Cine?

Mai mult decât am reușit,

N-aș putea să fac.

Mai mult decât ofer deja,

Nu am ce să mai dau.

Mai mult de atât,

Nu pot.

Atât sunt…

Altfel mă consum,

Ajung la epuizare

Și încep să nu mă mai recunosc.

Iar eu vreau să mă recunosc,

Când mă uit în oglindă,

Să zâmbesc,

Să-mi placă ce văd,

Să mă simt mândră

Că cea din imagine sunt eu,

Cea reală,

Cea pe care o plac oamenii,

Nu eu, cea ascunsă de ochii lumii.

Obișnuiesc să ofer,

Uneori parcă prea mult

Și uit să-mi ofer și mie

Câte ceva…

Uit să-mi ofer timp,

Îl dau altora,

Uit să-mi ofer mulțumire,

Mulțumesc mai mult oamenii dragi,

Uit uneori să mă iubesc,

Pentru că-i iubesc atât de mult pe ceilalți.

Uit de mine,

Dar oricât aș uita de mine,

Mereu reușesc să mă regăsesc.

Eu îmi sunt cea mai apropiată ființă,

Oricât m-aș bizui pe alții,

Eu sunt persoana pe care mă pot baza,

Eu sunt cea care mă poate ajuta

Și uneori,

Nimeni nu mă poate iubi ca mine.

Poate doar mama,

Dar asta este altă poveste.

Uit de mine cu bună știință,

Dar în final mă întorc tot la mine,

Căci eu mă aștept mereu cu brațele deschise,

Eu mă aștept cu o vorbă bună,

Cu un pahar de lapte cald,

Sau cu o mie de consolări.

Nu-mi găsesc scuze,

Mă oblojesc singură,

Îmi găsesc alinarea

Atunci când oamenii nu vor să o facă

Sau nu au timp.

Căci în fond,

Dacă eu nu mă iubesc,

Cine să o facă?!

Motivațional…

       Și uite așa constat că lumea s-a săturat de filosofie, de idei motivaționale și de sfaturi constructive. Adevărul este că la dat sfaturi suntem ași, dar la urmat sfaturi suntem vai de noi. Cu toate acestea, lumea s-a săturat de ele, de toate dulcegăriile ce par a fi fără rost. De ideile astea vândute și băgate pe gât gratis, despre cum să-ți transformi viața mizeră, într-una „belea”. 🙂 

      Și blogul meu se vrea a fi unul motivațional. Dar nu-mi iese. În cea mai mare parte, prin ceea ce scriu, mă consolez chiar pe mine. Simt ceva și mă încurajez singură. Dacă dă rezultate?! Dă! Pe mine mă ajută. Mă eliberez și parcă mă simt mai bine. 🙂  Credeți sau nu, și scrisul este o terapie. Dar când mă uit în urmă și văd toate inepțiile pe care le-am scris, parcă mă bufnește râsu-plânsul. 🙂  Uneori mă mir, alteori mă crucesc, dar de cele mai multe ori mă amuz. Îmi vine să râd de trăirile care m-au inspirat. Că de, nu-i lucru ușor să fii așa nebun cum sunt eu. Azi sunt veselă, mâine sunt tristă, poimâine apatică, răspoimânine indiferentă și tot așa. Nu-i ușor să fii schizofrenic fără acte. 🙂 

      Și da, și eu scriu chestii motivaționale, îmi place să cred că mai ajung la mine pe blog rătăciți în căutarea rețetei minune. Rătăciți, debusolați, oameni triști, persoane abătute, și vreau să îi ajut prin ceea ce scriu. Pe lângă mailurile cu colaborări, mai primesc și mailuri de mulțumire. Deși pare curios, din când în când oamenii îmi scriu și-mi mulțumesc spunându-mi că i-am ajutat, că i-am făcut să vadă altfel lucrurile, viața… propria soartă. Aceste mailuri sunt extrem de prețioase pentru mine. Pentru că deși nu-și fac simțită prezența pe blog, nu dau like și nu comentează, îmi scriu direc și-mi spun că i-am ajutat. Mă bucur că o pot face și mă bucur că nu scriu degeaba, numai pentru mine. În fond asta era ideea acestui blog.

        Deși m-am îndepărtat mult de esența blogului, încerc pe cât posibil să nu renunț la plăcerea de a-mi scrie gândurile și percepția despre viață. Deși uneori par cuvinte goale și idei fără sens, eu cred în ele și scriindu-le mă ajută. Și nu numai pe mine! Așa că lumea „normală” s-o fi săturat de articolele motivaționale care apar peste tot ca ciupercile după ploaie, însă cei ca mine, cu trăiri diverse, încercați de tot felul de probleme, își găsesc alinarea în aceste idei. Goale sau pline. Fiecare vede și crede ce vrea.

       Așa că dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu. 🙂 

Dorința…

Dorința…

Ce-i dorința?

Cine-o alimentează?

De unde vine?

De ce a fost născută?

Cu ce scop?

Cu toții o simțim la un moment dat.

Pe toți ne înțeapă la un moment dat.

Dintr-o dată mi-am spus:

„Mi-aș dori…

Parcă aș vrea…

Mi-ar plăcea…

Aș putea…

Ce bine ar fi…”

Și când se trece de la dorință

La fapte mărețe?

La împlinirea aceea dulce?

Când?

Atunci când iau frâiele…

Atunci când acționez,

Atunci când fac,

Atunci când trec la fapte…

Abia atunci dorința devine fapt,

Abia atunci o simți ca pe o împlinire.

De-alungul vieții am avut mii de dorințe,

Vise, planuri, țeluri.

Dar oare câte am îndeplinit?

Multe, puține, niciuna?

Nici eu nu mai știu…

Câteva am avut curaj să le înfătuiesc,

Dar știți ce-a rămas în urmă?

La început încântarea,

Apoi mulțumirea aceea pașinică.

Și după… pustiirea…

Nevoia altei dorințe…

Și mi-am pus alta…

Una de neîndeplinit…

Cu ce am rămas?

Cu deznădejdea, cu gustul amar.

Dar am mers mai departe…

Dorința asta… dorințele astea

Ne fac să simțim că trăim,

Că viața asta nu-i în zadar,

Că aduce și satisfacții…

Dar și multe neîmpliniri.

Îmi place să-mi pun dorințe,

Ele m-ajută să cred,

Și să trec de fiecare zi…

Cu ce?

Cu speranță…

Prinsoarea…

În seara asta m-au cuprins de mâini și de picioare,

de minte și de suflet fantasmele regretelor.

 Îmi dau târcoale și mă năpădesc imagini din trecut, și mă-nghioldesc brutal.

 Iară doru-mi taie respirația și mă apasă sufocant,

 nu îmi dau voie să mai scap, se derulează toate-n cap, treptat.

 Aș vrea să pot să fug, să țip, să mă revolt,

dar glasul nu m-ajută, picioarele mă dor.

Mi-s inutile toate simțurile… forțările sunt în zadar.

Îmi bate inima în piept, îmi zice c-am să mor.

 Lăsați-mă cu toții-n pace, lăsați-mă să uit.

 Nu înțelegeți că sunt om?! Nu pot ca să mai plang!

 Vreau doar să dorm acum, îndată!

Și poate mâine mă trezesc la fel ca altă dată,

să simt în mine un suflet fără pată!

 Iertarea celor dragi o cer și-un strop de mulțumire,

 Să fiu din nou cum numai „ieri” știam să fac doar bine!

Articol scris de Gheorghe Alina