Despre tristețe și alte minuni

Cineva mi-a spus acum ceva timp – Pe om îl prostește fericirea! Omul gândește și acționează doar atunci când este încercat de tristețe, frământari și griji! Tristețea motivează omul, fericirea îl plafonează! La primul impuls, am zis că sunt doar prostii. … Continuă lectura

Becuri led = inspiratie si lumina

Luminează-mi, Doamne, mintea. Fă-o cumva, oricum! Pune-mi în minte câteva becuri led sau și mai bine, așterne-mi pe frunte o bandă led. Casa mi-o pot transforma, mi-o pot aranja, mi-o pot lumina… dar cum fac să simt puțină lumină și-n interiorul meu? În ultimul timp am rămas fără puteri. Ideile m-au părăsit, creativitatea nu vrea să mai bată la ușa creierului meu. Am nevoie de o muză, am nevoie de un strop de soare, caut puțină lumină, fie ea și artificială. Cui să mă adresez, cui să cer lumină interioară?! Probabil că ar trebui să iubesc, dar pe cine? Aș vrea să opresc un om pe stradă căruia să-i spun: Știi, vreau să te iubesc! Dă-mi voie să-ți fac viața mai frumoasă! Poate că oferindu-ți iubire, voi putea să mă scald și eu în puțină lumină!

Dar oamenii sunt reticenți în general. Nu se dăruiesc oricui și au impresia că dacă le oferi ceva, fie și un strop de afecțiune, există mereu un interes la mijloc. Cam sunt și eu interesată de ceva, ce-i drept. Vreau lumină, inspirație, liniște și pace. Vreau să mă regăsesc. Vreau să mă adun și să alung umbrele ce mi-au încolțit sufletul de-a lungul timpului. Sunt interesată să ofer, pentru că numai așa sufletul mi se va curăți de neguri, obloanele minții se vor deschide și lumina va reuși în sfârșit să pătrundă sub forma unor idei creative.

bec led

De-ar fi atât de simplu de cumpărat și de găsit becuri pentru minte, așa cum sunt becurile led pentru case, oamenii ar fi mai fericiți, ar fi mai creativi, ar fi mai mândri de sine. Dar așa… ne înecăm amarul într-o existență opacă, liniară, fără bucurii sau clipe intense de fericire. Ceea ce oamenii nu știu încă, este tocmai faptul că noi înșine suntem niște becuri led pentru alții. Noi între noi ne putem iubi, ajuta și inspira. Tu ești lumina mea, iar eu sunt lumina ta. Deși acesta pare textul unei schizofrenice, să recunoaștem, suntem lumină pentru cei care ne iubesc. Suntem becuri led pentru cei care au nevoie de ajutorul nostru, de prezența noastră, de afecțiunea noastră și de sfatul nostru.

Poate că abordarea mea a fost cam prea filosofică, greu de digerat pentru unii, dar dintotdeauna mi-a placut să privesc flăcările, imaginându-mi că tot așa arde și sufletul. Și-ador să mă uit cum arde un bec, chiar dacă mă dor ochii după minunata ispravă. Dar am senzația că la fel de aprinsă este și mintea omului. Sunt nebună?! Probabil! Dar sunt sinceră și-mi exprim gândurile fără să mă mai tem de reacțiile vitriole ale oamenilor. Eu iubesc oamenii și datoria mea este să fiu sinceră și deschisă precum o carte!

Să aveți o zi luminoasă!

SIGLA1

Niciodată…

Niciodată n-am să merg atât de departe,

Încât să mă distrug,

Sau să încerc să-mi iau viața.

Niciodată nu o să pornesc pe o cale

Care să mă ducă la distrugere.

Prefer să fiu în siguranță,

Departe de tentații,

Departe de acte care mi-ar putea face rău.

Sper să nu mi se întunece vreodată mintea,

În asemenea hal și în asemenea fel,

Încât să atentez la viața mea,

Sau a altora.

Să-mi dea Dumnezeu minte,

Răbdare și putere să trec peste toate.

Niciodată nu ar trebui să spun niciodată,

Însă sper să nu mă înșel

Și sper să nu ajung să comit asemenea greșeli,

Care să mă umple de rușine

Și de ura celorlalți.

N-aș vrea să fac pe nimeni să sufere,

Dar știu că uneori,

Chiar simpla mea prezență

Îi îndurerează pe cei care mă iubesc.

Știu eu ce vreau să spun,

Știu la ce mă gândesc

Când spun asta.

Nu sunt nedreaptă,

Nici absurdă…

Dar îi văd și-i simt

Că și-ar fi dorit pentru mine,

O viață mai ușoară,

O viață mai normală.

Dar eu n-aș da traiul de acum

Pe unul mai ușor,

Sau mai plin de normalitate.

Pentru că normalitatea vieții

Nu m-ar fi educat

Și nu m-ar fi transformat

În omul care sunt astăzi.

Eu iubesc viața,

Nu regret că m-am născut,

Nu-mi plâng problemele,

Nu-mi ling rănile,

Nu-mi vait soarta,

Nu îmi plâng de milă.

Mie îmi place cine sunt,

Mă iubesc așa cum sunt,

Și sper să nu ajung să mă urăsc vreodată,

Sper să nu ajung să-mi detest viața.

M-am urât destul în adolescență,

Acum este vremea marii iubiri,

A sosit și vremea în care m-am împăcat

Cu mine însămi,

M-am acceptat și mă mândresc

Că am reușit să răzbesc.

M-am luptat cu mine până n-am mai putut,

Apoi m-am descoperit,

Nu mi-a plăcut ce am văzut,

De aceea am decis să mă schimb.

M-am schimbat în cea de astăzi

Și mult îmi place.

Viața e frumoasă.

Sunt pierdută…

Răsucesc o pereche de gânduri,

Le țin în palmă, sunt așa fierbinți.

Mă uit la ele, nu știu ce vor,

Dar îmi dau târcoale, se împletesc

În mintea mea surescitată.

Un gând e alb, altul e roșu,

Parcă ar fi un fir împletit de mărțișor.

Unul e pur, altul e foc,

Unul vrea bine, altul vrea pasiune,

Unul liniște, altul nebunie,

Unul e îngerul păzitor,

Altul e gândul drăcesc ce nu-mi dă pace.

Încerc să despart gândurile,

Să le simt pe fiecare în parte

Și să-l aleg pe acela care mi se potrivește.

Dar nu vor, sunt strâns legate,

Ce-or dori de la mine, nu știu.

Și totuși, dacă stau bine și mă gândesc,

O idee prinde contur din gândurile mele,

Vor dragoste… perechea mea de gânduri

Mă-ndeamnă să trăiesc o dragoste nebună.

Și nu așa oricum, ci una plină,

În forță, rezistentă și de durată.

Gândul alb mă-ndeamnă să câștig

Iubirea aceea împărtășită, durabilă.

Gândul roșu, îmi spune să nu uit de pasiunea

Care să ne mistuie trupurile.

Perechea de gânduri îmi invadează trupul

Și mă face să simt o foame feroce.

Foamea iubirii ce face ravagii în mine,

Ce-mi fură sufletul, ce mi-l frământă,

Și mi-l face să se pârjolească

În mii de văpăi usturătoare.

Și cum am elucidat misterul,

Din palmă gândurile mi-au intrat sub piele,

Le-am văzut urcând prin vene,

Unul spre inimă,

Altul spre creier.

Sunt pierdută…

Azi am tăiat frunză la câini

    www.marieclaire.ro

       Astăzi eu și mintea mea am fost despărțite, am funcționat una fără cealaltă. Mintea mi-a umblat hai-hui, iar eu am tăiat frunză la câini în căutarea unei idei. Vroiam să scriu, trebuia să scriu, aveam treabă și trebuia să fac ceva, să mișc ceva pe blog. Dar credeți că a dat vreun rezultat dorința?! Deloc… mintea mea s-a împotrivit de nebună. Am fost într-o continuă așteptare și-ați văzut și voi, când aștepți ceva, n-ai chef de nimic altceva. Așteptam curierul, care avea să îmi aducă niște daruri din partea unor Moși Crăciuni darnici. A venit și curierul, Moș Crăciun m-a luat prin surprindere, mi-a trimis mai mult decât mă așteptam. Acum s-a încheiat ziua, s-a așternut seara și în curând va veni noaptea. Și voi pune capul pe pernă cu regret, voi avea acel sentiment că mi-a trecut ziua degeaba, că n-am făcut nimic din ce îmi plănuisem și mă voi umple de frustrări, știind că mâine mă va aștepta mult mai multă treabă, mult mai mult de scris. Pentru că ce nu am reușit să scriu astăzi, va trebui să o fac neapărat mâine. E vina mea că m-am aglomerat, dar asta este „meseria” de blogger și mi-o asum cu dragă inimă.

       Am lângă mine ceșcuța de țuică fiartă cu zahăr și piper, e delicioasă, îmi place de mor. Deja m-a introdus în spiritul sărbătorilor… am ținut post astăzi și mi-e o foame de mor. Aș mânca numai de dulce, m-aș înfige în brânzica fină de la Delaco pe care am primit-o astăzi, dar o să fiu tare și nu o să mă spurc. Aș mânca cozonac cald, dar nu mai e mult până luni când va face bunica cozonac cu nucă și rahat. Abia aștept.

       Și uite așa, constat că țuica și-a făcut efectul… m-a inspirat, am legat câteva propoziții, evident despre nimic. Dar măcar am scris, m-am pus aici în fiecare rând. O filă din jurnalul de decembrie, un jurnal intim, pe care nu îmi place să-l expun, dar din când în când, îmi mai calc pe inimă și vă las să mă descoperiți, așa de complicată cum sunt mereu. Așa sunt eu cu mintea întortocheată, nu mă ascultă deloc… dar și când o face…

       Înclin în fața voastră ceașca și mai sorb o înghițitură în cinstea voastră. S-aveți o noapte liniștită!

Marionete

1383948_747888971893079_591803391_n

Se joacă cineva cu noi?!

Uneori așa îmi dă impresia,

Mintea ne joacă feste,

Viața ne cam trage în piept,

Destinul ne cam pedepsește,

Îngerii refuză să ne mai vegheze,

Dumnezeu ne mai întoarce spatele,

Karma nu-i de noi, dar mai simțim

Din când în când ce-i aia plată karmică.

Părinții se supără pe noi și ne reneagă,

Frații se îndepărtează adesea,

Prietenii la nevoie se cunosc și tot atunci

Fug de le sfârâie pământul sub călcâie.

Nu o dată ne-am simțit ca niște marionete ale vieții,

Ne dăm după cum bate vântul,

Crezând că vom atinge fericirea,

Dar ea este departe, mult prea departe

Și ne trezim numai cu singurătate în jur.

Moartea parcă ne cam suflă în ceafă,

Ghinioanele se țin lanț de noi,

Nici o carieră nu suntem în stare să ne facem,

Vocații, habar n-avem ce-s alea,

Talente avem cu duiumul,

Dar ne fructificăm vreunul?!

Nuuu, căci uneori suntem prea buni,

Prea buni pentru orice, nici nu contează

Dacă suntem făcuți pentru ceva anume,

Oricum prea puțini avem șansa să descoperim ceva.

Unii nici dragostea nu o întâlnim,

Ne fluturăm de colo-colo,

De mână cu o aventură, cu o iubire trecătoare,

Și suntem mândrii, Doamne, de câte am mai încercat.

Dar uite așa suntem noi, oameni în fond,

Dar prea sarcastici, nemulțumiți, triști

Și frustrați, dar singuri ne facem marionete

În mâinile destinului, în palma lui Dumnezeu,

Îndepărtându-ne de propria menire,

Refuzând să ne învățăm lecția vieții,

Fugind de virtuți, ba chiar blamându-le,

Și înnecându-ne în propriile lacrimi amare…

Ne plângem de milă și ne supărăm pe alții,

Când de fapt ar trebui să ne supărăm pe noi înșine,

Căci îngerii încă ne vegheză,

Dumnezeu nu și-a întors fața de la noi,

Destinul încă ne stă la picioare,

Iar viața încă ne îmbrățișează cald.

Părinții ne sunt alături necondiționat,

Frații încă ne iubesc și ne poartă de grijă,

Prietenii sunt puțini, dar sunt în dreapta noastră.

Nu vezi?! Înseamnă că ești orb!!!

Am mintea goală

Fum_de_tigara

Am mintea goală, nu pot lega trei cuvinte…

Aș vrea să scriu, să pot să leg gândurile coerent,

E haos, e nedrept.

Ce este în mintea mea? Ce gol mă tulbură?

De ce nu mă pot concentra?

Aș vrea să pot crea, să scriu spectaculos,

Dar nu mai pot, e fum și rece.

Aș vrea în mintea mea să crească flori

Și raze dulci de soare.

Aș vrea să simt în mintea mea pulsul

Ideilor, vibrația imaginilor.

De ce în loc de flori și soare,

Îmi cresc în cap numai morminte

Și temeri, fobii și frici terifiante?

Despre ce să scriu?

Despre moartea și boală?

Despre golul din mintea mea?

Nu e nimic de zic, e un nimic complet.

Aș vrea să scriu povești în roz și veselie,

Aș vrea să pot compune acum frumosul.

Dar nu mai reușesc de mult s-o fac…

Am mintea rece și e goală!

Minunea vieții

geisha-buze-inima-th

Îmi folosesc sufletul să simt și să iubesc oameni frumoși…

Îmi folosesc ochii pentru a vedea creația desăvârșită a Domnului,

Să văd minunea, să mă bucur și să plâng când…

Sufletul mi-e mult prea plin.

Și nasul meu îl folosesc s-adulmec arome mult iubite,

Să inhalez parfum de fericire, cu mosc și ambră și migdală…

Și gura mea o folosesc degrabă, e vocea conștiinței mele,

Și buzele-mi fierbinți de dor și de visare…

Sărută acum prezentul și amintirile trecute.

Urechile-mi aud bătăi de inimă plăpânde,

Și sufletu-mi tresală când tot aud acorduri triste în timpan,

Viori ce cântă întocmai de sublim.

Cu mâinile ating iubirea,

dezmierd și mângâi și alin o poezie masculină…

Picioarele mă duc către-nălțare, mă duc acolo sus în nori,

Pe piscuri tot înalte să mă poarte,

Și mă petrec spre laurii succesului.

Iar mintea mea deși e încărcată la tot pasul de…

Aroganță, de trufie sau invidii,

Încă mai poate judeca corect și drept după bunul inimii.

Sunt un ocean de Rai și Iad și Purgatoriu, dar nu mă las,

Și nu m-nchin în fața relelor ce m-nconjoară…

Eu vreau să simt cu tot ce sunt, minunea vieții prea frumoase!

Să pot renaşte…

M-aş arunca în cea mai adâncă prăpastie să pot renaşte…

Să pot fi văzduh şi să veghez destine…

Să pot fi vânt şi să adii dureri şi feţe-nlăcrimate…

Să pot fi un ocean sau mare şi să ascult confesiuni de-amor…

Să pot fi ploaie, să răcoresc suflete însângerate…

Să pot fi codru şi să ofer trăinicie viselor…

Să fiu ninsoare aş mai vrea, să mă topesc în palme de copil…

Să fiu un curcubeu din ploaie renăscut, aş colora şi zâmbete…

De-aş fi amurgul serilor de vară, aş domoli tenebrele trecutului…

Să pot să fiu un singur răsărit, aş lumina o lume-ntreagă…

Să fiu o lacrimă pe un obraz cuminte, aş uşura un suflet fără minte…

Să fiu izvor de-nţelepciune şi iubire, aş aduce fericire…

Să fiu luceafărul pe cer, în nopţile-nstelate, aş cununa iubiri în noapte…

Să pot să mă preschimb uşor în toate, aş scăpa omul de durere…

De durere, de chin, de boală şi nefericire…

Şi aş institui pe veci o stare doar de bine; de bine, de extaz, de fericire!

Articol scris de Gheorghe Alina