Încrederea se câștigă greu…

6e7996f8d63880227acd77a22e7be1f5

Ba eu aș contrazice această fotografie! Într-adevăr încrederea se câștigă greu, dar odată câștigată, nu se pierde deloc atât de ușor. O mică minciună sau omiterea unui adevăr nu poate să dărâme total încrederea cuiva în tine. Eu nu sunt așa, eu nu îmi pot pierde încrederea în oameni și nu las o minciună să distrugă o relație, indiferent despre ce fel de relație vorbim. Este adevărat, depinde și ce minciuni spui. Că dacă este o minciună atât de puternică încât să schimbe total un principiu, atunci da… este foarte probabil ca totul să se ducă pe apa sâmbetei. Însă eu sunt de părere că iertarea este cheia unei legături de durată. Dacă ții la acel om, îl ierți și treci peste, mai ales dacă te asigură că nu se va mai întâmpla.

Mai devreme sau mai târziu cu toții mințim. Mințim de teamă, pentru a proteja pe cineva, pentru a ieși dintr-o situație dificilă, pentru a evita un conflict. Sunt n motive, dar cred că dacă la bază se află un scop nobil, minciuna ar trebui să fie iertată. Minciunile au picioare scurte și adevărul ar trebui să primeze în orice fel de relație, însă… suntem oameni și cu toții greșim. Greșelile nu ne definesc, chiar dacă unele dintre ele sunt de neiertat. Oricât de puternici ne-am crede, suntem slabi și picăm adesea în plasa ispitei. Unele adevăruri sunt atât de dure încât n-ar trebui spuse nimănui. Sunt atât de dureroase încât nu ar trebui să sufere nimeni. Și dacă totuși adevărul este aflat, mai bine ca celălalt să îl afle de la tine. Însă crede-mă, încredere nu se pierde ușor. Un om care te iubește crede în tine chiar dacă l-ai mințit, mai ales dacă motivația ta este puternică. Dar nu te culca pe o ureche, nu poți minți la infinit. Încrederea se pierde dacă repeți aceleași minciuni și greșeli! În rest… să curgă iertarea! 🙂

Rănește-mă cu adevărul

f91320a8253e507ebae0fc815ef4d462

Sinceră să fiu, nu-mi place să fiu rănită deloc. Dar decât să fiu prostită cu minciuni, mai bine să fiu rănită cu adevăruri. Deși pe moment adevărul mă rănește, după ceva timp, când gândurile se domolesc și nervii își găsesc drumul către starea de liniște, adevărul ajunge să mă consoleze. Așa că îți ordon – rănește-mă cu adevărul, nu mă prosti cu minciuni gratuite!

Cui ordon? Nu știu! Oricui! Tuturor celor care decid să-și lege viața de a mea! Consider că viața este frumoasă și oamenii sunt cei mai prețioși. Îmi ghidez existența după un soi de zânisme care mă ajută să trăiesc în echilibru – pozitivă, luminoasă, veselă și cu gândul numai la bine. Dacă aș renunța la aceste zânisme, aș fi o amărâtă care s-ar teme și de umbra ei. Probabil că aș umbla pe stradă cu o pungă în cap și nu aș mai îndrăzni să fac nimic, nimic din ce-mi doresc sau îmi place să fac!

Dar cum nu pot să trăiesc singură, am nevoie de oameni speciali lângă mine. Nu e vorba de o nevoie materială, ci de nevoi emoționale. Am nevoie să iubesc și să fiu iubită. Sunt oameni cărora le încredințez inima mea pe tavă, dar sunt și oameni de care mă feresc. Însă oricât m-aș feri, se mai întâmplă să pic în plasă! Urăsc să fiu dezamăgită! Dar sunt om și nu pot să mă feresc chiar de toate relele. Când dau piept cu răul, prefer adevărul! Prefer să mi se spună în față ce nu merge, ce nu funcționează, unde am greșit sau care e situația, decât să fiu mințită!

Dacă detest ceva pe lumea asta cu ardoare, sunt minciunile. Mi se par josnice și nu aduc niciodată nimic bun! Prefer adevărul dur. Astăzi plâng, mă dau cu capul de pereți, îmi atârn inima într-un cui, dar îmi revin. Minciunile în schimb mă aruncă în Purgatoriu, trăiesc într-o agonie care mă consumă teribil! Nu-mi place incertitudinea și este atât de neplăcut atunci când inima îmi spune să cred, iar mintea mă face să mă îndoiesc puternic. Nu vreau să mă îndoiesc! Vreau să trăiesc în siguranță! Și numai adevărul mă poate menține în siguranță, oricât ar fi de dur! Măcar știu o treabă – ori e albă, ori e neagră! Sunt în stare să accept un adevăr neplăcut! Dar nu accept niciodată o minciună, doar pe cele nevinovate. 😀

Aparțin trecutului…

  nicolas-lancret-dans-in-fata-unui-fantani-pictura-franceza-secolul-XVIII

       Eu nu aparțin lui astăzi, nu aparțin nici lui mâine și nu mă regăsesc nici în ziua de ieri. Eu de fapt m-am născut cu 200 de ani în urmă. Pe vremea când femeile erau doamne și bărbații erau domni. Vremurile pe care le trăiesc acum sunt prea tari pentru mine. Aerul mă îneacă, moda mă sufocă, oamenii mă dezgustă. De fapt, nu văd oameni, ci numai măscărici, care vor să iasă din tipar, teleportându-se într-un viitor înfricoșător.

       Mă întreb de ce lumea nu trăiește astăzi și se gândește întotdeauna la ziua de mâine. Omul grăbește timpul, îmbătrânirea, boala și moarte. Nu mai știe să se bucure în tihnă, nu știe să stea, să se odihnească, să gândească și nu știe nici să iubească. Îmbrățișează minciuna de parcă ar fi cel mai mare adevăr, adoră luxul de parcă l-ar lua cu el în pământ; atrage trupescul, de parcă iubirea s-ar naște numai din carne. Nu înțeleg omenirea și cred că voi muri neînțelegând-o. Sau poate… eu sunt singura diferită într-o lume parcă trasă la xerox.

       Ritmul alert, astăzi se numește evoluție. De parcă evoluția se face în fugă. De parcă dezvoltarea ține de caraghiosul pe care îl văd eu zi de zi, oriunde în jurul meu. Nu-mi place ce văd, ce simt, ce găsesc. Nu-mi place nimic. Sunt captivă în trecut. Dar nu în trecutul acestei vieți. Ci în trecutul unei alte vieți. Sunt sigură că m-am reîncarnat în trupul acesta mic și plăpând. Probabil că atunci, pe vremea aceea, era mai mult decât și-ar fi putut dori orice femeie. Nu știu de ce simt dorul unei epoci neîntâlnite. Și totuși astăzi, citind despre epocile apuse, nostalgia mă cuprinde, de parcă locul meu a fost acolo, dar am fost smulsă și adusă obligat aici. Mă adaptez și prezentului, ce să-i fac?! Nu-l pot curma. Și totuși… locul meu nu este aici.

       M-am născut pe vremea când femeile erau elegante, când bunul gust era principalul atuu, când educația și talentul erau elemente definitorii pentru un om. M-am născut pe vremea parfumurilor tari, când esențele se țineau în sticluțe mici, când numai un strop dintr-un parfum era de-ajuns pentru a seduce o lume întreagă. Am trăit în perioada în care femeile purtau rochii, rochii lungi, fastuoase; bijuterii valoroase bătute în pietre perețioase; pe vremea când femeile erau cochete, mereu aranjate, făcându-și coafuri alese, fardându-se discret și cu mult bun gust. Am trăit pe vremea când femeile își purtau trupul cu demnitate, când gesturile lor emanau numai feminitate și cumințenie. Am trăit atunci când femeile cunoșteau arta seducției și o aplicau cu multă delicatețe. Am trăit pe vremea când ieșirile în grădină erau cele mai dulci și mai magice întâlniri. Pe vremea când femeile erau cucerite cu poezii. Pe vremea când lacrimile se ștergeau cu bastista inscripționată cu inițialele lui. Pe vremea când femeia era muza tuturor artiștilor. Am trăit… atunci am trăit. Acum sunt doar obligată să trăiesc.

         Astăzi distracția este exagerată, este soră cu dezmățul. Atunci nu era așa. Balurile mascate erau ca un preludiu pentru trup și suflet, iar oamenii se atingeau cu sfială în timpul dansului. Numai simțind delicatețea degetelor lui în palmă, numai așa te încerca fiorul. Acel fior neîntinat. Pe-atunci femeile erau curtate, cucerite, uneori chiar rugate. Astăzi femeile pot fi cumpărate. Curvia a existat de când lumea și pământul. Doar că atunci toate se făceau în spatele perdelelor trase. Unde nici vântul, nici gândul nu puteau pătrunde. Astăzi, totul este în văzul lumii. Nu mai există intimitate, nici candoare. Ci doar pofte.

        Aparțin acelei lumi… aparțin trecutului…

Minte-mă frumos…

Măcar dacă minţi, minte-mă frumos…

Minte-mă să nu-mi dau seama…

Minte-mă să nu sufăr şi minte-mă cu rost…

Nu mă minţi gratuit, degeaba, în van…

Doar ca să-mi spui ceva, aşa aiurea…

Şi când mă minţi fă să nu văd înşelarea…

Să nu citesc pe faţa ta trădarea…

Ochii să nu-ţi clipească minciuna…

Pe buze să nu citesc contrariul vorbelor tale mincinoase…

Paradoxul grăirii tale goale…

Mimica te trădează… nu îmi place.

Nu ştii să minţi sau te cunosc prea bine…?

Şi mă doare când sunt minţită, dar ce mai contează?!

Nu mă minţi să-mi dai speranţe deşarte…

Nu mă minţi ca să-mi ascunzi realitatea ta…

Iar dacă mă fac că nu văd… nu înseamnă că sunt oarbă…

Prefer să las lacrima să curgă în secret decât să…

Minte-mă când n-ai scăpare…

Minte-mă din dragoste…

Minte-mă să nu mă pierzi…

Minte-mă să mă protejezi…

Dar nu mă minţi drept batjocoră…

Nu mă minţi să ai cu cine te juca…

Nu mă minţi degeaba…

Minte-mă cu rost şi minte-mă frumos…

Minciuna are picioare scurte… la fel şi adevărul meu…

E scurt, chiar dacă minţi eu tot îmi dau parte din suflet…

Parte din suflet care să te însoţească…

Iubesc omul şi dacă îl iubesc ştiu să iert…

Aşa că minte-mă frumos…

 

( tribut adus adevărului şi minciunii pentru protecţie!!)

Articol scris de Gheorghe Alina