Vis-incercare-reusita

   exploreaza-viseaza-descopera

          Niciodată nu am regretat greșelile comise, niciodată nu am plâns din cauza unui lucru pe care l-am făcut și cred că niciodată nu voi înceta să încerc, chiar dacă voi greși. Deși îmi place siguranța și liniștea, chiar mai mult decât orice nebunie, din când în când îmi place să ies din conul de umbră, din locușorul meu sigur, pentru a descoperi sau a face altceva. În viață am învățat să-mi asum chiar și cele mai idioate greșeli. Am învățat că oricât de mult voi greși, sigur din toată treaba voi avea și o lecție prețioasă de învățat.

        Dar vreți să vă spun ceva? Niciodată nu plec pe premisa că voi greși. Ba în sufletul meu sunt sigură că fac bine. Nu mă apuc să fac ceva cu inima îndoită, merg înainte, oricare ar fi consecințele, și nu mă gândesc la rău. Mă gândesc că fac bine, că voi avea de câștigat și că voi trăi o experiență de neuitat. Și dacă se dovedește că am greșit, măcar știu că am încercat.

       Urăsc să rămân cu regretul că nu am făcut un lucru. Nu îmi place să mă frământ spunându-mi: „dacă era bine, dacă reușeam, dacă viața mea se schimba în bine, dacă… dacă… dacă…”. Decât să spun DACĂ, mai bine fac. Decât să mă gândesc prea mult, mai bine încerc direct. Eu nu sunt o lașă, nu am fost niciodată. Și știți, o să fiu sinceră, uneori mă satur atât de tare de siguranță și de liniște, încât comit voit o nebunie. De ce? Doar pentru a simți că trăiesc. Doar pentru a-mi demonstra mie că încă sunt vie și că pot să fac tot ce-mi doresc. Probabil că sunt nebună, dar nu vă faceți griji, nu-mi asumi riscuri prea mari, mă joc numai cu inima mea, nu și a altora. 🙂

       În fond, asta înseamnă viața, nu? Vis-încercare-reușită sau eșec. Dar de multe ori reușitele sunt mai multe decât eșecurile. Iar mie îmi place viața, așa cum e ea, cu bune și cu rele. 🙂

         Tu ce faci? Încerci sau te ascunzi sub pat, acolo unde ești în siguranță chiar și de cutremur?

Mi-a cantat ploaia…

image

      Aseara mi-a cantat ploaia la ureche. Inainte sa adorm, m-am leganat pe ropotul ploii. N-am simtit decat liniste, impacare, frumos si-o stare de bine. Era frig, atat de frig incat am lasat mirosul ploii sa imi intre pe geam. Am deschis fereastra, am lasat tunetele sa m-aline, fulgerele sa-mi lumineze mintea, adierea vantului sa-mi racoreasca trupul si ploaia sa imi cante plansul. De fapt fulgerele nu m-au luminat, ba chiar mi-a scos din minte tot stresul, din suflet toata durerea si mi-a impacat constiinta.
    La un moment dat am iesit afara, nu am gasit nimic romantic in fata blocului, dar mi-am intins mainile din adapostul in care ma aflam si am lasat ploaia sa ma bata pentru cateva minute. Mi-am spalat fata cu racoarea ei. Obrajii imi ardeau. Ploaia ma chema intr-un dans fermecator. Voia sa ma spele in intregime. In galagia ploii era atat de liniste si de bine. Pacea ma invaluia. Eram cu picioarele goale, am pasit prin perdeaua de lacrimi si m-am lasat udata pentru un moment. Era rece, atat de rece incat parea sa ma friga. M-am retras rapid, mi-am spus ca e de-ajuns pentru suflet. Cu talpile murdare am intrat in casa… am lasat in urma mea darele durerilor ce ma apasau. Fereastra inca larg deschisa era boxa mea catre cer.
       M-am suit in pat, m-am invelit cu patura si-am inchis ochii. As fi vrut sa adorm, insa amintirile m-au napadit. S-au imbulzit in mintea mea in valuri. Vedeam in gol moartea, greseala, fericirea si veselia de care am avut parte in viata. Treceam ca intr-un potpuriu de la o amintire la alta. Chipul stins al bunicului, primul sarut, prima noapte, ultima noapte, lucrurile cu care ma rusinez si pe care nu le stie nimeni… amintirile care ma fac fericita, reusitele, esecurile… toate rulau una dupa alta ca intr-un film vechi, dar clar. Am inceput sa tremur, nici eu nu stiu din ce cauza, poate de frig, poate pentru ca imi doream sa opresc totul si sa inabus totul… am inchis geamul. Cantecul ploii ma legana in surdina si vrand sa scap de tot, am inceput sa ma gandesc numai la amintirile fericite, m-am intors in copilarie. Acolo ma refugiez mereu cand vreau sa sting focul. Si-am reusit, m-am imbracat iarasi in pielea mea micuta de copil, m-am gandit la cel mai fericit moment si-am adormit… intr-o pace incredibila…

Miezul noptii…

Intunericul s-a lasat de mult, este trecut de miezul noptii… nicio soapta nu-mi incanta auzul. Este o bezna perfecta, parca si luna refuza sa mai priveasca spre fereastra mea. N-am nici somn, nici liniste… nu traiesc si nici nu mor. Mi-ar placea sa dorm, mi-ar placea sa visez, orice, de bine sau de rau… dar nu pot… geamul inlacrimat al camerei mele imi aduce aminte de trecut. L-as sparge si i-as ingropa cioburile in pamant. Inainte reflecta luminite colorate, acum e mat, parca e mort. Refuza sa mai straluceasca, refuza sa mai lase vreo raza de soare sa-mi mangaie chipul dimineata. De parca ar avea vointa proprie, nemernicul.
Incerc sa-mi ignor fereastra, ma intorc cu spatele la ea… dar n-are taine, parca ma striga, parca ma obliga sa m-apropii. Ma ridic din pat, ii fac pe plac… imi pun palma pe geamul aburit, las sa se imprime forma mainii mele stangi. E cald in casa, sufocant, si tare rece afara, de parca o lume apriga se afla dincolo de el. Iau mana si privesc urma… se scurge apa vietii pe urma mea si-mi aduce aminte de el. De urmele palmelor lui pe trupul meu. Cu aceleasi palme cu care m-a iubit, m-a si lovit. Cum poate oare un om sa fie si bun si rau?! Cum pot oare doua maini, aceleasi maini, sa ofere si tandrete si durere. De neinteles… de necrezut cate am putut accepta.
Sunt invaluita de sentimente contradictorii, sunt confuza, parca intreaga lume mi-e potrivnica de cand l-am alungat. L-am parasit, l-am izgonit, cand a incetat sa-mi mai ofere protectie. Era brutal, n-as fi crezut… nu stiu din ce cauza… gelozie, frustrare, nesiguranta… sau poate firea mea rebela il dadea peste cap. N-am stiut niciodata sa fiu supusa, iar el voia sa ma domine in intregime. Nu m-am lasat anulata si-a ales sa ma faca sa sufar.
Am suferit, dar nu pot sa uit cate a privit fereastra asta… si noptile de amor si pe mine chircita de dor. Si momentele de tandrete si pe mine plesnita in pat. L-as fi urat, l-as fi stricat asa cum incerca el sa ma strice pe mine… asa cum el incerca sa ma dezansambleze, bucatica cu bucatica. In mainile lui eram ca un cub Rubik… asa de mult ce il iubeam, incat am sperat ca intr-o zi se va schimba.
Pana m-am schimbat eu… definitiv, irevocabil. I-am aruncat hainele pe geam, de la aceeasi fereastea, am schimbat yala si i-am spus de sus, adio. N-a prea inteles… a incercat sa ma intimideze, a incercat sa ma recucereasca… nu i-am mai dat voie. Si-acum, numai fereastra imi mai aminteste de el. O sparg sau o zidesc… m-am saturat de ea, imi fura linistea.

wpid-01858_hd.jpg

Ca acum…

Și când îmi va fi mai greu,

Să îmi fie ca acum.

Și când mă voi simți mai rău,

Să simt ce simt acum.

Și când mă vor năpădi grijile,

Să fie la fel de intense ca acum.

Și când îmi vor naște lacrimile,

Să mă atingă la fel ca acum.

Să îmi fie ca acum,

La fel de bine,

Să fiu mereu la fel de liniștită,

Să fiu lipsită de griji

Și supărări ardente.

Și să plâng la fel de mult ca acum,

Adică deloc.

Căci azi zâmbesc

Și mă simt bine…

Soarele îmi luminează inima

De la fereastra larg deschisă.

Pomii sunt pe cale să înflorească,

La fel ca sentimentele mele frumoase.

A trecut iarna ce grea,

Împreună cu norii ei grei.

Au trecut zăpezile cele înghețate,

Au trecut ploile reci și violente,

Așa cum destinul meu crunt s-a dus de mult.

Simt împăcarea,

Ce bine îmi este,

În sfârșit mă mângâie viața,

Mă răsplătește pentru tot chinul,

Îmi alină durerile trecutului

Prin șanse pe care credeam că nu le voi avea,

Vreodată.

Dar uite că nu-i așa,

După ploaie, apare curcubeul,

După iarnă, răsare primăvara,

După plâns, vine și zâmbetul,

După durere, se-așterne împăcarea.

Ce dulce-i liniște sufletească,

Mai dulce decât orice vin,

Mai îmbătătoare decât orice tărie,

Mai plină de fericire, decât orice altă bucurie.

Mă bucur de lucrurile simple

Ca un copil care își primește

Cea mai de preț jucărie.

Fiecare lucru, oricât ar fi el de neînsemnat,

Pe mine mă fericește

Și mă umple de pozitivism.

Astăzi sunt senină și vie,

Sper să o țin tot așa,

Căci n-aș da starea de astăzi

Pe nicio altă bucurie de mâine.

Sunt bine, scump cititor,

Tu cum ești?

La aerisit…

Nu mai încerca să mă duci de nas…

Eu nu mai sunt cea de ieri,

Nu mai cred în nimeni,

Nu mai cred nici în mine.

Sunt atât de labilă,

Încât nimeni nu mă mai poate convinge,

De nimic.

Sunt pierdută…

Înnot contra vântului,

Doar de plăcere.

Inima a plecat în vacanță,

Creierul mi l-am pus pe pereți,

La uscat, mirosea a mucegai.

Mi-aș fi zburat creierul pe pereți cu un pistol,

Dar nu am avut niciunul la îndemână.

Așa că am așteptat să mi se scurgă din urechi

Și bucățică cu bucățică,

L-am pus în cui, pe pereți, la uscat.

Aștept să se aerisească,

Materia mea cenușie,

Nu este deloc cenușie,

Ci verde.

Trece dintr-o culoare într-alta,

Și-n el zăresc cuvinte,

Imagini, forme, oameni,

Ce scârboșenii!!!

Știți cum sunt fără minte?!

Goală, ca o nălucă,

Nu gândesc, nu simt,

Și mai ales, nu am amintiri.

Ce bine mă simt fără amintiri,

Nicio durere nu mă năpădește,

Nu am traume,

Nu simt dorul,

Umbrele nu îmi dau târcoale,

Conștiința s-a evaporat și ea.

Parcă mi-e mai bine fără creier…

Parcă este mai curat în capul meu,

Parcă este mai liniște în jur,

Parcă mi-e mai bine…

Dar când mi se va usca creierul,

Când se va curăța de toate neroziile trecutului,

Atunci voi ști că sunt din nou pregătită,

Pentru iubire…

Pierdută…

Caut să îmi stăpânesc picioarele,

Mă oblig să stau pe loc,

Altfel o iau la pas,

În căutarea ta.

Sunt hăituită ca o lupoaică înfometată,

Liniștea mi-a fost tulburată.

Ai plecat… fără să știu de ce,

Ai plecat… fără să-mi spui unde.

Te-aș căuta, dar unde?

Ce rost are să pornesc spre tine,

Să mă iau după instinct,

După miros, după iubire,

Când tu… tu nu vrei să fii găsit.

Tu ai plecat, iar eu mă simt pierdută,

Prefer să stau locului,

Să atârn în pat,

Să-mi astup urechile cu două perne,

Să țintesc tavanul cu privirea

Și să-mi mut gândurile…

Înainte să încep să urlu,

Înainte să încep să zbier.

Nu știu cât mă voi mai putea abține,

Coastele mă dor,

Simt găuri prin mușchii mei,

Inima mi-e ca o sită,

Se preling din ea lacrimi de sânge.

Lacrimi de sânge amar,

Înnegrit de durere,

Îndoliat de pierderea ta.

Nu te chem înapoi,

Este alegerea ta să vii,

Știu că n-o vei face,

Așa îmi spune conștiința.

Și-atunci eu de ce mai sufăr?!

După cine? După tine?!

Nu meriți!

Trec de la durere la revoltă,

Mintea îmi joacă feste,

Îmi construiesc un zid de apărare.

Probabil că cel mai simplu ar fi să te urăsc,

Mă chinui să o fac,

Sper să-mi iasă.

Vor trece zilele,

Vor trece lunile,

Soarele va apune de zeci de ori,

Luna va răsări de sute de ori

Și într-o zi îmi va fi bine.

Te voi uita!

Ducă-se durerea,

Să te ajungă pe tine,

Eu nu am de ce să plâng…

Și nici după cine.

Mă voi regăsi,

Doar de mine am nevoie,

Nu de tine… nu de noi!

Negreșit…

Imaginează-ți că e primăvară.

Imaginează-ți că te mângâie

Un soare blând și cald.

Imaginează-ți că ești pe cel mai frumos

Câmp înroșit de maci înfloriți.

Imaginează-ți că ești singură acolo,

Doar tu și sufletul tău,

În deplină liniște și libertate.

Respiri aerul curat,

Asculți freamătul naturii,

Miroși cu gingășie florile de câmp,

Îți împletești părul

Cu o mână de maci firavi.

Te întinzi pe iarba proaspătă,

Plânsă de rouă.

Îți netezești frumos rochia,

Îți așezi brațele sub cap,

Privești cerul senin,

De un albastru dulce

Și te gândești.

Te gândești la tot,

La viață, la trecut,

Prezent și temătorul viitor.

Îți vine în minte un prim gând,

Este cea mai arzătoare dorință a ta.

Care este cea mai tainică dorință?!

Începi să tremuri la gândul că ea,

S-ar putea împlini dacă tu…

I-ai da șansa să o facă.

Ei bine acel prim gând,

Acea dorință fierbinte,

Este ceea ce tu ai nevoie mai mult

Și mai mult în viață.

Dumnezeu nu ți-a pus în zadar în minte

Acel gând năstrușnic.

El are un scop,

Acela de a te face fericită.

Și stând așa pe câmpul înverzit,

În minte încep să-ți mișune soluțiile…

Soluțiile pentru ca tu

Să-ți poți împlini visul.

Mintea ta caută într-o mie de posibilități,

Iar conștiința o adoptă pe cea mai bună.

Dă-i crezare, pune-o în mișcare,

Se poate… știi că se poate.

Nu trebuie decât să lupți puțin,

Să demonstrezi că meriți,

Iar răsplata va veni și ea…

Negreșit…

Crăciunița

În sfârșit am intrat și eu în atmosfera sărbătorilor de iarnă, aștept Crăciunul, cu o oarecare nerăbdare. În primul rând abia aștept Crăciunul ca să mă odihnesc, ca să mănânc numai bunătăți, ca să stau familia și ca să mă liniștesc. Zilele trecute am admirat pe net tot felul de Crăciunițe, m-am îndrăgostit iremediabil de ele, așa că dragă Moș Crăciun, adu-mi și mie o Crăciuniță, că tare frumoasă mai este.

www.casamea.ro  Se spune în credința populară că atunci când Dumnezeu a creat natura pe pământ, a cerut plantelor să facă flori minunate pentru a le încredința lumii, iar fiecare din plante să își aleagă un anotimp pentru înflorire. A mai cerut florilor să dăruiască mereu celor din jur frumusețe, dragoste, liniște și înțelepciune. Într-o zi, Dumnezeu a văzut între toate plantele, una care de la naștere încerca să dăruiască tot ceea ce era mai prețios pentru ea, doar ca să fie aleasă de către oameni. Oricât se chinuia această floare, nimeni nu se oprea în fața ei pentru a o admira. Nimeni nu o aprecia pentru că avea floarea foarte micuță, iar frunzele foarte mari. Această floare încerca din răsputeri să fie fericită în ciuda faptului că nimeni nu o dorea. Dumnezeu, văzând toate acestea i-a spus acesteia: Văd că ești o plantă foarte frumoasă și că îți faci datoria cu multă dăruire, chiar dacă frumusețea ta nu e apreciată și asta te întristează. Luptă pentru a fi fericită oferind dragostea ta necondiționată oamenilor, deoarece știi bine că au nevoie de ea. Pentru aceasta, îți dăruiesc sângele meu, frunzele tale transformându-se în roșu, iar pentru dragostea și înțelepciunea ta, vei deveni cea mai frumoasă floare în perioada cea mai importantă a anului. Tu vei fi reprezentanta dragostei și esența divină a universului”. Acesta a fost momentul în care planta cu o floare mică și frunzele mari, s-a transformat într-o minunată Stea de Crăciun, simbolul iubirii și a speranței. În fiecare an, în preajma Crăciunului, această floare reușește să își facă datoria de a aduce frumusețe, dragoste, înțelepciune și armonie în viețile noastre, îndeplinid misiunea dată de Dumnezeu.

        Sinceră să fiu, nu știam că minunata floare, Crăciunița, simbolizează atâtea lucruri frumoase. Acum înțeleg de ce este atât de dăruită de Crăciun și de ce oamenii o iubesc atât de mult. Citind această legendă, parcă am intrat și mai mult în spiritul Crăciunului, și-am început să ascult și colinde. Super frumoase și colindele noastre, dar am descoperit una veche, americană, care mi-a încântat sufletul. Mă simt împăcată, mă simt liniștită, mă simt bine și abia aștept să mă îmbrățișeze Crăciunul.

Vă las să vă zbânțuiți și voi pe acest colind – cântec de Crăciun minunat. 🙂

Vă îmbrățișez!

Sursă legendă, UniversDeCopil.ro…       

Ochișori, lecție de viață

          Mergeam pe stradă și mă simțeam a nimănui, pășeam dar parcă nu mergeam, mă simțeam atemporală, cu gândurile mele care mi se înghesuiau în minte într-un amalgam de nedeslușit. Nu simțeam nici căldura, nici soarele orbitor nu mă deranja, în schimb sufletul îmi era măcinat de griji… griji zilnice, fără vreo importanță majoră, dar atât cât să îmi răpească liniștea cotidiană. Veneam de nicăieri și mă îndreptam spre nicăieri, la fel ca un om fără credință. Îmi închipuiam tot felul de scenarii care nu îmi făceau deloc bine și mă făceau să simt o frică fără rost. Nu eram tristă, dar nici bucuroasă, nu aveam o problemă anume, dar nu aveam nici motive de fericire. Un om în situația mea ar fi fost pur și simplu liniștit și atât. Dar nu și eu, eu care atrag complicațiile și nu știu să trăiesc în liniște și pace. Eu care nu prea cunoșteam ce înseamnă să nu ai probleme. Tot mergând pe trotoarul acela înfierbântat, printre persoane care mai de care mai mohorâte am zărit-o pe ea. O fetiță mică de etnie rromă care nu avea mai mult de 6 ani.
fetita
        Era frumoasă, nefiresc de frumoasă, desculță, cu o rochiță galbenă cam murdară, desculță, plină de praf, cu o păpușică din cârpe în brațe, cerea la trecătorii de pe stradă câte un bănuț. Era ciufulită și măzgălită pe obraji de praf, dar ochii ei migdalați erau sclipitori și vii, plini de viață, ba chiar veseli. Cerșitul pentru ea părea firesc, oferea un zâmbet fiecărui om mare care îi dăruia câte o monedă, iar de cei care nu o luau în seamă, se îndepărta în liniște cu pași mici. M-am apropiat de ea și am întrebat-o:
–          Cum te cheamă?
–          Ochișori!
–          Ochișori?! Întreb eu mirată.
–          Nu, da’ așa mi se zice…
–          Și totuși ai un nume, nu?
–          Da… Mica… că sânt mică.
–          Frumos nume.
Ea atunci mă privi cu ochii mari și îmi spuse:
–          Îmi dai un bănuț?
–          Sigur, îți dau.
–          Dar cine te trimite aici?
–          Nimeni… vreau eu să îmi cumpăr dulciuri. Îmi răspunse ea veselă cu ochii plini de poftă.
         Bineînțeles că nu am crezut-o, dar i-am acceptat minciuna, nu m-aș fi putut implica nici dacă aș fi vrut. Am luat-o de mână și am dus-o la patiseria din colț. I-am cumpărat tot felul de prăjituri felurite, un suc și am stat cu ea pe trotuar cât a mâncat. Am rămas uimită de ea, de naturalețea ei, de inocența ei, de frumusețea ei și de veselia ei. Părea un copil fericit, chiar dacă în fond era o fetiță chinuită. O priveam cum mănâncă, cu înghițituri mici, dar cu o poftă nemaivăzută. Mă privea încântată, iar eu o mângâiam pe cap, simțeam o nevoie nestăvilită de a o proteja și iubi. Ce dulce mi se părea mânjită la guriță de crema de vanilie… frumoasă foc fetița oacheșă. Mi-a zâmbit tot timpul, mi-a mulțumit cu un simplu „săr’na tanti”, dar eu am fost și mai fericită decât ea. Cele câteva minute petrecute cu ea au fost magice, am înțeles că viața mea este foarte frumoasă, ca am avut o copilărie minunată, că sunt iubită, că trăiesc în liniște și în confort, că sunt sănătoasă, că am o familie normală, că am tot ce îmi trebuie și că am toate motivele din lume ca să zâmbesc. Fetița aceea, Ochișori, îmi dăduse o lecție de viață de neprețuit. O lecție pe care nu o voi uita niciodată, la fel cum nu îi voi uita nici zâmbetul și ochișorii. Zâmbet mai sincer și ochișori mai calzi ca ai ei, sunt greu de întâlnit în această lume mare. Îmi impun ca de fiecare dată când voi fi tristă și supărată să îmi amintesc de Mica și să înțeleg că sunt oameni năpăstuiți, iar problemele mele sunt ori trecătoare, ori au rezolvare. Și să zâmbesc, să-mi zâmbesc mie și să-i zâmbesc Micăi în imaginația mea. Fericirea și mulțumirea este întotdeauna la distanță de un zâmbet!
         Adevărata valoare stă în lucrurile simple!
oana_pellea
citat_pellea
COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.

Lumina reușitei

  1005334_702404256441551_567553736_n       

           Tristețea trebuie să fie de moment în viață, nu o stare naturală. Nimic nu ne umbrește mai mult decât o stare permanentă de supărare și închistare. Toate trec în viață, doar moartea și timpul sunt de neoprit… în rest totul este posibil. Se spune că ce nu te omoară te face mai puternic. Toate vin și pleacă, ceea ce trebuie întotdeauna să rămână este speranța, credința și puterea. Fără ele toate par de netrecut. Îngropat în cele mai mari supărări este bine să te gândești că totul va trece, că totul se va rezolva după rânduiala firească, întotdeauna după furtună apare curcubeul, liniștea, împăcarea… rezolvarea. Tristețile permanente, gândurile întunecate, nu fac altceva decât să ne schimbe, să ne anuleze, să ne facă de nerecunoscut, să ne îndepărteze de lume și de societate și ajungem să ne trezim la un moment dat singuri și mai triști decât la început. Totul trece cu optimism, cu putere, prin luptă acerbă, cu speranță și credință. Orice om poate să treacă peste orice, timpul vindecă până și cele mai adânci răni, însă trebuie să vrei, să îți dorești, altfel fără voia ta lucrurile nu se pot așeza.

         Se mai spune că Dumnezeu nu dă niciodată mai mult decât poți duce, uneori chiar dă mult prea mult, însă acest citat este lumina speranței, încrederea aceea că totul se va rezolva în final. Dar când conștiința nu funcționează corect, totul pare de netrecut. Se poate dragii mei, se poate, lăsați întunecimea minții și veți vedea lumina reușitei.