Luna albastra…

Luna… luna albastra de dor…
S-a dus vara… s-au dus dorintele mele…
Am pierdut vremea…
Nu mai e vreme pentru iubit…
Plutesc in deriva… ma caut intre bine si rau…
Cine sunt eu?
Pe cine m-am dat si cui m-am lasat?
Nu mai e vreme pentru iubit…
Luna albastra m-alina…
Ea stie cate am patimit…
Prin cate hazarde m-am poticnit…
Ma caut…
Ma cheama…
Ma vrea disperarea…
Mi-e frica…
Sunt singura, de mult n-am mai fost asa goala…
Luna albastra, tu care veghezi la fereastra…
Tu care-mi stii tainele, ofurile si amarurile…
Ajuta-ma sa revin…
Scoate-ma din Purgatoriu,
Sterge-mi memoria,
Fa-ma sa uit…
Vreau sa ma uit, deja nu ma mai recunosc…
Cine sunt eu?
Pe cine m-am dat si cui m-am lasat?
De ce nu m-ai oprit, Luna, atunci cand era cazul…?!
M-ai lasat sa ma mint…
Mi-ai dat voie sa cred…
Apoi ai privit nepasatoare
Cum eu, fiica Soarelui, am fost inghitita de intuneric…
N-am stiu sa ma apar…
N-am crezut ca trebuie sa ma apar…
Nu credeam ca eu,
Eu care stiu toate chipurile marsave ale lumii,
Aveam sa pic prada, in ghearele celei mai mari iluzii…
Tu, Luna Albastra m-ai abandonat…
Nu mi-ai aprins noptile…
Nu mi-ai luminat mintea cand a fost vremea…
Si iata… vremea a trecut…
Nu mai e timp de iubit…
E vremea sa dorm…
Sa pic intr-un somn adanc…
E timpul sa dorm somnul uitarii acum…

Miezul noptii…

Intunericul s-a lasat de mult, este trecut de miezul noptii… nicio soapta nu-mi incanta auzul. Este o bezna perfecta, parca si luna refuza sa mai priveasca spre fereastra mea. N-am nici somn, nici liniste… nu traiesc si nici nu mor. Mi-ar placea sa dorm, mi-ar placea sa visez, orice, de bine sau de rau… dar nu pot… geamul inlacrimat al camerei mele imi aduce aminte de trecut. L-as sparge si i-as ingropa cioburile in pamant. Inainte reflecta luminite colorate, acum e mat, parca e mort. Refuza sa mai straluceasca, refuza sa mai lase vreo raza de soare sa-mi mangaie chipul dimineata. De parca ar avea vointa proprie, nemernicul.
Incerc sa-mi ignor fereastra, ma intorc cu spatele la ea… dar n-are taine, parca ma striga, parca ma obliga sa m-apropii. Ma ridic din pat, ii fac pe plac… imi pun palma pe geamul aburit, las sa se imprime forma mainii mele stangi. E cald in casa, sufocant, si tare rece afara, de parca o lume apriga se afla dincolo de el. Iau mana si privesc urma… se scurge apa vietii pe urma mea si-mi aduce aminte de el. De urmele palmelor lui pe trupul meu. Cu aceleasi palme cu care m-a iubit, m-a si lovit. Cum poate oare un om sa fie si bun si rau?! Cum pot oare doua maini, aceleasi maini, sa ofere si tandrete si durere. De neinteles… de necrezut cate am putut accepta.
Sunt invaluita de sentimente contradictorii, sunt confuza, parca intreaga lume mi-e potrivnica de cand l-am alungat. L-am parasit, l-am izgonit, cand a incetat sa-mi mai ofere protectie. Era brutal, n-as fi crezut… nu stiu din ce cauza… gelozie, frustrare, nesiguranta… sau poate firea mea rebela il dadea peste cap. N-am stiut niciodata sa fiu supusa, iar el voia sa ma domine in intregime. Nu m-am lasat anulata si-a ales sa ma faca sa sufar.
Am suferit, dar nu pot sa uit cate a privit fereastra asta… si noptile de amor si pe mine chircita de dor. Si momentele de tandrete si pe mine plesnita in pat. L-as fi urat, l-as fi stricat asa cum incerca el sa ma strice pe mine… asa cum el incerca sa ma dezansambleze, bucatica cu bucatica. In mainile lui eram ca un cub Rubik… asa de mult ce il iubeam, incat am sperat ca intr-o zi se va schimba.
Pana m-am schimbat eu… definitiv, irevocabil. I-am aruncat hainele pe geam, de la aceeasi fereastea, am schimbat yala si i-am spus de sus, adio. N-a prea inteles… a incercat sa ma intimideze, a incercat sa ma recucereasca… nu i-am mai dat voie. Si-acum, numai fereastra imi mai aminteste de el. O sparg sau o zidesc… m-am saturat de ea, imi fura linistea.

wpid-01858_hd.jpg

Martie…

Martie… mi-ai adus numai lucruri bune,

M-ai făcut fericită,

Și mi-ai luminat calea

Cu florile tale minunate.

Februarie n-a fost prea generos,

M-a îndemnat să greșesc,

Și-am greșit…

Dar din greșeli omul învață,

Mi-am învățat lecția cât ai clipi

Și-apoi… ai sosit tu,

Cu soarele tău cald,

Cu starea de bine,

Cu veselia care mă caracterizează.

Tu martie m-ai făcut să cresc,

Să fac primii pași,

M-ai făcut să renasc

Și mi-ai arătat lumina succesului.

Oh, ce succes dulce,

Ce reușită nemaipomenită,

Deși n-a plouat,

Tu ai născut curcubeul

Numai pentru mine,

Numai pentru fericirea mea.

Nu mă gândeam vreodată

Că martie 2014 îmi va aduce atâtea

Lucruri bune și frumoase.

Frații tăi din trecut,

Din 2009 și până-n 2012

N-au fost la fel de generoși,

Uneori m-au speriat,

Alteori m-au făcut să sufăr,

Dar tu… tu te-ai întrecut pe tine însuți,

Nu-mi amintesc să fi avut vreodată

Un martie mai blând și mai frumos.

Ar trebui să consemnez în calendar

Această lună minunată,

Căci luna asta mi-a adus

Mai multă fericire decât niciodată.

Am renăscut,

Repet, o știu prea bine,

Dar nicicând nu m-am simțit

Mai sigură pe mine!

Tu, martie, te venerez,

Acum și pururea, pe vecie,

Căci ești o lună cum n-a mai existat

Vreodată alta…

Acum aștept aprilie,

Cu darurile zilelor senine.

Mă simt încrezătoare

Și știu că de-acum viitorul va fi mai sigur,

Făcut și pentru mine…

Lacul

  www.trilulilu.ro

      Cerul arăta năucitor de frumos la lumina înserării, soarele apunea încet și tandru, brăzdând văzduhul în nuanțe aprinse de portocaliu, roșu, albastru și violet. Luna lui august încă menținea căldura catifelată în inima pădurii. În lumina intimă a apusului, lacul arăta ca o oglindă imensă în care cerul, arborii și mediul înconjurător se reflectau minunat. Aici eram în siguranță, aici eram eu… departe de lumea agitată a orașului, departe de ochii indiscreți ai oamenilor, departe de orice răutate. În câteva clipe, în ochiul lacului, soarele și luna se întâlniră… aproape că se puteau atinge, dar chiar și-așa, încă erau la distanță de o palmă.

O dorință nestăvilită mă îndemna să stric întâlnirea aștrilor, să îmi afund picioarele în apa liniștită și caldă a lacului. Purtam pe mine o rochie albă, scurtă, din pânză, mi-o pusesem special pentru acest moment nocturn. Știusem că nu voi rezista tentației și că aveam să mă scald în apa plăcută. Tălpile goale simțeau pietre răcoroase și netede de la mal, apoi înaintând, pas cu pas, nămolul moale și cald începu să mă gâdile-n tălpi. O trecere la fel ca în viață… de la rece la cald, de la tăios la tandru, de la supărare la fericire, de la lacrimi la veselie. Cu cât mă afundam mai mult în sufletul lacului, cu atât mă simțeam mai ușoară, mai lipsită de grijă… lacul îmi spăla inima și conștiința. Mă scăpa de temeri. Mă bălăceam în voie. Într-o liniște tainică îmi dezmierdam trupul cu apa cristalină. Apa îmi răcorea mintea și sufletul. Mă simțeam bine, doar eu cu mine, în mijlocul naturii nepângărite.

           Dar deodată, momentul îmi fu întrerupt de atingerea celor două brațe care mă înconjurară de la spate. Era el, și-și lipi obrazul de spatele meu. Pe lângă mine, atât de rece, el părea ireal de fierbinte. M-am răsucit cu fața spre pieptul lui gol și-l priveam înfometată. În razele lunii părea irezistibil de frumos. Părul negru ca abanosul și ondulat, pielea albă și ușor vineție cum părea în lumină, buzele cărnoase, fragede și roșii… și ochii, ochii lui întunecați, cu genele lungi. De fiecare dată când clipea un fior îmi trecea prin tot corpul. Fiecare bătaie a genelor mă făcea să-l iubesc și mai mult. Să-l doresc cu ardoare. L-am cuprins cu brațele, cu toată forța mea, strângându-l tare la pieptul meu. Ne-am contopit într-un sărut amețitor de suav și lung… 

Poem

www.bellavita.marien.ro

În inima lunicii, sub salcia deasă,

E patul de iarbă, e perna frumoasă.

Pe ea culc-obrazul și ploapele-nchide.

O să fie soare când le vei deschide.

 

Aici ți-e-adăpostul, aici e căldură,

Aici margarete te apăr’ de ură.

Aici vise dulci dimineața-mplinește,

Aici al meu suflet mereu te-ndrăgește.

 

În inima luncii, de lume ascunse,

Sunt raze de Lună și mantii de frunze.

Te uită durerea, necazuri aruncă;

În zori dipărea-vor cu toate din luncă.

 

Aici ți-e-adăpostul, aici e căldură,

Aici margarete te apăr’ de ură.

Aici vise dulci dimineața-mplinește,

Aici al meu suflet mereu te-ndrăgește.

 

 

Poem preluat din cartea „Jocurile Foamei” de Suzanne Collins…

Când iubești

1235900_734356046579705_540502888_n

Când iubești parcă totul pare mai frumos,

Natura prinde viață și mișcare,

Iar universul parcă se rotește în jurul tău.

Semaforul parcă te privește viu

Și-ți face agale din când în când cu ochiul.

Pomii parcă își apleacă coroana să te salute

Și să-ți mângâie fața cu frunzele lor.

Florile-și rotesc tulpina parcă după zambetul tău,

Și te îmbie special cu parfumul lor.

Nici soarele și nici luna nu mai sunt rotunde,

Și ele și stelele au formă de inimă.

Iar luna parcă luminează pentru voi doi

Și soarele o urmează răsărind pentru dragostea voastră.

Iar cerul își plânge ploaie parcă dinadins

Ca să își poată face apariția slăvitul curcubeu.

Își colorează curcubeul coardele în rogvaiv

Ca să vă cânte iubirea în mii de culori.

Căci dragoste ca a voastră nu mai există,

E atât de mare, de sinceră și-atât de trainică

Încât toată lumea dansează la picioarele voastre.

Iubiți-vă dragilor, iubiți-vă mult,

Fiți veșnic la fel de îndrăgostiți ca astăzi

Și prețuiți această magie divină

Căci ne naștem din dragoste, trăim pentru dragoste,

Și-am muri oricând în numele iubirii.

Pentru că amorul este și va fi esența vieții,

Acea esență nemuritoare…