Diferenta de perceptie…

         Aseară am găsit o distribuire super interesantă pe facebook, de la @Synaptic Stimuli care la rându-i a distribuit-o de la @DOP – The Door of Perception, și mi-a plăcut atât de mult, încât am decis să public pe blog traducerea în română. Iată povestea:

3938-130870-2

„În burtica unei mame erau doi copii. Unul îl întreabă pe celălalt:

– Crezi în viața de după naștere?

– De ce mă întrebi? Desigur! Trebuie să fie ceva după naștere. Poate că suntem aici pentru a ne pregăti pentru ceea ce va fi mai târziu.

– Prostii, spune celălalt. Nu există nicio viață după naștere. Ce ar putea fi viața?!

– Nu știu, dar cred că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe picioarele noastre și poate că vom mânca cu gurile noastre.

– Este un lucru absurd. Mersul pe jos este imposibil. Și să mâncăm cu gura? Ridicol! Cordonul ombilical furnizează hrana. Viața după naștere este exclusă. Cordonul ombilical este prea scurt, spune celălalt.

– Eu cred că există ceva și poate că este mai diferit decât e aici.

– Nimeni nu a venit vreodată înapoi de acolo. Nașterea este sfârșitul vieții, iar după naștere nu este nimic altceva decât întuneric și dezolanță, care ne va duce spre nicăieri.

– Ei bine, eu nu știu sigur, spune celălalt, dar cu siguranță o vom vedea pe mama și ea va avea grijă de noi.

– Mama??? Tu crezi în mama? În acest caz, unde este ea acum???

– Ea este peste tot în jurul nostru. Noi trăim în ea. Fără ea nu am fi aici, în această lume.

– Eu nu o văd, așa că este logic că ea nu există!

– Uneori când suntem în tăcere, o pot auzi, o pot percepe. Cred că există o realitate după naștere și suntem aici pentru a ne pregăti pentru acea realitate.”

După cum vedeți, povestea este foarte impresionantă și profundă, același lucru se poate spune și despre moarte și Dumnezeu. Cu toții ne temem de moarte și credem că nu există viață după moarte, dar poate că Dincolo se află CEVA. Poate că viața de acum ne pregătește pentru cea de dincolo. Și exact ca mama din poveste, care este peste tot, chiar dacă pentru unul din bebeluși este imperceptibilă, același lucru se întâmplă și cu Dumnezeu. Dacă nu îl vedem, asta nu înseamnă că nu există. Este peste tot în jurul nostru și trăim datorită lui, ne ține în palmă și ne asigură viața contrar tuturor cercetărilor și dovezilor științifice. 🙂

Voi ce părere aveți?

Sa crape

Să crape, de-ar crăpa desculț și gol,

Acela ce aurul l-a descoperit,

Din vina lui, nimic nu mai e sfânt.

Din vina lui nici mama nu e mamă,

Iar fiul poate să-și împuște tatăl,

Și fratele se-aruncă, în război, la frate.

Pierre de Ronsard – 1524-1585 – poet al Renașterii franceze.

?????????????????????

Cheia somnului pentru mama si copil

      Pentru o femeie, cel mai minunat dar divin este acela de a fi mamă. Așa se spune, însă… nu toate ne naștem cu instinctul matern, nu toate am fost născute pentru a fi mame. Unele își doresc să fie, dar nu pot; iar altele nu-și doresc, dar sunt. Oricum, complicată treabă. Cea mai grea „meserie” din lume este aceea de a fi părinte. Chiar dacă răsplata și iubirea primită este pe măsură, responsabilitățile sunt imense.

      Mereu m-am întrebat, oare eu o să fiu o mamă bună? Oare o să mă descurc? Oare sunt potrivită să fiu mamă? Oare m-am născut cu această iubire în suflet? Dar oricât m-am întrebat, n-am aflat răspunsul nici până la această vârstă. Nu am copii. Și mi-e și frică să fac unul. Nu mă simt pregătită, dar cred că nimeni, niciodată, nu se simte pe deplin pregătit. Cea mai mare problemă, dacă aș da naștere unui copil, ar fi somnul. Somnul este cea mai mare pasiune a mea. Nu cred că aș rezista să dorm pe bucățele, în primele luni de viață ale copilului. Cred că m-aș transforma într-un zombie, cred că m-aș îmbolnăvi de depresie, cred că aș suferi. Gândesc prea mult, știu. Oricum când te vezi în fața faptului împlinit, când îți ții pentru prima oară puiul în brațe, nimic altceva nu mai contează. Încetezi să-ți mai aparții, ești trup și suflet părinte.

patut-funny-dreams--cangaroo--caine-roz_large

        Și totuși… dacă mă voi hotărî, oare ce voi face cu odihna mea? Oare cum voi reuși să conving copilul să doarmă cât mai multe ore pe noapte? În primele luni sigur va dormi cu mine, dar nu în pat, ci în propriul său pătuț. Așa că primul pas pentru odihna mamei, este să cumperi un patuț de calitate. Dar unde găsești un pătuț de calitate?! Asta chiar că este o întrebare de baraj. Pe piață sunt sute de magazine cu articole pentru copii, însă unde găsim cel mai bun raport calitate-preț? De obsedată ce sunt, deși nu sunt însărcinată și nici nu cred că voi face prea curând un copil, m-am tot uitat prin magazinele online de un pătuț care să-mi facă cu ochiul. Am căutat și am găsit. Și sinceră să fiu, aproape că l-aș cumpăra de-acum. În fond, am douăzeci și șapte de ani, cât să mai aștept?!

       Deși erau o mulțime de modele minunate, pătuțul din imagine mi-a atras cel mai mult atenția. Pătuțul Funny Dreams ar putea fi un pătuț unisex, însă sunt sigură că voi face un băiat, dintotdeauna mi-am dorit o fetiță, iar la mine lucrurile se petrec invers. 🙂 Deci voi avea un băiat și-l voi culca în acest pătuț – îmi vizualizez vitorul ca să se întâmple mai repede. Ce mi-a plăcut la acest pătuț? Designul în primul rând, dar mai ales caracteristicile sale. Este un pătuț cu două nivele, pentru somn și pentru joacă, ușor de montat și de transportat, perfect pentru copiii între 0 și 3 anișori. Nivelul unu este pentru joacă și nivelul doi este pentru odihnă. Și nu numai atât, pătuțul are încorporat un carusel, o măsuță de înfășat, o bară pentru jucării, un etaj intermediar și o geantă pentru transport. Îmi place că are rotițe, astfel l-aș putea plimba de colo-colo. Nu aș putea să las copilul singur în cameră. Chiar și cu stația pornită, tot nu l-aș lăsa singur. Mult mai tare mi-ar plăcea să-l iau cu mine peste tot. Și dacă el are chef să doarmă, decât să chinui copilul dintr-un pat într-altul, mai bine îl plimb cu propriul pătuț prin casă.

        Și da, sunt sigură că pătuțul bebelui ar fi salvarea mea! Datorită lui, copilul ar sta confortabil și în siguranță, ar dormi liniștit, și m-ar lăsa și pe mine să dorm. 🙂 Ce credeți, am dreptate? Pătuțul copilul este cheia somnului pentru mama și copil? 🙂

logo_babyplus

Smart mami cumpara smart trici

       – Mami du-mă la plimbare, mami! Și-atunci femeia puse copilul de vreo trei anișori și ceva în cărucior și plecă cu el în parc.

          Să-mi spun părerea despre acest fapt? Femeia n-ar fi trebuit să ducă copilul în cărucior, nu ar fi trebuit să-l care în brațe în fața blocului. Copilul era mai plinuț decât un copilaș de vârsta lui și cu toate acestea, mama nu îl punea deloc să facă mișcare. Sinceră să fiu, i-aș fi spus vreo două mamei, i-aș fi deschis ochii, i-aș fi spus că mișcarea este foarte importantă în dezvoltarea armonioasă a copilului. Dar am preferat să tac și să merg în urma lor spre parc. Copilul ceru în parc, dar adormi pe drum. Ea se așeză pe o canapea și încetă să mai miște copilul în căruț. Atunci el se trezi și începu să urle, voia să îl miște cu căruțul în continuare. Pesemne copilului îi plăcea să doarmă în timp ce era legănat. Dar nu îmi plăcu atitudinea mamei, nu avea pic de autoritate în fața copilului. Dacă voia să doarmă, trebuia să o facă acasă. Dacă îl duse în parc, trebuia să îl pună să facă mișcare, să-l lase pe jos sau să-i cumpere o tricicletă. Dar femeia nu făcu nimic din toate acestea.

111-albastru

        Eu eram pe o canapea alăturată, îi priveam. Ea mișca copilul în căruț, iar el dormea dus. Cred că o durea mâna de cât îl dădu înainte și-napoi, dar așa dormea copilul bine. Eu încercam să citesc o carte, dar femeia cu copilul îmi atrăgea atenția mai presus de orice. Deși voiam să îi ignor, nu puteam. Ea îl legăna și privea în gol. Nu știu ce mari supărări avea femeia, însă felul cum își creștea copilul nu îmi plăcu deloc. N-ar fi trebuit să fie problema mea, însă m-am dus lângă ea și am inițiat o discuție, constructivă zic eu.

– Bună, numele meu este Alina și sunt psihopedagog. Mi-a atras atenția băiețelul tău, câți ani are?

– Bună, eu sunt Cristina și copilul meu are 3 ani și 5 luni.

– Să-ți trăiască, să fie sănătos.

– Mulțumesc, Alina.

– Te rog să nu te superi pe mine, dar sunt foarte curioasă DE CE îl mai aduci în parc cu căruțul?

– Dar cu ce să îl aduc pe Rareș? Stăm destul de departe și piciorușele lui nu suportă un așa drum lung. Să-l țin în brațe, este destul de greu.

– Nu spun să vii cu el pe jos sau să-l duci în brațe, dar te-ai gândit vreodată la o alternativă?

– O alternativă? Întrebă Cristina mirată.

– Da, în locul căruciorului să iei un alt mijloc de „transport”.

– Să-l aduc cu taxiul? Nu ne permitem.

– Nu draga mea, nu cu taxiul, te-ai gândit la o tricicletă?

– M-am gândit Alina, însă lui Rareș nu-i place mișcarea și nu-l pot obliga să facă mișcare, nu vreau să-l traumatizez fizic, psihic sau emoțional.

– Cristina, să-ți pui copilul să facă mișcare nu înseamnă că îl persecuți sau că îl traumatizezi. Ba din contră îl ajuți să fie sănătos, să se dezvolte armonios. Îl ajuți să crească mare și frumos, fără să aibă pe umerii lui povara obezității.

– Încă nu e obez. Și femeia se încruntă.

– Adevărat, încă nu este obez, dar e plinuț. Te rog să nu mi-o iei în nume de rău. Exact cum m-am prezentat, sunt psihopedagog, lucrez cu copiii bolnăviori. La mine vin părinți ai căror copii nu pot să vorbească sau au diverse probleme de gândire. Copilul tău e vioi, este sănătos, dar l-ai protejat mult prea mult. Dacă continui să fii o mamă exagerat de protectivă, băiatul tău va deveni mult prea mămos, incapabil să lege prietenii și poate chiar un inadaptat al societății. Bănuiesc că nu vrei un copil care nu este în stare să se descurce singur. Iar mișcarea este foarte importantă pentru ca copilul să devină independent, neînfricat și sănătos, atât fizic, cât și psihic și emoțional.

– Și dacă plânge când îl voi pune în tricicletă? Întrebă mama.

– M-aș mira să plângă. Tricicletele din ziua de astăzi nu mai sunt așa cum erau odată. Pe vremea noastră triciletele erau din tablă, fier și lemn. Astăzi triciletele sunt moderne, au mânere detașabile, parasolare detașabile și reglabile, au centure de siguranță, sunt echipate cu coșuri pentru jucării și pentru gentuțele mamelor, au roțile din cauciuc de cea mai bună calitate și suporturi pentru picioare reglabile, asta pentru cazul în care vrei să îl împingi tu. Trotinetele sunt atât de frumoase și de colorate, încât niciun copil nu le poate rezista. Prezintă-i tricicleta ca pe o jucărie prețioasă, pune-l în ea și lasă-l să se miște. Sunt sigură că o va îndrăgi.

– Dar găsesc o tricicletă așa mică pentru el? Întrebă Cristina.

– Sigur că da, tricicletele sunt pentru copii cu vârste între 3 și 6 ani. Când va face 6 ani îi poți lua o biciletă. Ascultă-mă, pitește căruțul, fă-l cadou cuiva și lasă-i ca fiind singura opțiune tricicleta.

– Dar lui îi place să doarmă în parc în căruț.

– Schimbă-i obiceiul, parcul este pentru joacă și mișcare, acasă poate dormi cât vrea. De tine depinde să ai un copil sănătos. Ce zici, vei impune această schimbare?

– O să încerc! De fapt, trebuie să o fac. Și soțul meu mă ceartă că îl protejez prea mult.

– Mă bucur!

      Și-atunci i-am strâns mâna și am plecat. Dacă avea să-i cumpere lui Rareș o tricicletă sau nu, nu știu. Nu i-am mai văzut de atunci. Dar probabil că îi cumpără una, altfel aș fi găsit-o tot pe canapea, împingând la căruț, așa cum o văzusem înainte, săptămâni de-a rândul.

Untitled

Cu acest articol particip la concursul Smart-baby.ro premiază cei mai inspirați bloggeri. Dacă ești blogger participă și câștigă!

Cine?

Mai mult decât am reușit,

N-aș putea să fac.

Mai mult decât ofer deja,

Nu am ce să mai dau.

Mai mult de atât,

Nu pot.

Atât sunt…

Altfel mă consum,

Ajung la epuizare

Și încep să nu mă mai recunosc.

Iar eu vreau să mă recunosc,

Când mă uit în oglindă,

Să zâmbesc,

Să-mi placă ce văd,

Să mă simt mândră

Că cea din imagine sunt eu,

Cea reală,

Cea pe care o plac oamenii,

Nu eu, cea ascunsă de ochii lumii.

Obișnuiesc să ofer,

Uneori parcă prea mult

Și uit să-mi ofer și mie

Câte ceva…

Uit să-mi ofer timp,

Îl dau altora,

Uit să-mi ofer mulțumire,

Mulțumesc mai mult oamenii dragi,

Uit uneori să mă iubesc,

Pentru că-i iubesc atât de mult pe ceilalți.

Uit de mine,

Dar oricât aș uita de mine,

Mereu reușesc să mă regăsesc.

Eu îmi sunt cea mai apropiată ființă,

Oricât m-aș bizui pe alții,

Eu sunt persoana pe care mă pot baza,

Eu sunt cea care mă poate ajuta

Și uneori,

Nimeni nu mă poate iubi ca mine.

Poate doar mama,

Dar asta este altă poveste.

Uit de mine cu bună știință,

Dar în final mă întorc tot la mine,

Căci eu mă aștept mereu cu brațele deschise,

Eu mă aștept cu o vorbă bună,

Cu un pahar de lapte cald,

Sau cu o mie de consolări.

Nu-mi găsesc scuze,

Mă oblojesc singură,

Îmi găsesc alinarea

Atunci când oamenii nu vor să o facă

Sau nu au timp.

Căci în fond,

Dacă eu nu mă iubesc,

Cine să o facă?!

Happy

           Mă așteaptă încă o zi grea, o zi de muncă. Genul acela de zi în care cineva te muncește și te hăituiește ca pe hoții de cai. Dar nu-mi pasă că o să-mi dau și sufletul, important este că pot. Și azi, m-am trezit cu o așa stare de bine de nu vă imaginați. Mă simt fericită. Motive? Am câteva… dar ce contează motivele? Important este că sunt fericită și mă simt bine. Restul vorbelor sunt de prisos. Pot să n-am motive, chiar dacă nu mi se întâmplă nimic, pot să-mi dau colorez unghiile în roz aprins și deja mă simt bine.

           Așa facem noi femeile, găsim fericirea și-n cele mai mărunte lucruri. Chiar și când n-avem motive, noi zâmbim. Și ce bine că avem puterea de a zâmbi în ciuda tuturor greutăților. Sunt fericită că sunt femeie și pot apela la așa multe trucuri pentru a-mi reda starea de optimism și de veselie. Mulțumesc mamei că m-a educat în acest spirit. Și mulțumesc lui Dumnezeu că m-a croit atât de veselă. Sunt berbec, pe mine supărările nu mă marchează. Și chiar dacă mă necăjesc, oricât aș fi de lovită, îmi acord perioada de „doliu” și îmi revin. La un moment dat mă satur și de plâns și de durere și mă mobilizez. Reușesc să vreau să-mi revin. Ajung să doresc fericirea și reușesc să o obțin. Așa sunt eu făcută… să mă ridic din orice hău. Nu mă laud… spun doar cum sunt și sper ca voi, cititorii mei, să înțelegeți că viața nu este făcută din supărări, ci din dorința de a face bine și de a te simți bine.

             Să aveți o zi minunată ca vremea de afară. Vă pup!

 

Diamantul rubiniu

Căutând printre rămășițele sufletului meu,

Încercând să-mi organizez sentimentele,

Căutând să-mi adun inima bucățică cu bucățică,

Tăindu-mă în cioburile ei sparte și ascuțite,

Aruncând ce-i stricat, de prea multă vreme,

Și păstrând ce e bun și frumos,

Am descoperit cel mai frumos dintre diamente.

Era mare, impresionant, rubiniu și multifațetat,

Iar pe una din fețele lui scria:

MAMA, cu litere mari de tipar.

Pe fiecare latură strălucitoare a lui,

Erau consemnate caligrafic,

Copilăria mea, adolescența mea,

Maturitatea mea și toate etapele alături de ea.

În toate avea chipul blând și bun,

Peste tot zâmbea sau râdea cu poftă.

Era frumoasă, deloc schimbată.

Căci pentru un copil, mama lui nu se schimbă,

Nu îmbătrânește și nici nu încărunțește.

Pe fiecare față a diamantului o vedeam pe ea,

La bine și la greu, era prezentă lângă mine,

La vreme de sănătate sau boală, ea mă îngrijea

Cu dăruire și maxim devotament.

La bucurii și tristeți, îmi era alături,

La vreme de griji și nevoi,

Mama îmi alina sufletul.

Fiecare sacrificiu, fiecare sărut, fiecare mângâiere,

Fiecare sfat, fiecare mustrare, erau desenate pe diamant.

Diamantul o reprezenta pe mama,

Trecutul și prezentul nostru,

Toată iubirea ei pentru mine

Și toată iubirea mea pentru ea…

Diamantul era cea mai de preț comoară

A inimii mele…

Restul bijuteriilor din sufletul meu,

Păreau să pălească

În comparație cu frumusețea lui.

Pentru că oricât de mulți oameni aș iubi,

Mama-i mamă, chiar și dincolo de moarte…

Bradul mulțumirilor mele

În primul rând, mulțumesc Kanal D pentru acest prilej minunat numit Bradul Mulțumirii, pentru că mi-ai oferit ocazia de a mulțumi, în cele ce urmează, tuturor oamenilor din viața mea, și de a menționa toate lucrurile pentru care sunt recunoscătoare vieții.

Vă invit și pe voi, dragi cititori, să accesați aplicația Bradul Mulțumirii și să împodobiți ingeniosul brad cu mulțumiri pentru cei dragi; mulțumiri pentru toți apropiații voștri care deși, poate, se află la kilometrii întregi distanța, veți avea ocazia de a le face o urare, cu iz de mulțumire și cu parfum de poezie, așa cum nicio altă aplicație nu vă oferă șansa.

Bradul Multumirii

       Cui mulțumesc eu?! Iată:

Mulțumesc lui Dumnezeu că a avut grijă să mă plămădească acum 26 de ani și să mă pună măiestos în burtica mamei mele care avea numai 17 ani. Mulțumesc lui Dumnezeu că în sfârșit sunt sănătoasă, că mă veghează de sus și are grijă atât de mine cât și de familia mea. Mulțumesc Lui că niciodată nu m-a lăsat la greu și de fiecare dată când am avut un necaz, și toate ușile mi-au fost închise în nas, El mi-a deschis o fereastră prin care am trecut cu ușurință.

Mulțumesc mamei mele care mi-a dat viață, mulțumesc că m-a păstrat lângă ea deși era o tânără adolescentă la început de drum. Mulțumesc mamei pentru educația pe care mi-a dat-o, pentru toate eforturile pe care le-a făcut pentru mine, pentru toată grija pe care mi-a purtat-o, pentru toată blândețea ei, pentru sfaturile ei bune și pentru toată strădania ei acerbă de a-mi reda sănătatea.

Mulțumesc tatălui meu biologic, a cărui absență m-a făcut să fiu mai puternică, dispusă să lupt pentru ceea ce vreau în viață. Datorită absenței lui, am iubit-o mai mult pe mama. Mulțumesc lui că mi-a dat viață și îl iert pentru că a renunțat la mine înainte de vreme.

Mulțumesc tatălui meu adoptiv care m-a crescut mai ceva ca pe fata lui, mulțumesc că m-a aceeptat și m-a iubit, mulțumesc pentru tot; îi mulțumesc pentru copilăria plină de jucării pe care mi-a oferit-o, mulțumesc pentru grija și afecțiunea lui. Îi mulțumesc lui pentru toate sărbătorile fericite oferite.

Mulțumesc bunicului meu pentru înțelepciunea pe care mi-a insuflat-o. Îi mulțumesc pentru că a născut în mine dragostea pentru carte și lectură. Îi mulțumesc pentru învățămintele și povețele lui, și-i mulțumesc pentru toată dragostea și blândețea pe care o descopeream în ochii lui de fiecare dată când eram în preajma lui. Dumnezeu să îl odihnească.

Mulțumesc bunicii mele pentru bucatele minunate pe care le face, presărate cu dragoste și tradiție. Îi mulțumesc și ei pentru că m-au acceptat în viața lor, a bunicilor, când m-am născut. Deși la început am fost o supărare, în scurt timp am devenit nepoata lor favorită. Le mulțumesc că au lăsat-o pe mama să vină acasă cu mine, pe vremea când eram o bebelușă nou născută.

Mulțumesc profesorilor care mi-au pus stiloul în mână, le mulțumesc pentru toate lecțiile, le mulțumesc că mi-au dezvoltat inteligența, le mulțumesc că m-au făcut să iubesc învățătura și să înțeleg că fără carte, chiar n-ai parte. Și cu carte, toate ușile ți se deschid. Le mulțumesc profesorilor care m-au făcut să înțeleg că inteligența nativă și deșteptăciunea dobândită prin studiu, sunt cheile cu care deschizi porțile vieții și ale reușitelor.

Mulțumesc prietenilor și familiei care m-au făcut să fiu mai bună, care m-au învățat să iubesc și care m-au ajutat să înțeleg ce înseamnă dreptatea, loialitatea, altruismul și devotamentul. Mulțumesc lor că mi-au îmbogățit principiile și valorile. Și chiar dacă am comis greșeli, mi-au fost alături și m-au susținut, m-au ajutat să mă îndrept.

Mulțumesc vieții care mi-a dăruit o familie mare, frumoasă și unită. Mulțumesc pentru toate oportunitățile, mulțumesc pentru toate reușitele și mulțumesc chiar și pentru piedicile pe care le-am întâlnit de-alungul timpului. Aceste piedici și opreliști m-au făcut să-mi doresc cu ardoare să reușesc în viață, m-au făcut să fiu mai puternică, mai determinată, mai luptătoare, mai ambițioasă și mai conștientă de adevărata valoare a vieții.

Mulțumesc Universului care a conlucrat mereu în favoarea mea, mulțumesc pentru tot norocul pe care îl am. Mulțumesc că nu mi-am pierdut niciodată forța și speranța. Mulțumesc că în ciuda oricărui necaz încă rămân pozitivă și capabilă să găsesc soluții.

Mulțumesc blogosferei care m-a adoptat ca pe o fiică talentată. Mulțumesc ei, pentru că datorită blogosferei am o voce, m-am făcut auzită, mi-am dezvoltat creativitatea și talentul literar. Și-i mulțumesc blogosferei că m-a introdus în lumea magică și inspirațională a publicității. Mulțumesc blogosferei că mi-a îmbogățit cunoștințele și mi-a dat ocazia să interacționez cu oameni minunați, de la care am învățat multe. Blogosfera m-a făcut blogger. Iar bloggeri pe care i-am cunoscut mi-au devenit prieteni buni pe umărul cărora am plâns și am câștigat nopți albe pline de veselie.

Mulțumesc cititorilor mei fideli, datorită lor am crescut și am devenit o bloggeriță citită și populară. Datorită lor mi-am perfecționat stilul, pentru că nu am fost numai lăudată, ci și foarte criticată. Le mulțumesc tuturor.

Mulțumesc sponsorilor și organizatorilor care au pus la cale competiții, campanii și concursuri demne de toată lauda. Le mulțumesc că mi-au dat șansa să particip și eu, le mulțumesc că au crezut în mine, că m-au premiat și m-au lăudat de fiecare dată când am meritat. Mulțumesc pentru toate premiile minunate pe care le-am câștigat, lucruri pe care, poate, nu aș fi reușit să mi le cumpăr în viața de zi cu zi. Mulțumesc tuturor, pentru fiecare premiu, dar și pentru că m-au ajutat să evoluez ca blogger.

Mulțumesc Kanal D mai ales pentru Serialul „Suleyman Magnificul” pe care îl urmăresc în fiecare luni și marți. Sunt cea mai mare fană și tare mult mi-ar plăcea să-l difuzați măcar de luni până joi. Și mulțumesc că i-ați angajat pe Liviu Vârciu și pe Ana, tare frumoși și amuzanți mai sunt. 🙂 Roata Norocului este cea mai tare emisiune. Frumos din partea voastră că ajutați familiile defavorizate și oamenii bolnăviori, cu prilejul acestei emisiuni.

Mulțumesc mie că mi-am păstrat zâmbetul pe buze și veselia!

       Mulțumesc tuturor!

       Sărbători fericite!

       Îmi place Kanal D! 🙂

Imi place Kanal D

Mama și copilul

   nicolae-grigorescu-mama-si-copil     
        Mama și copilul. Ce poate fi mai frumos pe această lume decât o mamă care își strânge la piept copilul pentru întâia oară?! Nimic pe acest pământ nu inspiră mai multă duioșie decât o mamă care își alăptează copilașul cu atâta dragoste în gesturi, sau când îl îngrijește și-l sărută cu o iubire pe care numai o mămică o poate simți. Aș privi o viață întreagă o mamă care se joacă cu puiul ei. Ce zâmbet cald și ce sclipire în priviri au mamele, sunt frumoase tocmai prin calitatea lor de mame, cele mai frumoase, cele mai blânde și cele mai bune ființe omenești. Îmi amintesc de mâna caldă a mamei în vremurile copilăriei când eu eram bolnavă și cum stătea la căpătâiul meu și-mi mângâia fruntea, îmi săruta obrajii și-mi asculta respirația cu multă atenție. Ochii ei îngrijorați aveau cea mai speriată privire, cum își mușca ea buzele de teamă că m-aș putea îmbolnăvi mai tare. Sau vremurile când mă aștepta în poartă ca eu să vin de la școală, cu mâinile în șolduri, parcă o văd și-acum în ochi, și mă întâmpina cu-n zâmbet și-mi lua ghiozdanul greu din spate. Ce vremuri, ce bucurii, ce mulțumire simplă și senină. Sau dulciurile făcute în casă, plăcinta cu mere sau tarta cu vișine, preferata mea, erau dovada vie a iubirii ei.
      Până și palmele la fund primite de la mamă sunt dulci, nu degeaba se spune „unde dă mama crește”, orice palmă este o mare sperietură pentru ea și o lecție de viață pentru copil. Ce gingășie se află în mâinile mamelor când își piaptănă fetițele, le fac codițe împletite pe care le prind cu fundițe colorate. Mama este cea mai importantă femeie din viața unui om și rămâne cea mai importantă chiar dacă devenim la rândul nostru părinți. Ne iubim copii, dar nu uităm niciodată de mama și continuăm să-i purtăm de grijă până la sfârșitul vieții. Și când ea se stinge, ce pustiire se abate peste sufletul nostru, ce durere și ce gol rămâne acolo în adâncul nostru.
     Mama-i mamă chiar și pentru copilul ei de 50 de ani, ea tot s-ar sacrifica și ar face totul pentru ca noi copii, chiar de suntem oameni mari, să ne fie bine, să fim feriți de suferințe, de dureri, de lipsuri și neplăceri. Mama-i mamă și nu avem decât una, la fel ca viața noastră, ea trebuie iubită și prețuită…

Daniela Gyorfi, relația mamă – fiică

   daniela-gyorfi_cu_mama_a-murit_9ae97eb8f0      

         Acest articol este mai mult despre relația mamă-fiică… ieri a fost înmormântată mama Danielei Gyorfi, Dumnezeu să o odihnească; cred că ieri pentru că nu am putut să mă uit la televizor la toate emisiunile care vorbeau numai despre asta. N-am putut să mă uit în primul rând pentru că dintre toate decesurile care s-au făcut publice, acesta a fost cel care m-a atins cel mai mult. Nici la părinții lui Ionuț, copilul mâncat de câini, nu am văzut atâta durere cum zărit pe chipul Danielei Gyorfi, care efectiv era distrusă, agoniza. Durerea a afectat-o atât de mult încât părea de nerecunoscut, era sfâșiată, o parte din ea s-a rupt o dată cu trecerea în neființă a mamei sale. Întotdeauna am admirat relația pe care Daniela o avea cu mama ei, întotdeauna m-am regăsit în legătura specială pe care cele două o împărtășeau cu atâta sinceritate. Ce soi de iubire curată, sinceră și caldă aveau, așa cum rar îți mai este dat să vezi. Se spune că dragostea părinților pentru copiii lor este mai mare decât dragostea copiilor pentru părinți, uneori e invers, alteori nu există de niciun fel. Cert este că așa iubire mare mai rar și cred că îmi dați dreptate. Acest sentiment afectiv nu s-a dezvoltat neapărat pentru că mama Danielei era bolnavă, deși le-a legat mai mult, ci pentru că nu picioarele sunt importante, ci prezența celui pe care îl iubești. Ele au fost cele mai bune prietene, confidente, mamă și fiică, uneori poate că Daniela a fost mamă și mama a fost fiică, dar fiind acolo, mereu împreună și unite ca o singură ființă… atunci relația lor a devenit indestructibilă. Daniela a fost libertatea mamei sale și mama sa i-a fost stabilitate și siguranță, împreună au devenit un singur corp, un singur gând, un singur suflet… una care nu poate funcționa fără cealaltă. Sigur că acolo a fost și o ușoară dependență, fizică și afectivă. Cert este că prezența unui om și căldura lui te face să îl adori. Când copii cresc, ei pleacă, se căsătoresc și se răcesc de părinți, sigur că ei continuă să se iubească, dar nu mai e aceeași realație. În schimb Daniela a fost cu mama ei o viață întreagă, au fost de nedespărțit, iar pierderea suferită este aproape de neîndurat. Mă bucur mult că Daniela are o fiică, dacă nu ar fi avut-o nu știu dacă ar mai fi putut să își revină, acum este nevoită să se mobilizeze și să se vindece pentru propria sa fiică, deși golul pe care îl simte nu se va umple niciodată și va fi mereu însoțită de dorul pentru mama sa. Îi doresc să fie puternică și să treacă cu bine peste această cumpănă grea. Dar viața e viață și aduce cu sine siguranța unei morți de necombătut. Toți murim într-o zi, păcat când totul se întâmplă atât de brusc și de neașteptat. Dar când oare poți fi pregătit pentru moarte?! Cred că niciodată…

          Mi-a fost puțin scârbă de emisiunile de la TV, unii au vrut să pară că sunt alături de Daniela, dar tot pentru rating au dezbătut subiectul. Nu avea de ce să o tot asalteze cu atâtea întrebări, ce era de spus?! Faptele vorbesc de la sine, ar fi trebuit să fie lăsată în pace să își plângă durerea în liniște, fără întrebări, fără camere de filmat. Niște flori, niște coroane și sincere condoleanțe din partea moderatorilor și a televiziunilor ar fi fost de ajuns pentru ca Daniela să știe cine îi este alături… filmările au fost făcute în zadar, pentru senzațional și nu din compasiune. Eu una nu am putut să mă uit, am văzut-o o clipă pe Daniela rugându-se și plângând și am schimbat postul pentru că îmi venea și mie să plâng. Și eu am același gen de relație afectivă cu mama, și noi ne iubim și suntem oarecum dependente una de cealaltă, suntem de nedespărțit. Nu mi-aș imagina viața fără ea, cum nici mama nu cred că ar putea trăi fără mine. Noi am crescut împreună, ne-am maturizat împreună, am trăit, ne-am bucurat, am plâns, am trecut prin momente extrem de grele, dar am fost și fericite. Între noi sunt numai 17 ani diferență, dar nu există diferențe de mentalitate sau conflicte din acelea existențiale. Exact cum a mărturisit Daniela că ea este ceea ce este datorită mamei sale, la fel simt și eu. M-am gândit cu groază ce aș fi făcut în locul Danielei, îmi place să cred că sunt puternică, dar o asemenea întâmplare m-ar fi terminat complet. Am avut și eu acum un an o zi de groază când mama a fost suspectă de o boală incurabilă, dar am avut noroc și de fapt era altceva. Acea zi pe care am petrecut-o crezând că este la un pas de moarte a fost cruntă, am plâns, m-am rugat și am tremurat continuu de frică. Am avut noroc, Dumnezeu mi-a ascultat rugile și a fost o alarmă falsă. Este sfâșietor…

          În încheiere vă rog să vă prețuiți părinții, să îi iubiți și să îi fericiți cât puteți de mult pentru că niciodată nu știm ce ne rezervă viitorul. Astăzi suntem, mâine nu se știe… moartea din păcate nu iartă pe nimeni. Să ne odihnească Dumnezeu persoanele dragi care s-au stins, să-i călăuzească spre lumină și să îi ierte. 😦