat, în primul rând pentru LIBERTATE. Libertate fără de care nu ne-am mai simți oameni, ci animale captive și domesticite. Am fost cândva și noi închiși, ținuți în frâu prin foamete și frică, dar am luat frâiele și-am reușit să rupem lanțurile, eliberându-ne. Dacă acum este mai bine, nu știu. Nu am prins vremurile în care mâncarea era dată cu rația, în care munceam fără să reușim să agonisim nimic, în care ni se dădea apă, energie electrică și televiziune cu porția. Nu am prins, dar știu ce-au simțit părinții noștri, bunicii noștri, cei care au luptat și au devenit revoluționari. Revoluționarii care ne-au câștigat libertatea. Acum avem libertate de nu știm ce să facem cu ea, am depășit până și granițile ei nelimitate. Acele granițe încălcate care ne-au făcut de rușine, ne-am mocirlit și ne-am afundat în prostie. Înainte aveam un scop, acum nu-l mai avem. Profităm pur și simplu. De ce?! De tot!

        Fără speranță și cu libertate ce suntem?! Mulțime… oameni fără căpătâi, care pleacă de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri. Trăim, dar nu lăsăm nimic în urmă, puțini sunt cei care reușesc să creeze, să facă ceva, să lase ceva moștenire omenirii. Pentru că mai mult decât noi înșine, contează generațiile viitoare care ne vor urma. Generații pe care le putem inspira sau îi putem transforma în niște proști, încă dinainte de a se naște. Puterea exemplului, de asta avem nevoie. Fiecare dintre noi trebuie să-și dorească să fie un exemplu pentru celelalt. Doar așa vom evolua de la stadiul de mulțime, la oameni adevărați, făcuți din trup, suflet și rațiune. Foarte puțini au cele trei particularități, unii sunt din trup și suflet, alții numai din trup și rațiune. Lipsind o singură particularitate, destabilizăm echilibrul firesc. Ce bine ar fi dacă de mici i-am educa pe copii noștri să se îngrijească atât de trup, cât și de suflet și de minte. Doar așa vom deveni exemplu și vom realiza moștenirea lor. Și astfel îi vom răsplăti pe predecesorii noștri pentru libertatea pe care ne-au redobândit-o.

          SPERANȚĂ – SOLIDARITATE – SACRIFICIU – LIBERTATE – PUTEREA EXEMPLULUI!

Iubire bolnavă

www.trilulilu.ro 1

Nu mă mai strânge, mă doare,

Mi-ai înroșit încheieturile cu-a ta strânsoare.

M-ai mușcat de obraji, mi-ai învinețit buzele,

Inima mi-ai prins-o ca într-o menghină.

Dar astăzi mă eliberez din lanțuri,

Nu mai sunt prinsă, nu te mai las să mă ții captivă.

Nu încerca să mă oprești,

Nu o să poți!

Îmi recapăt libertatea, vreau și pot,

Nu mai ai niciun cuvânt de spus.

Astăzi drumurile noastre se despart definitiv,

Vor deveni paralele și niciodată, cu niciun chip

Nu mă voi mai întoarce și nu voi mai privi înapoi.

N-am niciun regret, las forțele naturii

Să se reverse asupra ta cu violență.

Tu nu ai avut milă de mine, nici de sufletul meu,

Așa că voi ruga cel mai ascuțit fulger

Să te străpungă chiar în frunte.

Acolo unde, în căpușorul tău,

Ai crezut că sunt ușor de rănit și de doborât.

Dar nu e așa, astăzi sunt liberă,

N-are rost să mă răzbun cu mâinile mele,

Universul va ști să te pedepsească.

Te-am îmbrăcat în negru cu înjurăturile mele,

Sper ca hainele să te sufoace.

Așa vei înțelege cât rău mi-a făcut mie

Iubirea aceasta, bolnavă, a ta.

Am tăcut prea mult, am îndurat de ajuns,

A venit vremea să nu mai tac și să plec.

Îți fac cu mâna în numele vremurilor de mult apuse,

Cu bine străine, îți doresc să rămâi singur!

 

Inima…

atac-de-cord

Inima nu te-ntreabă, ea doar simte…
N-are rost să-ncerce s-o oprești, ea n-are temeri…
Vrea doar să iubească, să se dăruiască…
Nu știe să bată în singurătate…
N-are sens s-o înfrânezi, ea conduce emoția,
Adorația, binele și frumosul.
Ce rost ar mai avea existența fără un suflet să îndrăgești…
Dă-i inimi libertate, las-o să te stăpânească…
 Din ea izvorăște dumnezeirea…
Inima crează punți nevăzute, smulge bariere,
Dărâmă uitarea și așează visarea.
Dă-i inimii de iubit și vei fii fericit.
Las-o să se desfete și învață de la ea…
Ea este liberă, neîngrădită…
Nu cunoaște rușinea, nici diferența…
 Nu ține cont de bogăție, nici de avuție…

Ea vrea poezie și veșnicie…
Ea pulsează pentru acel suflet îngemănat…
Ea nu știe și nu poate să vibreze în singurătate…
Învață de la ea, de la inima ta…
Dincolo de orice cuget stă simțirea…
 Mai departe de materie, stă sentimentul…
Ne-am născut să iubim, ne-am născut să murim…
Dar să murim în doi!

inima

Vers liber scris de Gheorghe Alina

Tăcerea…

   Tăcerea este arma omului puternic. Doar o persoană cu o stăpânire de sine extraordinară şi care îşi gestioneză de minune sentimentele şi pornirile poate adopta o atitudine tăcută. Nu este uşor să fii puternic, te solicită din toate punctele de vedere, aşa că, este de admirat.

               Eu personal la cât sunt de temperamentală, nimic nu urăsc mai tare decât tăcerea. Nu face decât să adâncescă conflictul, să implementeze o stare de nelinişte, de confuzie, de nesiguranţă şi de derută.

              Tăcerea mai însemnă supunere din parte celui persecutat. Atunci cănd cineva superior îţi anulează complet identitatea, singurul atuu de apărare este să taci. Să iei o atitudine obedientă care te-ar salva de la un conflict mult mai mare. Cel mai bun exemplu sunt copii certaţi de părinţi, sau angajatul mustrat de angajator… nu puţine sunt cazurile în care angajatul pleacă capul şi preferă să păstreze tăcerea în faţa unei situaţii ostile. Un alt exemplu nefericit este regăsit în Sindromul Stockholm, în care victima alege să se adapteze situaţiei, să simpatizeze cu agresorul, să devină hipervigilentă la nevoile răpitorului şi să tacă atunci când agresorul ar putea deveni violent, ba chiar să îi facă pe plac. Acesta ar fi felul victimei de a supravieţuii unei astfel de conjuncturi şi de a-şi păstra viaţa.

              Într-un cuplu, în situaţie de conflict, de ceartă sau de neînţelegere, tăcerea aduce cu sine şi o pedeapsă în care cel rănit preferă să îşi ignore partenerul decât să discute cu el, să clarifice situaţia şi să se ajungă la un punct comun. Ignorarea unui conflict nu înseamnă şi rezolvarea lui. Mai grav este când te prefaci că nu s-a întâmplat ceva, sau că nu ştii ceva şi faci abstracţie în mod deliberat.

            Comunicarea este cheia succesului într-un parteneriat, indiferent de ce fel, că este vorba de afaceri, de o căsnicie sau de o prietenie… să ignori nu înseamnă să rezolvi.

Este frustrant când te loveşti de un zid mut în care orice ai face sau ai spune nu vei primi răspuns. Incertitudinea omoară tot, încrederea, iubirea, sinceritatea. De teama ignorării celuilalt ajungi de multe ori să minţi, să spui doar ceea ce vrea să audă el sau ea… iar astfel, te pierzi pe tine ca persoană, nu mai eşti tu, creezi un caracter prefăcut pe placul lui sau ei şi nu mai iei în seamă adevăratul motiv din cauza căruia s-a ajuns la o atât de adâncă tăcere. Iar dacă nu poţi să fii tu, alături de celălalt, ce rost mai are să te complici, să te forţezi, dacă oricum nu este de acord şi nu îi place felul tău de a fi şi foloseşte tăcerea ca o pedeapsă.

                 Indiferenţa doare cel mai tare, asta se ştie de când lumea şi pămăntul. Aşa că dragii mei, dacă vă loviţi de o stană de piatră care nu vă răspunde sentimentelor voastre şi vă tratează cu dispreţ sau doar indiferenţă, ce rost mai are să lupţi?! Înseamnă că acea persoană nu este pentru tine, că nu îţi este harăzită… şi că Dumnezeu îţi pregăteşte ceva mult mai bun.  Decât să stai într-o relaţie defectuoasă în care nu eşti apreciat sau nu ţi se dă atenţie sau eşti tratat cu tăcere, mai bine te eliberezi şi-l eliberezi şi pe celălalt de un stres. Şi mergi înainte, îţi cauţi drumul şi persoana pentru care eşti făcut.

Tăcerea este ca o coloană şubredă care te anunţă că lucrurile nu vor funcţiona, riscănd să se surpe sub greutatea ta.

                  Cea mai dureroasă tăcere cred că este atunci când greşeşti şi nu ai ce spune, nu te poţi apăra pentru că eşi vinovat. Nu poţi riposta şi eşti nevoit să îţi accepţi vina şi să accepţi că ai stricat totul. Iar vasul, odată spart, nimic nu îl mai poate readuce la starea iniţială. Este foarte frustrant când vrei să îţi răscumperi greşeala dar nu ai cum, că ai rănit acea persoană pănă în cele mai adânci profunzimi şi te loveşti de o mare de tăcere. Pur şi simplu nu eşti ascultat… şi nu poţi face nimic, pentru că eşti vinovat. Cred că aici, persoanele au nevoie de timp să îşi vindece rănile, să asimileze situaţia aşa cum este ea în realitate. Şi dacă are loc o reconciliere favorbilă pentru amândoi este bine, dacă nu… atunci mergi mai departe.

Tăcerea nu înseamnă linişte, este doar nelinişte…

Dacă taci când nu ai nimic de spus, atunci… redă-i libertatea celuilalt, spune-i că nu vă mai leagă niciun numitor comun şi că totul este în zadar.

Tăcerea aduce după sine şi suferinţă, te macină atitudinea taciturnă a cuiva, te simţi prins într-o incertitudine care nu te lasă să decizi nimic… ţi-e teamă să te rupi, dar totdată e chinuitor şi să rămâi, să speri că tăcerea o să se risipească.

Prefer să primesc două palme şi să fiu certată, sau jignită, sau mustrată aspru decât să fiu tratată cu indiferenţă şi muţenie. Îmi place să îmi rezolv problemele prin comunicare, să lucrez acolo unde este un defect sau o greşeală, să lupt şi să înving decât să mi se frângă aripile prin indiferenţă totală… dar fiecare simte şi acţioneză diferit.

                Dragii mei gândiţi-vă bine când vreţi să condamnaţi pe cineva prin tăcerea dumneavoastră pentru că îi umpleţi sufletul de resentimente, de frustrări şi de nelinişte. Vina îl va apăsa şi îl va face să aibă mult prea multe regrete, iar prin natura omului de a se întoarce la latura divină, va căuta iertare. Iar sufletul lui nu îşi va recăpăta liniştea pănă nu îşi va răscumpăra greşeala. Iartă ca să fii iertat şi comunică ca să rezolvi conflictul… altfel traumele se adună, vor fi înăbuşite, ce-i drept, dar ele vor ieşi la iveală şi vor riposta ca nişte monştrii, mai devreme sau mai târziu.

 

 

 

                    Articol scris de Gheorghe Alina