Demonii din interior…

Nu sunt sub pat, nu se ascund în șifonier, nu se pitesc în cele mai întunecate colțuri ale camerelor, sunt în interiorul nostru. Fiecare om are demonii lui cu care se luptă. Unii dintre noi nu biruim niciodată în lupta … Continuă lectura

Lumea e o junglă

90bd13b674f9077900f027d3285ab335

Nu ți-ai dat seama până acum că lumea e o junglă?! Ar fi bine să deschizi ochii!

Ai două opțiuni – să lupți sau să fugi permanent, împins de curent de la spate!

Dacă până-n revoluție se promova egalitatea, astăzi reușesc numai cei mai puternici.

Astăzi competiția este la ea acasă!

Dacă muncești, ai. Dacă nu te lupți, te chinui doar să supraviețuiești, îngropat în amărăciune și datorii.

Tu din care categorie faci parte? Ești un luptător? Lupți pentru a-ți depăși condiția? Sau te mulțumești să trăiești după o zi pe alta, sperând că mâine poate va fi mai bine.

Speranța fără acțiune nu înseamnă nimic.

Niciodată nu o să-ți pice ceva din cer, din senin!

Nimeni nu o să-ți bată vreodată la ușă ca să te trimită în vârful succesului.

Tu singur trebuie să îți dovedești valoarea!

Singur trebuie să demonstrezi că ai capacități și talente nemaipomenite.

Ai învățat să-ți fructifici pasiunile? Nu?

Încă te mai plângi de sistem, de nedreptate și de guvernul statului?

Oh, înseamnă că îți place să fii îndrumat!

Gândește-te pentru o clipă cum ar fi să-i îndrumi tu pe alții!

Ce zici, crezi că ai reuși să fii un deschizător de drumuri?

De putut, se poate! Însă nu ușor!

Trebuie să vrei, să muncești, să dovedești, să lupți cu putere, să câștigi și apoi să dezvolți.

Nimic nu te oprește, nici măcar greutățile vremurilor pe care le trăim.

Toți îndurăm aceleași probleme, numai că unii aleg să le înfrunte, alții se mulțumesc cu puțin.

Poți să fii un mediocru sau poți să fii ACELA!

Poți să faci istorie într-un anumit domeniu, trebuie doar să descoperi ce îți place mai mult și mai mult să faci!

Un nene corean spunea că lumea aparține visătorilor!

Tu cât de des visezi?

Oare acele visuri nu sunt realizabile?

Ba sunt! Altfel nu ți-ar invada mintea!

Problema este că ești un puișor laș și te ascunzi în spatele temerilor.

Spui că n-ai bani, spui că n-ai timp,

De fapt îți lipsește voința!

Ia încearcă și ai să vezi că poți!

Dacă nici voință nu ai, înseamnă că am scris degeaba acest post.

Așa că te pup și-ți doresc să trăiești bine! 🙂

Binele se dă din mână în mână

         Tocmai am auzit pe Antena 1, la Next Star, o vorbă foarte mare: „Binele se dă din mână în mână”. O vorbă venită de la o fetiță de 12 ani, implicată împreună cu mămica ei, în tot felul de cazuri umanitare. M-a impresionat profund maturitatea și sinceritate fetiței și dorința ei imensă de a ajuta oamenii cu probleme.

         Mare adevăr a grăit fata, binele într-adevăr se dă din mână în mână. Astăzi primești, mâine trebuie să oferi și tu puțin. Puțin cu puțin se face mult. Dacă cu toții ne-am gândi și la aproapele nostru, atunci cred că ar fi mai puțini oameni nepăstuiți, mai puțini oameni triști, mai puțini copii înfometați, mai puțini părinți disperați, mai puțini oameni săraci.

        Fetița aceasta ne dă o lecție de viață despre ceea ce înseamnă implicare, luptă și dragoste. Dacă ea la vârsta ei caută să ajute lumea, să facă din țara noastră un loc mai bun, vă dați seama câte am putea face noi adulții, oamenii care avem ce ne trebuie și care putem da și altora? Vă dați seama câte am putea schimba și cât de mulți oameni am putea ajuta?

       Binele se dă din mână în mână, sunt sigură că toți am dăruit și încă dăruim altora, nu trebuie să ne lăudăm, nu trebuie să arătăm lumii faptele noastre bune, important este să le facem. Să vrem să le facem și să acționăm. Mă bucur extrem de mult că încă se mai nasc copii foarte înzestrați afectiv, cu bun simț, buni, darnici, inteligenți și conștienți. Acești copii ne vor face cinste în viitor, vor schimba lumea, se vor face remarcați și vor schimba foarte multe în țara aceasta. Nu știu de ce, nu este copilul meu, nu face parte din familia mea, dar mă simt tare mândră de această fetiță, că este a noastră, că este româncă. Ferice de părinții ei care au educat-o atât de frumos. Ferice de ei că au un asemenea copil.

        Binele se dă din mână în mână; iar binele nu ține neapărat de bani sau bunuri materiale. Este de ajuns un zâmbet, o îmbrățișare, o mângâiere de pe obraz, o sărutare pe frunte, o rugăminte către cei care au și pot oferi mult mai mult, o pâine, o pătură, un pahar cu apă, o mâncare caldă, un singur leu. Unindu-ne, putem ajuta. Și uite așa ajung la concluzia că nu pot să-mi scot din minte această idee, „binele se dă din mână în mână”.

        Binele se dă din mână în mână dacă vrem, dacă ne implicăm, dacă ne dăm silința, dacă avem inimă, dacă avem conștiință, dacă vrem să vedem, dacă vrem să auzim, dacă vrem să ajutăm, dacă vrem să ne dăruim. Dacă nu… nu. 

Calin…

Te chem… te-alung.

Te rog… te oblig.

Te ador… te detest.

Te iubesc… te urăsc.

Îți șoptesc… zbier.

Îți vorbesc… tac.

Te alint… te înjur.

Te mângâi… te lovesc.

Te ating… te pălmuiesc.

Te vreau… nu te mai vreau.

Mă înțelegi?!

Nici eu nu mă înțeleg.

Nimeni nu poate.

În mine se dă o luptă,

Între iubire și ură,

Între dorință și delăsare,

Între pasiune și scârbă.

Aș vrea să trăiesc lângă tine,

Și totuși, ceva nu mă lasă.

Poate că-i frica,

Poate că-i teama că o să-mi pierd libertatea.

Nici eu nu știu.

Nu încerca să mă înțelegi.

Nu-i nimic de înțeles.

Este doar mintea mea schizofrenică.

Care nu știe să trăiască în liniște.

Doar inima mea diformă,

Care nu știe să pulseze

Fără împunsăturile durerii.

Ei și ce dacă mă găsești zăcând,

Nu vreau decât să te impresionez.

Să te condiționez,

Să-ți fie milă,

Pentru ca mai apoi,

Să te pot alunga,

După voia inimii mele bolnave.

Îți zâmbesc.

Este un zâmbet mărșav.

Ceva din mine te-ar iubi,

Dar altceva te-ar devora.

Nu încerca să mă schimbi,

Nu o să reușești.

Poți doar să mă accepți așa cum sunt,

Și într-o zi…

Poate că voi învăța să fiu și eu un om.

O femeie, ca toate celelalte.

Iubitoare și calină.

Azi nu sunt și nici nu vreau să fiu.

Azi sunt posedată de viciile trecutului.

Astăzi nu-s ființă, nici femeie,

Astăzi sunt o arătare,

Gata să termine cu-această existență…

Mizeră… mizerie!

Mare dilemă…

       N-am sfaturi de dat… pentru că sfaturile mele nu le pot urma nici măcar eu. În teorie cu toții suntem ași, dar la rubrica „pus în aplicare”, tuturor ne dă eroare. Viața nu merge pe rețete fixe, viața nu-i o matematică plină de logică. Deși tuturor ne place să credem că suntem stăpâni pe situație, nu este deloc așa. Când ne așteptăm mai puțin, se întâmplă câte ceva și scăpăm frâiele, vrând-nevrând. Viața-i imprevizibilă și urâtă dacă nu ai capacitatea necesară de a lupta și de a răzbi cu toate forțele. Cu cât ești mai determinat, cu atât ai șanse mai multe. Viața e o junglă, ne mușcăm între noi, ne facem să suferim, ca și cum dragostea nu ne ajunge. De parcă ea ar fi dozată în recipiente mici și la un moment dat se termină. Și când se termină, parcă ne trebuie un încărcător, ceva, care să ne reumple inima cu iubire. Dar ce greu sunt de găsit încărcătoarele…
          Dar ce chestie, pentru iubire nu ne trebuie bani, și cu toate acestea, n-o avem. Crunt, dar adevărat. Cu toate că dragostea nu-i de mâncare, nu îți trebuie musai un job sau o avere pe care s-o ai la discreție, noi continuăm să fim zgârciți. Mai zgârciți ca niciodată. Nu iubim, nu știm să iubim, nu vrem să iubim și nu ne lăsăm iubiți. Mă întreb de ce?! De unde atâta sălbăticie și suspiciuni? De când a devenit iubirea un lux?
         Mă gândeam că sentimentele sunt singurele fapte necondiționate și dezinteresate. Așa știam, așa am fost educată, așa mi s-a spus de mică. Și când colo, când am dat piept cu lumea, n-am avut parte decât de oameni zgârciți, care nu sunt dispuși să investească sentimente, de parcă așa ar risca să-și piardă viața și sufletul. Am dat numai peste oameni aflați într-un cocon de siguranță, care nu se lăsau nici măcar iubiți de teama suferinței. Singurele iubiri autentice, dezinteresate și pure, sunt sentimentele părinților față de copii lor și sentimentele copiilor pentru părinții lor. Dar știm cu toții, că până și acestea mai sunt sortite putrezăciunii. Când intră zâzania la mijloc, până și părinții și copii încetează să se mai iubească.
Și-acum mă întreb, din nou, ce rost mai are viața? Ce rost mai au sfaturile când oricum omul preferă siguranța singurătății, în locul asumării iubirii?! Dilemă… mare dilemă…

Jocurile Foamei

2

Uitasem să vă spun, am terminat de citit acum vreo două săptămâni trilogia „Jocurile Foamei” de Suzanne Collins și am văzut și cele 2 filme apărute până în prezent. Ce să spun, vă recomand aceste cărți, iar filmele după ce citiți cărțile! De ce?! Pentru că la început, filmele ar părea o nebunie dacă nu ești familiarizat cu povestea. Cred că există cele mai mici diferențe între cărți și filme, dintre toate poveștile citite și văzute de mine, iar filmele nu fac altceva decât să întregească imaginile formate din lectura cărților.

Mi-au plăcut cărțile teeeribil de mult, mult de tot. Întreaga poveste este extrem de bine gândită și foarte captivantă. Cărțile sunt dinamice, pline de suspans, pline de acțiune, cu intrigi bine conturate, pline de întâmplări neașteptate, întorsături bruște menite să facă firul epic și mai savuros, iar deznodământul surprinzător. Cărțile sunt mult mai bune decât filmele, în primul rând personajele sunt construite mult mai frumos, atât fizic cât și psihic și sufletește; apoi, misterul care învăluie fiecare capitol, fiecare rând și fiecare întâmplare, este mult mai mare și mai accentuat. Consider că regizorul filmelor a făcut tot ce a putut, a surprins esența, oarecum, însă cărțile sunt o adevărată capodoperă.

Vă spun sincer, dacă nu aș fi citit cărțile înainte, filmele nu cred că mi-ar fi plăcut, nu cred că aș fi trecut de prima jumătate a primului film. În primul rând pentru că ritualul dinaintea Jocurilor Foamei este relatat pe repede înainte și cam alambicat. Te întrebi, de ce?! Filmul nu redă scopul ritualului dinaintea Jocurilor, nu ne face să înțelegem cultura celor din Capitoliu. M-aș fi întrebat, de ce peruci, de ce culori pestrițe, de ce haine extravagante?! Când în afara Capitoliului era o sărăcie lucie. Cărțile explică aceste detalii, filmele nu. În cărți lupta din inima sălbăticiei este relatată apoteotic, în filme… lasă puțin de dorit, mi-ar fi plăcut să se insiste mai mult pe talentele excepționale ale frumoasei Katniss. Iar Peeta, e cam prea nevolnic în filme, l-aș fi vrut mai activ, mai expresiv, mai complex, așa cum este în cărți.

Sunt diferențe dar și anumite completări minore între cărți și filme, cu toate acestea eu vă recomand cărțile din tot sufletul. Cred că este povestea care m-a impresionat cel mai mult în ultimii ani. Cineva spunea că „Jocurile Foamei” sunt genul de cărți pe care le citesc coafezele. Ei bine nu este așa, chiar sunt niște cărți de la care avem multe de învățat. Prin Jocurile Foamei înțelegem ce înseamnă altruismul, lupta pentru supraviețuire, noțiunea de suflet și viață, libertatea, speranța, iubirea, sacrificiul, supraviețuirea, pericolul, și adevărata esență a vieții. Toate acestea le găsiți și le puteți învăța din cărțile „Jocurile Foamei”. Aceste cărți instigă la gândire, la prețuirea vieții și a oamenilor pe care îi iubim.

            Să vă spun povestea Jocurilor Foamei?! Cred că nu are rost, vă sfătuiesc să cumpărați cărțile, le găsiți la reducere într-o mulțime de librării online, sau dacă totuși nu puteți să le cumpărați, le găsiți pe Scribd, gratuit. Aștept părerile voastre după ce citiți cărțile și vedeți filmele, merită. Lectură plăcută!

Încurcate sunt căile minții

apa-foc
Întortocheate sunt căile sufletului,
Încurcate sunt căile minții.
Vrem, dar ne este frică,
Ne-ar plăcea, dar ne temem de suferință,
Am încerca, dar ne ține pe loc teama de eșec,
Ar fi frumos, dar n-avem curaj.
Ne dorim, dar nu facem nimic,
Visăm, dar nu luptăm pentru visele noastre,
Tânjim, dar nu îndeajuns de mult încât să ne mobilizăm,
Nutrim, dar parcă tot mai bine este când nu simțim.
Am vrea să ne încredem, dar n-avem credință,
Am vrea să sperăm, dar nu știm ce-i speranța,
Am vrea să iubim, dar nu cunoaștem sensul,
Am vrea să fim iubiți, dar nu știm ce-i iubirea dezinteresată,
Am vrea să ne descoperim, dar ne este frică
De ceea ce se-ascunde sub carapacea noastră smălțuită.
Atât de multe ne-am dori, dar de puține suntem în stare,
Ne plângem singurătatea, dar nu ne dăm voie să simțim,
Am vrea să reușim, dar tot mai ușor este să spui, nu pot!
Și câte nu am vrea să pice acum din cer, deodată,
Dar nimeni și nimic nu-ți vine nemuncit și neluptat.
Vedem în noi talentul și potențialul, dar nimeni nu-l fructifică,
Și cerem peste tot corectitudine, dar noi ne înșelăm
De bună voie singuri și ne lăsăm pradă vulturilor hămesiți.
E mai ușor să spui, nu-mi iese, decât să-ncerci de mii de ori,
Decât să-ți dai sufletul în luptă și să învingi cu fruntea sus,
După ce de nenumărate ori ai fost călit prin foc și pară.
Toți vrem reușita de la prima încercare,
Dar oare nu știm că adevăratele lucruri se obțin cu greu?
Căci doar așa învățăm valoarea și importanța lucrului dobândit.
Vrem, dar nu știm să obținem,
Ne-ar plăcea, dar dezgustul luptei ne oprește,
Am încerca, dar n-are sens atâta străduire pentru „nimic”,
Ar fi frumos, dar e prea frumos ca să fie și adevărat,
Ne dorim, dar parcă nu așa de mult.
Visăm, dar visele se transformă treptat în coșmaruri,
Tânjim, dar mâhnirea ne stăpânește puțin câte puțin…

Boala, o încarcerare…

 

                  M-am tot lovit de acest fenomen numit boală, m-a molipsit pe mine, mi-a infestat şi apropiaţii. Deşi am trecut printr-un iad, prefer să trec eu prin chinul unei boli decât cineva apropiat mie… eu m-am călit, eu rezist!!

     Indiferent că mi-a suprimat trupul, mintea sau sufletul… acest virus drăcesc m-a afectat şi m-a încătuşat în aşa hal încât aproape că mă anulase definitiv.

         Nimic nu distruge mai tare un om decât o boală. Întotdeauna starea sufletească se răsfrânge asupra sănătaţii fizice… dacă ai o supărare, o durere, o suferinţă de natură spirituală, uşor… uşor începe să te invadeze până ce îţi îmbolnăveşte mintea apoi trupul. Nu degeaba a fost grăit proverbul latin, minte sănătoasă într-un corp sănătos. Dacă sufletul şi mintea sunt sănătoase şi în aliniament, la fel şi trupul îşi va menţine sănătatea. Orice zbucium interior se vede pe corp… orice durere a inimii se răzbună pe trupul tău.  Acestea două merg mână în mână, sau trupul îmbolnăveşte mintea, sau mintea îmbolnăveşte corpul… sufletul suferă şi într-un caz şi în altul.

         La mine totul a început invers, cu o suferinţă fizică care m-a măcinat timp de trei ani… mă simţeam ca şi cum un demon îmi fusese aruncat în spate şi nu reuşeam să mă descotorosesc de el. Mă ţinea strâns în braţele-i vitrege şi reci şi mă chinuia prin dureri fizice şi gânduri negre… m-a bântuit aşa nopţi şi zile. Ajunsese să îmi fure toată liniştea, toată demnitatea, toate speranţele… începuse să mă dezumanizeze puţin câte puţin, aproape că mă adusese în stare vegetativă… aproape că nu mai gândeam. Îmi doream ca durerea să înceteze sau îmi doream ca eu să încetez să mai exist. Ajunsesem să nu mai am lacrimi…

       Când o boală te ţintuieşte la pat, nu doar că te macină fizic şi se hrăneşte cu carnea ta, însă îţi îmbolnăveşte şi spiritul… te face paranoic, îţi dă halucinaţii… îţi răpeşte visele… crezi că totul este în zadar, crezi că lupta s-a sfârşit, crezi că eşti doar o piedică în calea destinului sau o povară grea pe umerii cuiva.

         Mă aflam într-un hău, simţeam că sunt în cea mai adâncă prăpastie şi că nu este cu putinţă să ies de acolo… credeam că orice sforţare este în zadar. Îmi păstram puţinele puteri doar ca să fac faţă durerii. Abia mai putea să duc mâinile la gură, întregul corp nu mai îmi mai aparţinea, parcă eram o păpuşă mânuită de o forţă supranaturală care îşi dorea să mă împietrească, să mă termine. De parcă se amuza pe seama mea… 

     Îmi amintesc că mă simţeam o glumă a naturii, oricât încercam să îmi dau seama, în nopţiile de nesomn şi chin, nu reuşeam să înţeleg de ce îmi este dat să trec prin aşa ceva… mă gândeam de ce eu?! De ce aşa?! De ce atât de dur?! Cui i-am greşit?! Cui mă pot adresa să îmi răscumpăr viaţa?! Şi oricât îmi toceam creierul nu reuşeam să înţeleg.

    Sunt absolut convinsă că orice greutate a vieţii se poate trece, chiar şi unele boli se pot depăşi, însă sunt anumite suferinţe şi boli care efectiv te reduc la zero. Care te usucă şi te macină, care îţi sug toată vitalitatea şi toată lumina. Oricât ai încerca să îţi păstrezi măcar mintea lucidă, nu poţi… şi-ajungi să-ţi plângi de milă, ajungi să ceri ajutor… niciun om nu cred că ar vrea să moară aşa din senin. Toţi au un motiv, întemeiat sau nu, fiecare crede că drama proprie este cea mai grea, mai dură şi de netrecut şi-ajungi să vrei să mori. Însă moartea în sine, nu este un act de curaj, este o certitudine, iubind viaţa nu poţi ajunge să îţi iei viaţa… aş fi încercat să o fac, dar mi-a fost prea frică, m-am gândit câtă suferinţă aş fi provocat… şi cu ultimul dram de luciditate am ales să vreau să văd până unde duce acest chin. Mă va consuma sau va decide să se îndepărteze după ce îşi va face suma?! Este crunt ca un suflet cu dorinţe şi mai ales cu gândire să fie captiv într-un corp nefolositor. În asemenea stări obiectivitatea te părăseşte… uneori ajungi să te întrebi dacă tot ce trăieşti este real sau nu…

    Am răbdat… nu vă imaginaţi cât de greu îi poate fi unei fiinţe să se vadă neputinciosă, să se simtă inutilă, nefolositoare şi uneori chiar dată la o parte. Şi n-aveţi idee cât de greu le poate fi celor dragi să vă vadă într-o aşa stare. La vreme de boală şi de durere, unii prieteni se risipesc, cea mai mare parte dintre ei de fapt… familia însă rămâne acolo să te susţină, să te îngrijească. Mai apar şi oameni curajoşi care vor să te tragă din negura în care eşti îngropat, iar unii aproape că reuşesc… pentru că cel mai important pentru un om aflat într-o asemenea stare este să fie susţinut moral. Atunci când medicina nu mai poate face nimic, sau trebuie să îţi aştepţi rândul la tratament, cei ce te iubesc îţi menţin inima curată, îţi menţin speranţa vie, alimentează lumina binelui din spiritul tău. Îi crezi cu greu şi pe ei, însă te laşi convinsă de dragul lor… îi laşi să îţi insufle posibilitatea reuşitei…

     Şi mi-a fost greu, foarte greu să accept tot ce mi se întâmpla, să trec prin tot, dar de dragul alor mei… am rezistat cu stoicism şi aproape când capitulasem, corpul meu începu să dea semne că îşi revine… începu uşor uşor să mă ajute, să mă accepte din nou, să mă asculte. Şi încet, încet am reînceput să fiu eu, eu ca o fiinţă reală, nu eu într-o stare vegetativă.

    Am înţeles pe parcursul vindecării că îmi fusese dat să trec prin toată durerea în primul rând să schimb ce era greşit în mine… totul era o renaştere şi orice renaştere înseamnă să treci prin foc ca să te bucuri de ape dulci şi liniştite. Am avut trei ani în care am putut să mă gândesc la tot ce vreau, la tot ce îmi este dat să fiu, la toate greşelile, la toate defectele mele, la tot ce însemn eu şi ce aş putea fi. Acum aveam posibilitatea să îmi schimb viaţa în bine. M-am schimbat iremediabil, dacă înainte eram doar un om, acum sunt un om profund.

Boala te purifică, te curăţă, îţi arată realitatea prin halucinaţiile care îţi vin în minte. Pe moment par fanasme, dar sunt părţi din trecut care te plesnesc peste ochi cu răul făcut, cu greşelile făcute. Şi ai tot timpul din lume să revii asupra ideilor, să le întorci pe toate părţile, să le schimbi sensul şi să le găseşti adevărata însemnătatea.

    Degradarea umană îmbolnăveşte trupul. Suferinţa îmbolnăveşte trupul. Atunci când mintea o ia razna, corpul cedează şi el puţin câte puţin.

     Omul în general trece prin bune şi prin rele, prin boli şi stări de perfectă sănătate, prin încercări grele şi prin reuşite, are eşecuri şi succese, însă totul stă în puterea noastră, schimbarea se face numai prin mâinile noastre. Poţi să lupţi bolii sau poţi să capitulezi, poţi să trăieşti sau poţi să mori… nu este uşor, dar finalul merită…

     Chiar dacă te simţi nenorocit şi nefericit din cauza unei boli, chiar dacă te doare, chiar dacă simţi că nu mai suporţi… nu te lăsa, să renuţi nu este o soluţie, totul ne este dat cu un scop… răsplata te aşteaptă dacă vei şti să ţi-o câştigi.

     Ceea ce nu te face fericit acum, nu te va face niciodată; nu te încăpăţâna în false plăceri, nu te încânta la iluzii… toate aceste falsuri duc la pieirea ta ca fiinţă valoroasă…

     Boala şi suferinţa te marchează… 

 

 

 

 

 

 

 

 

            Articol scris de Gheorghe Alina