Misandra…

 0f0c11fe3cd4b4a7aacebdb6b5eea220         Încet, încet, mă transform într-o misandră… de ce? Că mă enervează bărbații! De ce mă enervează? Pentru că bărbatul nu este altceva decât o grijă în plus. Sunt sensibili, nu rezistă la durere, nu-s în stare să-și încălzească o farfurie de mâncare, nu-și pregătesc baia, nu-și strâng hainele, nu-și pun șosetele murdare la coș, nu se trezesc de unii singuri, nu-și fac pachetul pentru job, nu-și iau medicamentele neîntrebați și nu-și fac treburile până nu-i pisezi bine de tot la cap.

       Adevărat că mai sunt și bărbați buni care-și țin nevestele pe palme… dar sunt atât de rari, încât sunt pe cale de dispariție. Eu una, prefer să nu mă mărit decât să îmi iau un bărbat de care să am grijă ca de un copil. În afară că aduce bani în casă și își face ”treaba” conjugală la timp sau la nevoie, în rest, nu sunt buni de nimic. Să mă ierte Dumnezeu, dar pentru o partidă de amor chiar nu este nevoie să-i spăl hainele, să-i calc rufele, să-i gătesc și să-l scarpin pe „spinare”. Chiar nu-i nevoie să mă sacrific atât. Mai bine stau cu cracii în sus în pat, mănânc mâncare de văduve (cartifi prăjiți și salată), mă duc din când în când „la om” și în rest nu am nicio bătaie de cap.

        Dacă mă întrebați pe mine ce fel de bărbat mi-aș dori… ați rămâne cruciți… cred că un astfel de bărbat nu există, nu s-a născut sau specia lui a apus de mult. Îmi plac bărbații puternici, capabili, rezistenți, grijulii, protectori, implicați și mereu dornici să-și ajute jumătatea. Îmi plac bărbații care nu se sfiesc să spele vasele, care își ajută femeile la gătit, care își întreabă consoartele ce fac, cum se simt, ce supărări au; îmi plac bărbații care știu să umble la o mașină de spălat, care schimbă scutecele bebelușilor și care nu strâmbă din nas când este nevoie să facă o treabă care nu le face plăcere. Îmi plac bărbații bărbați… care înfruntă orice obstacol cu curaj, care sunt în stare să ia asupra lor orice grijă și care se aruncă în mijlocul problemele fără să se întrebe „de ce mie?”.

        Așa că… prefer să nu mă mărit, prefer să rămân singură, dar liniștită. Și chiar dacă este o dovadă de lașitate din partea mea, chiar nu am puterea necesară de a reeduca un bărbat, de a încerca să îi schimb comportamentul haotic și de a-l îmbărbăta. Nu vreau să fac reeducare acolo unde mamele lor au dat greș. Sunt băieți/bărbați care toată viața lor au stat după fustele mamelor lor, care au fost protejați de acestea și de cea mai mică urmă de durere. Nu vreau să am de-a face cu „băiatul mamei”, bărbatul acela răsfățat care îi va spune mamei ce țâță a supt și ce așternut a mai rupt. N-am chef să-mi bat capul și NU vreau să cresc un bărbat ca și cum ar fi copil. Greșesc? Nu-i nimic, mă descurc și singură! 🙂

Chiar daca…

Chiar dacă și soarele apune,

Până și luna de argint ne luminează.

Chiar dacă florile se ofilesc,

Covorul de frunze arămii ne călăuzește spre fericire.

Chiar dacă și fericirea se stinge,

Rămâne liniștea împăciuitoare.

Chiar dacă și omul se mai supără,

A învățat de mult să ierte.

Chiar dacă ne mai despărțim,

Mereu vor exista alți oameni cu care să ne unim.

Chiar dacă plouă uneori prea des,

Apare curcubeul reflectat într-o băltoacă pe stradă.

Chiar dacă viața-i presărată cu necazuri,

Mereu va exista și bucuria.

Chiar dacă nu știm să trăim frumos,

Mereu va exista o cale dreaptă.

Chiar dacă oamenii se duc și mor,

Se nasc copii, binecuvântarea lumii.

Chiar dacă femeile îmbătrânesc,

Sunt mame, mamele noastre.

Chiar dacă bărbații se mai gârbovesc,

Ei sunt bunici, bunicii noștrii.

Chiar dacă ne pierdem adesea puterea,

Avem speranța care moare ultima.

Chiar dacă suntem încercați din toate părțile,

Înseamnă că ne este pregătit ceva frumos.

Chiar dacă ne-am săturat de-atâta amar și urâțenie,

Este de-ajuns să privești în ochii unui copil

Și să-nțelegi că viața merită trăită.

Chiar dacă pierdem multe,

Mult mai multe câștigăm.

Chiar dacă ne e greu și dură-i existența,

Mereu va exista salvarea.

Chiar dacă timpul trece,

Ne rămân clipele, ne rămân amintirile.

Chiar dacă nu vedem frumosul,

Avem arta care ne bucură inimile.

Chiar dacă… în ciuda a orice,

Mereu se va ivi și rezolvarea,

Cu cerul ei senin,

Și soare blând, de martie!

Mama și copilul

   nicolae-grigorescu-mama-si-copil     
        Mama și copilul. Ce poate fi mai frumos pe această lume decât o mamă care își strânge la piept copilul pentru întâia oară?! Nimic pe acest pământ nu inspiră mai multă duioșie decât o mamă care își alăptează copilașul cu atâta dragoste în gesturi, sau când îl îngrijește și-l sărută cu o iubire pe care numai o mămică o poate simți. Aș privi o viață întreagă o mamă care se joacă cu puiul ei. Ce zâmbet cald și ce sclipire în priviri au mamele, sunt frumoase tocmai prin calitatea lor de mame, cele mai frumoase, cele mai blânde și cele mai bune ființe omenești. Îmi amintesc de mâna caldă a mamei în vremurile copilăriei când eu eram bolnavă și cum stătea la căpătâiul meu și-mi mângâia fruntea, îmi săruta obrajii și-mi asculta respirația cu multă atenție. Ochii ei îngrijorați aveau cea mai speriată privire, cum își mușca ea buzele de teamă că m-aș putea îmbolnăvi mai tare. Sau vremurile când mă aștepta în poartă ca eu să vin de la școală, cu mâinile în șolduri, parcă o văd și-acum în ochi, și mă întâmpina cu-n zâmbet și-mi lua ghiozdanul greu din spate. Ce vremuri, ce bucurii, ce mulțumire simplă și senină. Sau dulciurile făcute în casă, plăcinta cu mere sau tarta cu vișine, preferata mea, erau dovada vie a iubirii ei.
      Până și palmele la fund primite de la mamă sunt dulci, nu degeaba se spune „unde dă mama crește”, orice palmă este o mare sperietură pentru ea și o lecție de viață pentru copil. Ce gingășie se află în mâinile mamelor când își piaptănă fetițele, le fac codițe împletite pe care le prind cu fundițe colorate. Mama este cea mai importantă femeie din viața unui om și rămâne cea mai importantă chiar dacă devenim la rândul nostru părinți. Ne iubim copii, dar nu uităm niciodată de mama și continuăm să-i purtăm de grijă până la sfârșitul vieții. Și când ea se stinge, ce pustiire se abate peste sufletul nostru, ce durere și ce gol rămâne acolo în adâncul nostru.
     Mama-i mamă chiar și pentru copilul ei de 50 de ani, ea tot s-ar sacrifica și ar face totul pentru ca noi copii, chiar de suntem oameni mari, să ne fie bine, să fim feriți de suferințe, de dureri, de lipsuri și neplăceri. Mama-i mamă și nu avem decât una, la fel ca viața noastră, ea trebuie iubită și prețuită…