Sa traiesti, fetita

        De ce oamenii bătrâni și bolnavi au aceeași privire? De ce acești oameni au o blândețe și o profunzime în privire, de parcă ar reuși să vadă până în adâncul sufletului?!

4865fd7f9c322477c8805eabae584b30În fiecare bătrân bolnav, îl văd pe bunicul meu! Ochii lor, sunt ochii lui. Neputința lor, e neputința lui. Chinul lor, e chinul lui. Ajutorul pe care îl acord lor, este de fapt ajutorul pe care am încercat să i-l dau bunicului meu, dar care nu i-a fost de niciun folos. N-am reușit să-mi vindec propriul bunic, dar măcar i-am alinat, pe cât posibil, suferința. A fost bolnav și a murit, iar acum, eu am rămas în urma lui, încercând să-l decopăr în fiecare bătrân pe care îl văd. Am rămas cu o sensibilitate aparte față de bătrânii bolnavi. Dar deși n-ar trebui, bărbații bătrâni mă impresionează mai mult decât femeile bătrâne. Nu știu de ce, probabil pentru că în fiecare bătrân îl văd pe el. Ei, bărbații, sunt mai blânzi, mai liniștiți, mai resemnați în fața bolilor, mai împăcați cu moartea, mai puțin revoltați și mai puțin mânioși. Pe când femeile, ele sunt gălăgioase, își plâng de milă și caută vinovați. Nu, nu am făcut o statistică, spun ce-am văzut în jur. Deși femeile sunt mai rezistente la durere, la bătrânețe, femeile sunt mai speriate de moarte decât bărbații. Probabil că e firesc.

 Întâmplarea a făcut ca ieri să ajut un bătrân foarte bolnav. Să fi avut vreo 70 de ani, lucid, capabil să meargă, dar aproape incapabil să își folosească mâinile. Nu știu cum și-a dus viața, ce fel de om a fost, nici măcar nu știu cum îl cheamă sau dacă are sau nu familie, dar l-am ajutat. Eram la terapie, îmi făceam propriile exerciții de kineto, iar el era așezat pe un pat de spital, aștepta kinetoterapeuta ca să-l ajute să-și facă exercițiile. Fiind o întreagă harababură în jur, cadrele medicale fiind ocupate până peste cap, văzându-l captiv în lumea lui și cu privirea pierdută, în așteptarea kinetoterapeutei, m-am apropiat de el. I-am dat o minge din cauciuc, minge micuță, de strâns în pumn, și l-am întrebat dacă vrea să facă câteva exerciții cu ea. Mi-a spus că vrea, dar că nu reușește s-o apuce singur cu mâna. I-am pus-o în palmă, i-am așezat toate degetele pe minge și i-am spus să strângă mingea de câte 10 ori, cu pauză de două secunde la 5. Prima serie de 5 a făcut-o cu mine, palma mea era deasupra palmei lui și-l îndruma să strângă. Ceea ce m-a uimit, a fost privirea lui. Nu îmi spunea nimic, numai mă privea și zâmbea. Nu a făcut exercițiul de prea multe ori, a obosit repede, dar îi făcea plăcere să stau lângă el, să îi vorbesc și să-l ajut. Mă privea cu blândețe, cu bunătate și cu o uimire nemaipomenită, de parcă nimeni nu fusese răbdător vreodată cu el. Iar când veni kinetoterapeuta, îmi mulțumi cu următoarea replică: „Să trăiești fetiță, ești tare bună!”

        Am fost impresionată, recunosc, nimeni nu mi-a spus vreodată că sunt bună. Deși și bunicul meu îmi pupa mâinile și-mi mulțumea zicându-mi „sărut mâna” de fiecare dată când îi dădeam pastilele, o cană cu apă sau câteva îmbucături cu mâncare, nu mi-a spus niciodată că sunt bună. Blândețea bătrânului de ieri m-a uns la suflet. Am simțit că mulțumirea este de la tataia, am simțit că îl ajut din nou pe tataia și nu vă spun, toată ziua de ieri am fost copleșită. Deși mi-a înseninat ziua teribil de mult, am fost cuprinsă de o nostalgie imensă.

        Mi-ar plăcea să-l văd din nou mâine pe acel bunic… e și el bunicul cuiva. 🙂

Oamenii-hiene

      citate

      Cea mai mare greșeală a omului care vrea să facă ceva în viață este să îi asculte pe ceilalți, să le ceară părerea și să se lase influențat de ei. Deși sunt de părere că oamenii sunt frumoși, în realitate printre oameni sunt și multe hiene care nu fac altceva decât să se hrănească cu stârvurile celor slabi. Ce fac hienele? Influențează, jignesc, desconsideră și caută tot timpul să anuleze voința celuilalt.

         De la hiene n-o să primești vreodată vreo vorbă bună, nu te va încuraja și nici nu te va lăuda. Ea va căuta tot timpul să-ți arate cât de plin de defecte ești, cât de incapabil și cât de puțină putere ai. În general o fac din răutate, însă de cele mai multe ori invidia le înveninează sufletul. Hiena nu se bucură pentru nimeni, nu se va mândri cu nimeni și nici nu va ajuta pe nimeni. Hiena este cârcotașul care contestă tot, care vede urâtul și care nu va da doi lei pe ceva frumos sau bun.

        Oamenii-hiene contaminează pe oricine în jur și vor face orice om să se îndoiască de el însuși. Mare greșeală. Dacă te lași influențat de vorbele unei hiene, vei ajunge să îți pierzi întreaga încredere în tine și-ți va fi teamă să îți continui planurile sau drumul în viață. Hienele sunt manipulatoare și au răspuns pentru tot. Ca să fiu sinceră, detest oamenii-hiene. Mi se pare că sunt degeaba. Mi se pare că nu au altă treabă de făcut decât să îi critice și să îi descurajeze pe alții. În spatele criticilor nu este numai o răutate imensă și o invidie pe măsură, ci și o sumedenie de frustrări și neputințe. Chiar dacă hienele sunt oameni capabil, cu cunoștințe și cu potențial, în final nu realizează mai nimic. De ce? Pentru că sunt prea preocupați de ce fac alții. Sunt prea orbiți de capra vecinului ca să-și mai vadă de propriile treburi. Nu, nu le ajungi vreodată cu prăjina la nas. Hienele sunt cele mai cele, somități în orice domeniu, dar dacă tragi linia, nu există niciun rezultat.

        Întreaga lor viața și-o vor consuma criticându-i pe alții. Hienele se cred justițiare, cred că menirea lor este să scape lumea de proști, de inutili și așa mai departe. Cred că vor schimba lumea, că o vor purifica, dar de fapt uită că oamenii sunt diferiți. Suntem diferiți, nu putem fi toți la fel, nu putem fi toți deștepți, inteligenți, frumoși, normali și-așa mai departe. Suntem altfel și fiecare dintre noi avem calități și defecte. Și chiar dacă suntem proști cu aspirații, toți merităm o șansă, merităm să încercăm, merităm să reușim. Dacă putem sau nu, nu este treaba nimănui să ne spună ce putem și ce nu. Dar hienele o fac. Hiena îți va spune mereu: „ești prost, ești praf, nu poți, n-ai cum, n-ai șanse, nu meriți… etc.”

        Problema noastră este când ne lăsăm influențați de hiene. Când ne lăsăm duși de nas și când ajungem să ne îndoim de noi. Nu e bine!!! Nimeni nu este în măsură să spună cuiva ce poate și ce nu! Nimeni nu este în măsură să judece pe altcineva! Nimeni nu este în măsură să „îngroape” pe nimeni! Și nimeni nu este în măsură să batjocorească pe nimeni. Până la urmă timpul le va cerne pe toate. Timpul va decide de ce suntem sau nu capabili. Și nu vă temeți să mergeți înainte doar pentru că hiena X v-a spus că nu puteți. Încercați! Încercarea moarte n-are! Nu ascultați de vorbele răutăcioase și indiferent ce vi se va spune, mergeți pe drumul vostru. Dacă faceți bine sau rău, vă veți convingeți singuri.

         Viața voastră este numai a voastră și trebuie să v-o hotărâți singuri, fără să vă lăsați influențați de alții. Mulți vor spune „nu poți”, în loc să clacați, mai bine deveniți și mai motivați și astfel să demonstrați cine sunteți cu adevărat. Arătați lumii întregi de ce sunteți în stare! Se poate!

Ravagii în carne de om

focul-sacru-poze-foc-1280x800

Îmi scriu viața printre rânduri și scânduri,

Scrijelite de dor, zgâriate cu speranțe

Și pătate cu durere. Cu durerea morții,

Durerea decesului sentimentelor frumoase.

Au murit cu toate-n mine… s-au răvășit și săvârșit

Negurile, ca uleiul într-o baltă de apă murdară.

Dintr-o mie de vise, o mie și una s-au spulberat,

Încă dinainte de a se fi născut, încă dinainte să le dau crezare.

Le-am alungat din mine, le-am făcut să piară

În imposibilitatea unei realități amare.

Neputința mea stă în fața fricilor din interior,

Iar ele, fac acolo adânc, ravagii în carne de om.

Și colcăiesc în mine viermii înfometați de iubire,

Toată lumina s-a transformat în larve.

Așa e omul neiubit, din frumos se transformă-n urât,

Din lumină în viermi, din mireasmă în duhoare.

Și-mi duhnește și mie trupul a vomă,

Am vomat iubirea de-aseară, nu mi-a priit deloc,

Era nesinceră. A mușcat din mine ca dintr-un măr acru.

M-a lăsat pustiită și mai îndurerată decât eram.

Îmi scriu viața printre rânduri și scânduri,

Sunt închisă între ele, mă strâng și mă dor,

Mă sufocă și-mi topesc energia.

Așa că mă las de viață, nu-mi mai scriu neputința,

O las să mă devoreze, să facă ce vrea din mine.

Dumnezeu cu mila! 

Îmi clocotește sângele

 1337854.dreamstime-728716

Îmi clocotește sângele în vene,

De furie, de nervi, de neputință.

Dacă aș avea acum putere mare,

Aș nimici ce m-nconjoară.

Oameni nepăsători, rău-voitori,

Pe cei ce nu mă înțeleg,

Pe aceia care doar mă umilesc,

Și mă fac să simt doar suferința.

Urât mi-a fost de insul indiferent,

De cel ce se pune mai presus de oricine,

De omul lipsit de afecțiune,

De egoistul ce crede că lumea

Se învârte doar în jurul său.

Aș vrea să plec oriunde,

Undeva departe, să nu mai văd,

Să nu mai aud, să nu mai simt,

Să nu mă mai uit în urmă.

Să mă lepăd de cei ce nu fac altceva

Decât să mă rănească.

Nu sunt dușmănoasă,

Sunt doar furioasă, plină de supărare

Și de frustrare. M-am lăsat ștrangulată,

Am tăcut, am înghițit, am îndurat,

Nu mai pot, am ajuns la saturație,

Acum mă zbat și mă revolt,

Am explodat. Nimic și nimeni

Nu îmi mai intră în voie.

Aș vrea să domolesc vulcanul

Ce-a erupt în mine, să-l fac

Să se retragă-acum degrabă.
Dar nu mai pot să mă abțin,

Nu vreau, nu mai rezist,

Vreau să răbufnesc, să mă liniștesc.

A fost o săptămână mult prea grea,

Mai mult decât pot duce,

S-au adunat acum mulțimile de griji.

Încerc să spulber toate umbrele din mine,

Dar tot se lasă cu tristețe.

Aș vrea să plâng, să zbier,

Să mă eliberez îndată.

Dar nu pot, mă simt de parcă aș fi

Sugrumată de cele mai puternice

Palme, de cele mai ucigătoare.

Să treacă o dată furtuna,

Să răsară o dată curcubeul pe

Cerul meu. Să fie senin din nou.

Aș vrea să dorm, să mă trezesc

Peste o lună, când totul se va liniști.

Am capul greu și mintea

Mi-e înfierbântată toată,

Îmi clocotește sângele în vene…