Imi apartin

singuratate-1

De azi îmi aparțin,

Sunt din nou a mea,

Stăpână pe mine,

Pe ceea ce simt,

Pe propria-mi minte.

De astăzi pot din nou să respir ușurată,

Dar a fost cât pe ce să mă sufoc,

Am fentat moartea încă o dată,

Fug de dragoste ca dracul de tămâie,

Nu știu cum le face altora bine,

Nu știu cum alții îi fac față,

Mie îmi complică viața

Și mă face să mă simt neputincioasă.

Mă înrobește iubirea,

Îmi fură rațiunea,

Mă face să comit greșeli,

Mă umilesc

Și uit că-mi aparțin.

Sunt a mea,

Sunt numai a mea

Deși alții m-au vrut

Și poate m-au avut,

În fond am rămas tot eu cu mine,

Așa mi-e cel mai bine.

Oare mi-e bine

Sau mă mint că mi-e bine?!

Atâta „bine” într-o singură propoziție,

Sigur nu-i de bine

Sau poate că este…?!

Nici nu știu unde să mă duc

Și încotro să o apuc.

Trebuie să mă arunc în interiorul meu,

Trebuie să mă redescopăr

Acum că sunt din nou a mea.

Dar oare ce a mai rămas în mine?

Mai am suflet

Sau doar frânturi de inimă?

Rămâne să văd,

Rămâne să aflu,

Acum nu pot decât să zâmbesc

Amar și dulce în același timp

Și să sper la mai bine.

Care bine?

Mai bine!

Diferenta de perceptie…

         Aseară am găsit o distribuire super interesantă pe facebook, de la @Synaptic Stimuli care la rându-i a distribuit-o de la @DOP – The Door of Perception, și mi-a plăcut atât de mult, încât am decis să public pe blog traducerea în română. Iată povestea:

3938-130870-2

„În burtica unei mame erau doi copii. Unul îl întreabă pe celălalt:

– Crezi în viața de după naștere?

– De ce mă întrebi? Desigur! Trebuie să fie ceva după naștere. Poate că suntem aici pentru a ne pregăti pentru ceea ce va fi mai târziu.

– Prostii, spune celălalt. Nu există nicio viață după naștere. Ce ar putea fi viața?!

– Nu știu, dar cred că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe picioarele noastre și poate că vom mânca cu gurile noastre.

– Este un lucru absurd. Mersul pe jos este imposibil. Și să mâncăm cu gura? Ridicol! Cordonul ombilical furnizează hrana. Viața după naștere este exclusă. Cordonul ombilical este prea scurt, spune celălalt.

– Eu cred că există ceva și poate că este mai diferit decât e aici.

– Nimeni nu a venit vreodată înapoi de acolo. Nașterea este sfârșitul vieții, iar după naștere nu este nimic altceva decât întuneric și dezolanță, care ne va duce spre nicăieri.

– Ei bine, eu nu știu sigur, spune celălalt, dar cu siguranță o vom vedea pe mama și ea va avea grijă de noi.

– Mama??? Tu crezi în mama? În acest caz, unde este ea acum???

– Ea este peste tot în jurul nostru. Noi trăim în ea. Fără ea nu am fi aici, în această lume.

– Eu nu o văd, așa că este logic că ea nu există!

– Uneori când suntem în tăcere, o pot auzi, o pot percepe. Cred că există o realitate după naștere și suntem aici pentru a ne pregăti pentru acea realitate.”

După cum vedeți, povestea este foarte impresionantă și profundă, același lucru se poate spune și despre moarte și Dumnezeu. Cu toții ne temem de moarte și credem că nu există viață după moarte, dar poate că Dincolo se află CEVA. Poate că viața de acum ne pregătește pentru cea de dincolo. Și exact ca mama din poveste, care este peste tot, chiar dacă pentru unul din bebeluși este imperceptibilă, același lucru se întâmplă și cu Dumnezeu. Dacă nu îl vedem, asta nu înseamnă că nu există. Este peste tot în jurul nostru și trăim datorită lui, ne ține în palmă și ne asigură viața contrar tuturor cercetărilor și dovezilor științifice. 🙂

Voi ce părere aveți?

Singura certitudine a vietii este moartea

          „Singura ceritudine a vieții este moartea!”

         Sunt un om dificil și o femeie atipică. Iubesc florile, dar doar atât cât să le privesc, nu să le primesc. Mi-e greu… mi-e jenă, de parcă m-aș simți nedemnă sau poate obligată de ceva atunci când cineva îmi dăruiește flori. Nu sunt în stare să-mi iau un angajament serios și am senzația că dacă primesc florile respective, mi se dăruiește toată iubirea și aprecierea din lume. Dragoste pe care nu știu dacă o pot onora. Eu sunt un om de cuvânt, mai presus decât privilegiul de a fi femeie, și nu pot da speranțe decât dacă sunt sigură de propriile mele sentimente, iar eu nu sunt niciodată sigură de nimic. De mine sunt cel mai puțin sigură.

coroana funerara anturiumȘi mai am o manie, mă gândesc mai mult la moarte decât mă gândesc la viață sau la viitor. Parcă aș fi Cioran, moartea mă fascinează. El abia aștepta să treacă prin „marea experiență”, numai că Alzheimerul i-a furat puterea gândirii și n-a putut, cred, să-și conștientizeze propria moarte. Cred în Dumnezeu, cred în Rai și Iad, dar parcă mi-aș dori ca dincolo de moarte să fie renașterea. Ce-ar fi dacă dincolo de moarte să dăm piept cu reîncarnarea?! Cum ar fi să ne naștem din nou?! Sigur că n-am avea nicio amintire din viața de acum, dar ar fi frumos, parcă ne-am teme mai puțin de moarte. Am citit cândva un autor (nu pot să-i dau numele, este încă în viață) care spunea că după moarte omul trece prin toată viața pe care a trăit-o, apoi vizitează toată galaxia, la final trece prin soare, iar sufletul își găsește locul într-un prunc abia născut. Cam așa descria el reîncarnarea. Mi se pare fascinant procesul. Nu știu cât de adevărat, dar fascinant. Cum ar fi ca după moarte să ai acces la toate secretele lumii, să atingi efemerul și divinitatea pentru ca mai apoi să renaști într-un alt trup?! Senzațional!

         Dacă aș muri mâine, probabil că nu mi-ar părea rău. Nu am regrete, mi-am acceptat trecutul și prezentul, m-am iertat și am decis să trăiesc pe o cale mai dreaptă. N-aș regreta nici măcar faptul că mi-ar fi răpit viitorul. Cum să plâng după ceva ce nu știu cum arată? Cum să plâng viitorul care nu știu ce mi-ar putea rezerva? Nu regret nimic! Însă… am o teamă. Se spune că atunci când omul moare, sufletul rămâne acolo, prezent vreo trei zile pe lângă trupul inert. Ceea ce ar însemna că aș vedea și auzi tot. N-aș vrea să văd oameni triști și nici să aud bocete fără limită. La înmormântarea mea aș vrea să văd veselie, voie bună, oameni îmbrăcați în culori aprinse și o mulțime de flori. Dacă pe fundal mi-ar pune muzica preferată, în surdină, iar ei ar povesti despre mine numai lucruri bune, probabil că aș „plânge” eu de fericire. Am pus „plânge” între ghilimele pentru că nu știu dacă sufletele pot plânge, dar cred că pot simți bucuria sau tristețea.

coroana funerara gerbereȘi da, dacă acum nu îmi place să primesc flori, pentru că sunt eu nebună, când voi muri vreau să primesc o grămaaadă de coroane din flori naturale. Bine, știu ce veți spune. La ce îți vor folosi coroanele? Oricum nu le vei lua cu tine! De ce vrei din flori naturale? Oricum nu le vei putea mirosi! Ei, hai să fim serioși! Dacă tot ritualul înmormântării s-ar realiza numai după ce poate „simți” persoana decedată, atunci nu s-ar mai face nimic: nici înmormântare, nici slujbă, nici pomană și nu s-ar mai respecta niciun obicei. Dar să vă spun argumentele mele, de ce aș vrea să primesc coroane funerare din flori naturale:

  1. Pentru că florile naturale sunt vii și semnifică viața, frumusețea vieții, delicatețea vieții și iubirea în stare pură.
  2. Pentru că florile naturale sunt infinit mai frumoase decât cele artificiale. Florile naturale se ofilesc la fel cum o face și omul, firesc, natural, încet și fără să devină o atrocitate a naturii. În schimb cele artificiale se decolorează și putrezesc într-un mod odios. Pe deasupra plasticul miroase oribil. Nu vei putea compara vreodată mirosul florilor naturale cu mirosul de plastic!
  3. Pentru că toată viața mea am iubit naturalețea și am fugit de tot ce înseamnă fals. Deci cum ar fi să mi se aducă coroane sau jerbe din flori artificiale?! Probabil că m-aș răsuci în mormânt.

coroana funerara crizantemeNu mă interesează cât de mare va fi pomana, nu vreau vreo fanfară sau alte chestii fastuoase, însă vreau coroane funerare din flori naturale! Oare cer mult? Nu cred! Este de ajuns și una singură. Dar dacă oamenii mă vor iubi și vor dori să-și arate aprecierea față de mine, pentru ceea ce am fost în timpul vieții, fiecare familie îmi va aduce o coroană sau o jerbă. Așa este și tradiția. Iubesc garoafa roșie sau albă, îmi place la nebunie anturiumul verde sau roșu, cala roșie sau mov este cu adevărat deosebită, crizantema galbenă este o frumusețe, dar și crinul imperial portocaliu este superb. Oricum ar fi combinate aceste flori minunate, rezultatul este o coroană funerară memorabilă. Însă dacă coroana funerară este însoțită și de un mesaj unic și personalizat, atunci într-adevăr familia respectivă m-a iubit și m-a respectat.

În încheiere vă recomand site-ul CoroaneFunerare.ro care realizează la comandă jerbe funerare, coroane funerare, aranjamente funerare, cruci din flori, coronițe funerare, coșuri funerare, tribute funerare, toate din flori naturale. Nu o să vă mint că prețurile sunt minime, florile naturale sunt destul de scumpe, iar arta se plătește, însă în schimb veți primi aranjamente funerare făcute într-un mod cât se poate de elegant, din cele mai proaspete flori, asociate cu mult bun gust. În plus toate acestea vor fi însoțite de mesaje de condoleanțe personalizate și vor fi depuse la domiciliu, direct la capelă, cimitir sau biserica unde are loc procesiunea de înmormântare. Livrarea se face oriunde în București sau județul Ilfov.

          Știu că moartea și înmormântarea sunt subiecte delicate, dar până și moartea face parte din viață. Și atunci când cineva drag se stinge, ești atât de zăpăcit și de confuz, încât nu știi ce să faci mai întâi. Tocmai pentru a ușura sufletele oamenilor au fost create aceste servicii, pentru ca ei să poată conduce defunctul pe ultimul drum în liniște și pace, fără nervi și griji din cauza demersurilor necesare înmormântării.

          Bartolomeu Ananina spunea: „Moartea, dragii mei, este singura noastră certitudine. De-a lungul unei vieți ne putem îndoi de orice, în afară de faptul că vom muri. Și putem spera în orice, în afară de nemurire. Oricât ar fi căile vieții de multe și de întortocheate, ele merg în mod sigur într-o singură direcție – mormântul.”

           Eu vă doresc să fiți longevivi și sănătoși, în rest, toate au o rezolvare! Dar nu uitați de flori, iubiți florile și viața pe care ele o reflectă!

La ce credeti ca se gandeste aratarea din imagine?

strange_conversation_by_vampirekingdom-d5mfau3

Chiar așa, la ce credeți că se gândește arătarea din imagine? Cine credeți că este ea?

         Fotografia asta m-a inspirat de când am văzut-o, așa că mi-a venit ideea să scriu un articol pe seama ei. 🙂 Eu cred că în imagine este moartea, nu în vacanță, ci pe bune. Sau să fie arta picată în derizoriu… habar n-am. 

         Hai să presupunem totuși că e moartea… la ce credeți că se gândește? Iată ce-mi șoptește mie:

      „Uită-te, corbule, la oameni… ei cred că sunt oameni, dar de fapt sunt mai seci decât ochii noștri. Uită-te la ei, uită-te cum se mint, uită-te cum se dușmănesc, uită-te cum se bârfesc, uită-te cum se fură și uită-te de câte perversități sunt capabili. Sunt mai haini decât tine, când ciupești din trupurile nemorților. Sunt invidioși, hapsâni, nemiloși și lacomi. Vor totul, dar nu fac nimic. Nu mai știu să se iubească, nu mai știu să fie sinceri și nici altruiști nu mai sunt de mult. Fiecare este pentru el. Măcar își iubesc familiile… până la un moment dat, când ajung să-și dezmoștenească copiii… sau copiii să-și chinuie părinții pentru bani. Ce zici, corbule? Unde crezi că se vor duce după ce vor muri? Ce crezi că vom face cu stârvurile lor? Vor ajunge în pământ, într-un pământ pe care nu-l merită. Iar sufletele lor, le vom arunca infernului. Trăiesc un coșmar acum, dar să vezi când vor gusta veșnicia iadului. Mi-e milă de ei, mi-e milă, dar nu-și vor binele. Dacă l-ar vrea, ar învățat să trăiască frumos. Uită-te la ei… se cred oameni, dar sunt neoameni. Și când dau de greu, se întreabă „de ce?”, „de ce mie?”. Păi pentru că nu ți-a păsat decât de tine. De-asta… te mai întrebi?!

          Uită-te la ei corbule! Abia aștept să mușcăm din carnea lor. Amăreala din sângele lor îmi place la nebunie. Răutatea lor mi se va prelinge pe gât și-mi va arde gâtlejul. Dar nu-mi pasă, ador să le sug viața din vene. Abia aștept să îi devorez, să îi ating cu unghia mea letală. Îi pândesc de-atâția ani. A venit vremea să le răsplătesc egoismul așa cum știu eu mai bine… cu o moarte violentă. Să-i pedepsim, corbule. Să-i nimicim. Altfel vor înghiți tot pământul.”

          Voi ce credeți, la ce se gândește?

      

Mi-a cantat ploaia…

image

      Aseara mi-a cantat ploaia la ureche. Inainte sa adorm, m-am leganat pe ropotul ploii. N-am simtit decat liniste, impacare, frumos si-o stare de bine. Era frig, atat de frig incat am lasat mirosul ploii sa imi intre pe geam. Am deschis fereastra, am lasat tunetele sa m-aline, fulgerele sa-mi lumineze mintea, adierea vantului sa-mi racoreasca trupul si ploaia sa imi cante plansul. De fapt fulgerele nu m-au luminat, ba chiar mi-a scos din minte tot stresul, din suflet toata durerea si mi-a impacat constiinta.
    La un moment dat am iesit afara, nu am gasit nimic romantic in fata blocului, dar mi-am intins mainile din adapostul in care ma aflam si am lasat ploaia sa ma bata pentru cateva minute. Mi-am spalat fata cu racoarea ei. Obrajii imi ardeau. Ploaia ma chema intr-un dans fermecator. Voia sa ma spele in intregime. In galagia ploii era atat de liniste si de bine. Pacea ma invaluia. Eram cu picioarele goale, am pasit prin perdeaua de lacrimi si m-am lasat udata pentru un moment. Era rece, atat de rece incat parea sa ma friga. M-am retras rapid, mi-am spus ca e de-ajuns pentru suflet. Cu talpile murdare am intrat in casa… am lasat in urma mea darele durerilor ce ma apasau. Fereastra inca larg deschisa era boxa mea catre cer.
       M-am suit in pat, m-am invelit cu patura si-am inchis ochii. As fi vrut sa adorm, insa amintirile m-au napadit. S-au imbulzit in mintea mea in valuri. Vedeam in gol moartea, greseala, fericirea si veselia de care am avut parte in viata. Treceam ca intr-un potpuriu de la o amintire la alta. Chipul stins al bunicului, primul sarut, prima noapte, ultima noapte, lucrurile cu care ma rusinez si pe care nu le stie nimeni… amintirile care ma fac fericita, reusitele, esecurile… toate rulau una dupa alta ca intr-un film vechi, dar clar. Am inceput sa tremur, nici eu nu stiu din ce cauza, poate de frig, poate pentru ca imi doream sa opresc totul si sa inabus totul… am inchis geamul. Cantecul ploii ma legana in surdina si vrand sa scap de tot, am inceput sa ma gandesc numai la amintirile fericite, m-am intors in copilarie. Acolo ma refugiez mereu cand vreau sa sting focul. Si-am reusit, m-am imbracat iarasi in pielea mea micuta de copil, m-am gandit la cel mai fericit moment si-am adormit… intr-o pace incredibila…

Afacere profitabila pe necazul oamenilor

       Am avut o săptămână tare grea, iar ziua de maximă intensitate a fost joi. Joi ziua în care a decis să mă umple de nervi și o doamnă de la banca de unde am eu contul. Ar fi trebuit să nu răspund, ar fi trebuit să-i spun că nu am timp să o ascult și-așa eram cu nervii la pământ, dar ea a reușit să mă scoată din pepeni. Văzând că mă sună un număr pe care nu îl cunoșteam, am răspuns, doamna s-a prezentat, mi-a spus că este de la Banca X și vrea să îmi povestească despre un program. M-a luat pe ocolite, deja mă amețise și ca până la urmă să înțeleg că îmi făcea o propunere în care eu să-mi asigur viața la ei și să plătesc suma de 33 de lei, lunar, pentru tot restul vieții. Și DACĂ, Doamne ferește, aș păți un accident și aș fi rămâne cu un handicap permanent, ei m-ar despăgubi cu suma de 150.000 de lei și dacă aș muri, beneficiarul meu, ar lua de pe urma mea suma de 300.000 de lei.

business24.ro

      Deși i-am spus de vreo trei ori că nu mă interesează să-mi asigur viața, ea tot insista invocând numeroasele accidente care se petrec tot timpul, că avem mari șanse cu toții să pățim un accident de mașină, că putem rămâne cu handicap, că putem muri (ca proștii) și că eu aș lua o grămadă de bani de pe urma necazului meu, practic. Și-am încercat să îi explic că eu sunt deja o persoană cu handicap permanent și că nu mă interesează să-mi asigur viața, că nu am unde să pățesc un accident și că oricum nu m-aș încadra în programul lor, eu având deja un handicap. Ea mi-a dat dreptate dar tot insista să-mi asigur viața pentru că la moartea mea, cineva va primi nu știu ce sumă. Atunci mi-am cam ieșit din pepeni, i-am spus că nu am moștenitori, nu am frați și nici nu o să am copii. Însă ea mi-a invocat motivul cum că aș putea pune ca beneficiari părinții, bunicii sau un prieten. Deci practic, tipa se gândea că eu am de gând să mor înaintea bunicilor și a părinților. Să mă ierte Dumnezeu, nu doresc moarte familiei mele, dar mi se pare nefiresc ca copilul să moară înaintea părintelui și să-i spui cuiva asta pe față. Dar i-am replicat clar: „Doamnă, de ce să plătesc eu toată viața și să beneficieze un prieten? Cu ce mă încălzește pe mine dacă după moartea mea se va îmbogăți cineva? Credeți că mamei mele i-ar mai arde de bani dacă eu aș muri într-un accident? După moartea mea, potopul! Nu mă interesează și nici nu am de gând să dau 33 de lei pe lună, pentru toată viața, pentru altcineva.”, dar ea nu și nu, tot insista să-mi asigur viața pentru 23 de lei pe lună, având în vedere că sunt deja persoană cu handicap.

         Sinceră să fiu mă simțeam ca la piață și doamna respectivă se tocmea pe viața mea, de parcă viața mea stătea în mâinile ei. Eu înțeleg să îți scoți niște bani de pe urma oamenilor, înțeleg că vrei să fii un bun angajat, dar de aici până la a insista în prostie, mi se pare o mare tâmpenie. În final i-am zis: „Doamnă, vă rog să nu mai insistați, deja îmi pierd răbdarea cu dumneavoastră, nu vreau să-mi asigur viața și nici n-am de gând să mor mâine. Vă mulțumesc pentru ofertă, vă doresc o zi bună.” și a înțeles, mi-a mulțumit și ea pt timpul pe care i l-am acordat și mi-a închis.

        Dar știți care e faza, banii pentru asigurare, în caz de accident, nu se dădeau decât pentru invaliditate. Deci dacă după un accident rămâneam oarbă, debilă mintal, fără o mână, fără splină sau fără un plămân, nu primeam cu nimic. Și nici dacă aș fi murit de bătrânețe, nimeni nu ar fi primit nimic. Deci trebuia neapărat să ajung în scaun cu rotile sau moartă într-un accident. Altfel aș fi plătit toată viața degeaba. Dar stau și mă gândesc, dacă după un accident cineva rămâne în scaun cu rotile pentru toată viața, pentru ce îi mai trebuie miliardul ăla jumate?! Ce să facă cu el? Redau banii, cuiva, picioarele? NU! Eventual pot fi folosiți pentru tratamente, dar nu de recuperare, pentru că handicapul trebuie să fie NEAPĂRAT PERMANENT ȘI IRECUPERABIL. Mie programul mi se pare o mare, mare prostie! Cine vrea, poate plăti o viață pentru asta, eu nu aș face-o nici dacă aș fi sănătoasă. În spatele contractului sigur există o mulțime de clauze astfel încât dintr-o mie de posibilități, numai pentru una singură să-ți primești banii. Și cică asigurare de viață…

        Și ce mulțumită eram eu de banca asta… acum parcă am un gust amar…

Va veni o vreme…

Va veni o vreme…

Când voi muri și eu,

Ca orice om pe lumea asta.

Și-atunci viermii vor mânca

Din trupul meu.

Viermi născuți din mine,

Acum sunt plină doar de larve,

Mă întreb dacă voi reuși, cândva,

Să nasc din trupul meu vreo doi-trei fluturi.

Dar nu cred,

N-am fost făcută pentru frumos,

Pe mine mă atrage urâtul.

Și-atunci când voi muri,

Obrajii mi se vor veștejii,

Buzele mi se vor ofilii,

Ochii mi se vor usca,

Degetele mi se vor topi,

Și inima îmi va fermenta.

Draguțul meu suflet

Nu va mai fi în stare să simtă,

Dar urechile îmi vor auzi,

Bocetele celor din jur,

Înjurăturile celor care nu m-au iubit.

Eu n-aș vrea plâns,

Nici tristețe,

Aș vrea s-aud în jurul meu bucurie.

Așa voi ști că m-au iubit,

Așa voi ști că mă vor ține minte.

Nu vreau să simt sărutări

Pe fruntea mea rece,

Nici mângâieri pe palmele

Grele și galbene ca pământul.

Eu vreau să fiu ținută minte

Caldă, vie, veselă,

Nu tăcută, nu moartă.

Nici măcar nu vreau să stau trei zile în casă,

Să mă ducă o zi în Biserică,

Să-l pot ruga pe Dumnezeu

Să mă primească la el,

Apoi pot să mă-nvelească cu pământ,

Oricum nu o să înviu,

Oricum nu m-aș întoarce,

Nici dacă aș avea de ales.

De ce nu m-aș întoarce?!

Pentru că lumea am cunoscut-o deja,

Am iubit, am simțit, am trăit,

Voi vrea să văd și Cerul,

Nu mor de curiozitate să văd Iadul

Și dacă totuși voi ajunge acolo,

Le voi face viața amară,

Îi voi face să mă izgonească,

Să mă trimeată înapoi, la Îngeri.

Sper să am această ultimă putere,

Și dacă nu… Dumnezeu cu mila.

Voi aștepta Judecata de Apoi

Și sper să nu întârzie prea mult.

În fine… cred că mai e mult până voi muri,

Dar nu mă tem,

Nu stau cu frica-n sân.

Ce-o fi, o fi,

Sper doar să nu mă chinuiesc,

Moartea să-mi fie ușoară

La fel că bătaia aripilor de fluturi.

Te îmbrățișez de la distanță,

Dragă moarte,

Te vei înfrupta și din trupul meu

Într-o bună zi…

Dar până atunci,

Fii mai blândă cu ceilalți,

Smulge-i cu mai multă delicatețe,

Dacă se poate în somn,

Pe nesimțite…

Dar tu știi…

Tu-ți știi motivele…

Tu ai menirea ta,

Și scopul pentru care faci,

Ce faci…

Te sărut…

De la distanță,

Pe fruntea ta lată

Și albastră,

Ca noaptea.

Lupii străvechi…

       „Sunetul era mai slab decât un clinchet, era un scârțâit de oțel pe piatră. Își înălță capul de pe labe, ascultând, adulmecând vântul.

        Ploaia de seară stârni o sută de miresme adormite, le întregise și le dăduse din nou putere. Ierburi și mărăcini, mure strivite de pământ, noroi, viermi, frunze putrede, un șobolan strecurându-se într-un tufiș. Simți mirosul sălbatic, negru, al blănii fratelui său și cel înțepător, arămiu, al sângelui veveriței pe care o ucise. Alte veverițe se mișcau deasupra, printre ramuri, răspândind miros de blană udă și de teamă, zgâriind scoarța cu ghearele lor mici. Sunetul acela fusese ceva asemănător.

        Și îl auzi din nou, clinchet și scrâșnet. Îl făcu să se ridice în picioare. Ciuli urechile și ridică coada. Urlă, un țipăt prelung, grav, înfiorat, un urlet ce putea tulbura orice somn. În afară de cel al mormanelor de pietre-oameni, care erau întunecate și adormite. O noapte liniștită și umedă, o noapte care îi vâra pe oameni în vizuinile lor. Ploaia se oprise, dar oamenii se ascundeau încă de umezeală, înghesuiți lângă foc, în grotele lor de pietre stivuite.

         Fratele său se apropie furișându-se printre copaci, mișcându-se aproape la fel de neauzit ca un alt frate pe care și-l amintea vag, de demult, cel alb cu ochi de sânge. Ochii acestui frate erau iazuri întunecate, iar blana de pe ceafă îi era zburlită. Auzise și el sunetele și știuse că însemnau pericol.

        De data aceasta zornăitul și scârțâitul fură urmate de un târșâit și de lipăitul moale, iute, al tălpilor goale pe piatră. Vântul adusese o boară ușoară a unui miros de om pe care nu îl cunoștea. Străin. Pericol. Moarte.

        Alergă în direcția sunetului, cu fratele său gonind în urma lui. Grotele de piatră se ridicau în urma lor, cu zidurile alunecoase și umede. Își dezveli dinții, dar pietrele-oameni nu băgară de seamă. O poartă se înălța în fața lui, cu un șarpe negru strâns încolăcit în jurul drugului și al stâlpului. Când se izbi de ea, poarta se cutremură, iar șarpele zornăi, alunecă și opuse rezistență. Printre zăbrele puteau privi în jos, la vizuina lungă de piatră care se întindea între ziduri, către câmpul stâncos de dedesubt, dar nu era chip să străbată. Își putea vârî botul printre gratii, dar nu mai mult. De multe ori încercaseră frații lui să zdrobească între dinți oasele negre ale porții, dar nu se rupeau, încercaseră să sape dedesubt, dar acolo se aflau pietre mari, plate, pe jumătate acoperite de pământ și de frunze duse de vânt.

         Mârâind se plimbă de colo colo prin fața porții, pe urmă se mai aruncă o dată desupra ei. Poarta se mișcă puțin și îl aruncă înapoi. Încuiat, șopti ceva. Zăvorât. Glasul pe care el nu-l auzea, parfumul fără miros. Celelalte căi erau și ele închise. Acolo unde în zidurile de piatră-oameni se aflau porți, lemnul era gros și puternic. Nu exista nicio ieșire…

 

 

Fragment din cartea „Cântec de Gheță și Foc”, Volumul II, de George R.R. Martin. Mi-a plăcut extraordinar de mult, de aceea l-am postat. Doi lupi străvechi încercau să ajungă la palat, simțin mirosul pericolului și al morții. Încercau s-ajungă în inima palatului pentru a-și apăra stăpânii… dar în zadar, porțile erau zăvorâte.   

Fără prea multe sentimente…

         Am răsucit dragostea pe toate părțile, am luat-o de la 1 la 1000. Am răsucit-o în scris, bineînțeles, dar niciodată n-am ajuns la capătul ei. Oare care o fi sfârșitul ei?! Despărțirea?! Moartea?! Uitarea?! Dorul?! Habar n-am… încă nu-mi sunt cunoscute toate fețele ei. Am văzut-o numai în forme limitate, forme slabe, fantomatice, albite la față, cu miez putred. Niciodată n-am văzut-o și n-am gustat-o în toată splendoarea ei. Nu i-am simțit dulceața și nici gingășia pe deplin.

          Îmi poate spune și mie cineva ce gust are dragostea pe deplin împlinită?! Fără neajunsuri, fără diferențe, fără temeri, fără piedici, fără înșelări, fără furtișaguri și fără tertipuri?! A reușit cineva să o vadă la fața în toată deplinătatea ei, din față, de-aproape?! I-a simțit cineva respirația?! A sărutat cineva dragostea?! A încercat cineva s-o sugrume de-atâta iubire copleșitoare?!

         Eu cred că dacă aș reuși vreodată să prind dragostea desăvârșită de mână, aș răpi-o! Da, aș lua-o și-aș ascunde-o la subsolul casei mele. Într-un loc mirific, amenajat pentru ea, dar închisă. Închisă ca să nu poată fugi, ca să nu poată să se risipească, să nu poată să respire aer curat și să-și dorească într-o zi, să simtă și altceva în afară de prezența mea. O imagine macabră nu-i așa?! Dar de fapt nu este decât o măsură de siguranță pentru mine. 

          Dar dacă dragostea va veni vreodată sub chipul unui bărbat frumos, nu știu ce o să mai fac. Pentru că pe el nu-l pot ține captiv. Ar trebui să-i las libertatea, dar oare el mi-ar oferi mie siguranța?! Siguranța zilei de mâine, siguranța că viitorul va fi pentru amândoi, noi doi, ținându-ne de mână. Probabil că cel mai sigur, l-aș seduce și l-aș vrăji să plecăm într-un loc pustiu, acolo unde niciun alt chip nu mi-ar putea pune în pericol iubirea. Dar credeți că ar accepta?! Ar renunța la tot numai pentru mine?! Nu cred… în fine.

          Nu-i așa că vă par nesigură?! Nu-i așa că par ușor sau poate mult prea obsedată?! Probabil că și sunt. Încă nu mi-am învățat lecția, nici eu nu știu să iubesc curat, așa cum nici cei pe care i-am iubit nu au știut să mă iubească curat. Și nu… n-am cunoscut iubirea fără controverse, fără greșeli, fără ascunzișuri, fără îndoieli. M-am lăsat sedusă și dusă numai de mâini la fel de nesincere ca și ale mele. M-am lăsat furată și-am furat. M-am furat pe mine, l-am furat pe el, mi-am furat propria șansă la iubirea deplină.

          Dar gata cu dragostea cu o mie de fețe, viața e frumoasă, pe cuvânt, chiar și fără prea multe sentimente. 🙂