Enigmatic sau Spune-tot?!

      „E ușor să dai drumul unui cuvânt și e greu să-l mai prinzi. În conversație se întâmplă la fel ca într-un testament: cu cât mai puține cuvinte, cu atât mai puține procese. Când discuți despre fleacuri, sondează terenul după lucruri mai importante. O fire ascunsă are un aer minunat. Cine se destăinuie ușor într-o conversație, pe acela îl poți convinge repede – și învinge.”

*Baltasar Gracian y Morales (scriitor și filosof moralist spaniol care a trăit între anii 1601 – 1658)

infidelitate3

      Mare adevăr a grăit nenea filosof spaniol, dar oricât de bine a intuit acest lucru și oricât de multă dreptate îi dau, eu nu o să mă învăț niciodată minte! Uneori vorbesc mult și prost! Mă destăinui de parcă sunt la spovedanie sau la psiholog. Spun tot, nu am secrete și nici nu-mi place să am acel aer enigmatic, deși sunt EXTREM de atrasă de oamenii enigmatici. Cu cât sunt mai secretoși și mai închiși, cu atât mă fac să-mi doresc mai mult să îi descopăr. Cu cât spun mai puține, cu atât îmi doresc să știu mai multe despre ei, să îi descopăr, să îi aflu din toate unghiurile și chiar să îi iubesc. Cred că toate femeile suntem atrase de bărbații enigmatici, acel aer misterios este al naibii de atrăgător. Deși… ca să fiu sinceră, îmi plac oamenii vorbăreți, îmi face plăcere să stau în preajma lor, dar misterioșii mă incită și mă atrag ca un magnet.

      Deși mi s-a spus de multe ori că sunt prea sinceră și spun prea multe, nu pot să mă abțin. Sunt ca o carte deschisă. Dar uneori am de pierdut. Adevărurile spuse serios sau în joacă, se întorc uneori împotriva mea. Sunt o armă prin care pot fi convinsă sau învinsă. Și urăsc să fiu învinsă și cu atât mai mult să fiu convinsă prin mijloace neortodoxe, să le spunem așa, să fac ceva ce nu vreau, doar pentru că mai de mult m-a luat gura pe dinainte și am spus ceva ce nu trebuia. Cuvintele se spun ușor, mărturisile se fac și ele ușor, însă de multe ori teama se instalează, regretele încep să curgă și parcă uneori e mai bine ca unele lucruri să le păstrezi numai pentru tine. E bine să nu te arați lumii în întregime, să mai păstrezi și pentru tine din tine, să surprinzi omul, să-l faci să nu se plictisească. Sunt de părere că poveștile despre trecut se termină repede și atunci ce faci când nu mai ai nimic de spus? Ce faci când nu mai ai niciun as în mânecă? Ce faci când nu mai reușești să suprinzi oamenii cu nimic? La ce apelezi? Devii creativ, te reinventezi sau recurgi la tertipuri?

        Tamjă grea cu sinceritatea și dezvăluirea eu-lui personal. Eu una sunt prea sinceră și prea deschisă. Sper să mă vindec într-o zi. Vă voi anunța dacă am devenit peste noapte un soi de enigmă pentru lumea din jur. 🙂

La ce credeti ca se gandeste aratarea din imagine?

strange_conversation_by_vampirekingdom-d5mfau3

Chiar așa, la ce credeți că se gândește arătarea din imagine? Cine credeți că este ea?

         Fotografia asta m-a inspirat de când am văzut-o, așa că mi-a venit ideea să scriu un articol pe seama ei. 🙂 Eu cred că în imagine este moartea, nu în vacanță, ci pe bune. Sau să fie arta picată în derizoriu… habar n-am. 

         Hai să presupunem totuși că e moartea… la ce credeți că se gândește? Iată ce-mi șoptește mie:

      „Uită-te, corbule, la oameni… ei cred că sunt oameni, dar de fapt sunt mai seci decât ochii noștri. Uită-te la ei, uită-te cum se mint, uită-te cum se dușmănesc, uită-te cum se bârfesc, uită-te cum se fură și uită-te de câte perversități sunt capabili. Sunt mai haini decât tine, când ciupești din trupurile nemorților. Sunt invidioși, hapsâni, nemiloși și lacomi. Vor totul, dar nu fac nimic. Nu mai știu să se iubească, nu mai știu să fie sinceri și nici altruiști nu mai sunt de mult. Fiecare este pentru el. Măcar își iubesc familiile… până la un moment dat, când ajung să-și dezmoștenească copiii… sau copiii să-și chinuie părinții pentru bani. Ce zici, corbule? Unde crezi că se vor duce după ce vor muri? Ce crezi că vom face cu stârvurile lor? Vor ajunge în pământ, într-un pământ pe care nu-l merită. Iar sufletele lor, le vom arunca infernului. Trăiesc un coșmar acum, dar să vezi când vor gusta veșnicia iadului. Mi-e milă de ei, mi-e milă, dar nu-și vor binele. Dacă l-ar vrea, ar învățat să trăiască frumos. Uită-te la ei… se cred oameni, dar sunt neoameni. Și când dau de greu, se întreabă „de ce?”, „de ce mie?”. Păi pentru că nu ți-a păsat decât de tine. De-asta… te mai întrebi?!

          Uită-te la ei corbule! Abia aștept să mușcăm din carnea lor. Amăreala din sângele lor îmi place la nebunie. Răutatea lor mi se va prelinge pe gât și-mi va arde gâtlejul. Dar nu-mi pasă, ador să le sug viața din vene. Abia aștept să îi devorez, să îi ating cu unghia mea letală. Îi pândesc de-atâția ani. A venit vremea să le răsplătesc egoismul așa cum știu eu mai bine… cu o moarte violentă. Să-i pedepsim, corbule. Să-i nimicim. Altfel vor înghiți tot pământul.”

          Voi ce credeți, la ce se gândește?

      

Nu se intampla…

picaturazen

       Dar oare suntem noi, oamenii, vreodată în armonie? Reușim noi să gândim, să spunem și să facem exact cum simțim? Reușim să fim atât de integri și de neclintit? Cred că nu, de-asta nici nu atingem fericirea deplină, ci numai frânturi din ea.

       Cum să fim în armonie, când liberul arbitru mereu ne dă bătăi de cap? Mereu există o teamă, un regret, o frică și o lașitate care nu ne va lăsa să acționăm conform dorințelor noastre. Și mai ales, cum s-alegem numai bine, când de cele mai multe ori suntem atrași de oameni și fapte invers dorințelor noastre? Suntem atrași de lucrurile riscante, nesigure și greu de obținut. Nouă, oamenilor, ne place riscul, dar nu întotdeauna ni-l asumăm. Greșim frecvent, dar aproape niciodată nu învățăm din propriile greșeli. Și devenim mai înțelepți odată cu vârsta. Și când ajungem și noi într-adevăr înțelepți și poate și în armonie, deja suntem bătrâni și fericirea nici nu mai are aceeași valoare, căci la bătrânețe liniștea este tot ce contează.

      Nu cred că există pe lumea asta vreun om care să fie în armonie cu el însuși. Nu cred în perfecțiunea asta a sufletului, așa cum nu cred într-o stare de fericire deplină. Așa că vorbele lui Gandhi sunt frumoase, dar departe de realitate. Poate că în India lui lumea era mai liniștită și mai frumoasă sufletește, nouă europenilor ne place să ne complicăm existența. Suntem masochiști, alergăm nefericirea cu lumânarea. Nu există armonie în sufletul unui om, decât dacă nu are nimic de pierdut. Atâta timp cât va iubi, nefericirea îl va paște pe la colțuri.

Intr-o ceasca cu vise…

image

      Furtuna intr-o ceasca cu vise…
     Oamenii au o gramada de vise de-a lungul vietii lor. Unele imposibile, dar majoritatea posibile. Sunt atat de multe vise in mintea omului, incat el n-ajunge sa implineasca nici macar unul. Pe cale de disparitie sunt oamenii care isi urmeaza visele. Majoritatea sunt lasi, nu le dau crezare, se tem sa le implineasca, se tem sa le-aduca in realitate. Isi pun piedici crezandu-le imposibile si cand colo, ele abia asteapta sa prinda viata. Atunci se isca o furtuna in inima omului, o revolta, o nemultumire intensa si-o neimplinire fara masura.
De ce sunt oamenii tristi si neimpliniti? Pentru ca nu-si urmeaza visele. Nici macar nu fac vreun mic pas in realizarea lor. Spun „nu pot” si basta, nici macar nu-ncearca sa vada daca totusi pot. Si uite asa ajung la batranete, plini de regrete, fara amintiri si fara prea mari reusite. Omul fara vise e-un robot care nu face altceva decat sa-si satisfaca nevoile primare si sa munceasca, pentru bani, pentru a-si potoli foamea si setea. De roboti e lumea plina, de visatori e saraca si de oameni care-si urmeaza visele, e si mai saraca…
   Tu, dragul meu, cate vise ai in buzunar? Pe care le urmezi? Pe care le ignori?

Oamenii-hiene

      citate

      Cea mai mare greșeală a omului care vrea să facă ceva în viață este să îi asculte pe ceilalți, să le ceară părerea și să se lase influențat de ei. Deși sunt de părere că oamenii sunt frumoși, în realitate printre oameni sunt și multe hiene care nu fac altceva decât să se hrănească cu stârvurile celor slabi. Ce fac hienele? Influențează, jignesc, desconsideră și caută tot timpul să anuleze voința celuilalt.

         De la hiene n-o să primești vreodată vreo vorbă bună, nu te va încuraja și nici nu te va lăuda. Ea va căuta tot timpul să-ți arate cât de plin de defecte ești, cât de incapabil și cât de puțină putere ai. În general o fac din răutate, însă de cele mai multe ori invidia le înveninează sufletul. Hiena nu se bucură pentru nimeni, nu se va mândri cu nimeni și nici nu va ajuta pe nimeni. Hiena este cârcotașul care contestă tot, care vede urâtul și care nu va da doi lei pe ceva frumos sau bun.

        Oamenii-hiene contaminează pe oricine în jur și vor face orice om să se îndoiască de el însuși. Mare greșeală. Dacă te lași influențat de vorbele unei hiene, vei ajunge să îți pierzi întreaga încredere în tine și-ți va fi teamă să îți continui planurile sau drumul în viață. Hienele sunt manipulatoare și au răspuns pentru tot. Ca să fiu sinceră, detest oamenii-hiene. Mi se pare că sunt degeaba. Mi se pare că nu au altă treabă de făcut decât să îi critice și să îi descurajeze pe alții. În spatele criticilor nu este numai o răutate imensă și o invidie pe măsură, ci și o sumedenie de frustrări și neputințe. Chiar dacă hienele sunt oameni capabil, cu cunoștințe și cu potențial, în final nu realizează mai nimic. De ce? Pentru că sunt prea preocupați de ce fac alții. Sunt prea orbiți de capra vecinului ca să-și mai vadă de propriile treburi. Nu, nu le ajungi vreodată cu prăjina la nas. Hienele sunt cele mai cele, somități în orice domeniu, dar dacă tragi linia, nu există niciun rezultat.

        Întreaga lor viața și-o vor consuma criticându-i pe alții. Hienele se cred justițiare, cred că menirea lor este să scape lumea de proști, de inutili și așa mai departe. Cred că vor schimba lumea, că o vor purifica, dar de fapt uită că oamenii sunt diferiți. Suntem diferiți, nu putem fi toți la fel, nu putem fi toți deștepți, inteligenți, frumoși, normali și-așa mai departe. Suntem altfel și fiecare dintre noi avem calități și defecte. Și chiar dacă suntem proști cu aspirații, toți merităm o șansă, merităm să încercăm, merităm să reușim. Dacă putem sau nu, nu este treaba nimănui să ne spună ce putem și ce nu. Dar hienele o fac. Hiena îți va spune mereu: „ești prost, ești praf, nu poți, n-ai cum, n-ai șanse, nu meriți… etc.”

        Problema noastră este când ne lăsăm influențați de hiene. Când ne lăsăm duși de nas și când ajungem să ne îndoim de noi. Nu e bine!!! Nimeni nu este în măsură să spună cuiva ce poate și ce nu! Nimeni nu este în măsură să judece pe altcineva! Nimeni nu este în măsură să „îngroape” pe nimeni! Și nimeni nu este în măsură să batjocorească pe nimeni. Până la urmă timpul le va cerne pe toate. Timpul va decide de ce suntem sau nu capabili. Și nu vă temeți să mergeți înainte doar pentru că hiena X v-a spus că nu puteți. Încercați! Încercarea moarte n-are! Nu ascultați de vorbele răutăcioase și indiferent ce vi se va spune, mergeți pe drumul vostru. Dacă faceți bine sau rău, vă veți convingeți singuri.

         Viața voastră este numai a voastră și trebuie să v-o hotărâți singuri, fără să vă lăsați influențați de alții. Mulți vor spune „nu poți”, în loc să clacați, mai bine deveniți și mai motivați și astfel să demonstrați cine sunteți cu adevărat. Arătați lumii întregi de ce sunteți în stare! Se poate!

Ma abtin…

      Ma abtin… sau incerc sa ma abtin. Sunt om… in spatele acestui blog nu se afla un robot, ci un om. Desi de 2 zile sunt facuta in fel si chip, am incercat sa ma abtin. De ce? Nici eu nu stiu… poate pentru ca nu imi pasa de gura lumii. Am incetat de mult sa ma mai framant din cauza rautatii oamenilor. Nu ma mai afecteaza cuvintele gen „handicapata” sau „stramba”… eu imi asum felul in care sunt sau arat. Imi asum fiecare defect si fiecare calitate pe care o am. Mie nu imi este rusine sa ies pe strada. Si daca lumea sa asteapta sa dispar tocmai pentru ca nu sunt ca ei, normala cica, ei bine se inseala amarnic. Nu am de gand sa plec nicaieri, cu atat mai putin din blogosfera. De mica am fost educata in asa fel incat sa fiu nesimtita, sa nu ma las atinsa de vorbele jignitoare pe care oamenii mi le spun si in acelasi timp sa nu profit de pe urma problemelor mele. Noroc cu mama care a stiut cum sa ma educe, care m-a invatat sa nu raspund raului cu rau si sa nu las ura sa ma cuprinda.
Eu nu ii urasc pe cei care ma jignesc, nici macar nu le port pica, nu simt nimic, pentru mine nu exista. Cei care m-au facut cu ou si cu otet, sa fie sanatosi. In curand vor descoperi alt blogger bun de pus la zid. Habar n-am daca sunt prima, dar in niciun caz nu voi fi ultima. Pregatiti-va, pe net circula un grup de hateri care au de gand sa „purifice” blogosfera. Si sa va tineti bine, cine intra in gura lor, greu scapa. Sunt oameni culti, inteligenti, buni cunoscatori ai limbii romane, probabil ca scriu si frumos, habar n-am, nu i-am citit niciodata; insa sunt saraci sentimental… sunt genul de oameni care vad RAUL si URATUL inainte de a vedea BINELE SI FRUMOSUL. Si cu asta am spus totul.

image

     Ca s-au saturat de mine, imi pare rau pentru ei, blogosfera e mare, iar eu deja am locul meu, de unde nu am de gand sa plec. Voi continua sa scriu advertoriale, voi continua sa particip la concursuri si voi continua sa castig premii frumoase. Premii la care nu vor putea ajunge vreodata. De ce? Simplu! O reclama de calitate care sa cuprinda: povestea, descrierea produsului sau serviciului, SEO si asa mai departe, nu se face printr-un text alambicat prin care esti nevoit sa citesti printre randuri. Advertiserii si sponsorii nu au nevoie de genii in literatura ca sa-si promoveze produsul, au nevoie de oameni obisnuiti care sa-si spuna parerea pe intelesul tuturor.
Problema celor care ma pun la zid este ca eu castig multe din concursurile la care particip. S-au intrebat oare cate concursuri am si pierdut? S-au intrebat oare DE CE PARTICIP? N-am sa raspund, sa creada ce vor. Cat despre articolele mele pentru concursuri, da… cand particip vreau sa castig si daca asta inseamna ca ma prostituez, foarte bine, ma prostituez. Sunt capabila sa tin cont de cerinte si sunt capabila sa fac articole castigatoare, care sa multumeasca sponsorul din toate punctele de vedere. De ce? Pentru ca el investeste multi BANI si vrea un TOT. Scriu articolele conform cerintelor, tin cont de SEO, promovez in retelele de socializare… nu-i asa usor, imi pierd si 4 ore pentru un articol castigator. Dar dincolo de reclama si buzz media, esenta este factorul decisiv, sclipirea pe care se intampla sa o am sau nu.
Fratilor, din MILA nu castigam peste tot in blogosfera. „Handicapatii sunt favorizati”, sunt pe dracu’… de la noi toata lumea se asteapta sa fim „crema”, sa le stim pe toate, sa n-avem scapari si-asa mai departe. Si in plus… de unde puii mei sa stie sponsorul X ca eu am handicap?! Hai, inteleg sa ma fi tinut SuperBlog-ul in brate, dar am castigat si la Orkestra si la Blogal Initiative si la BlogWars si la BlogAwards. Si ma favoriza o data SuperBlog-ul, nu de 2 ori la rand. Pentru ca da, am castigat locul 3 la Superblog de 2 ori consecutiv. Si daca voi credeti ca e simplu, sa stiti ca nu este.
Nici nu stiu ce sa mai spun, in principiu asta-i viata… mereu vor exista indivizi nemultumiti si revoltati din cauza cuiva. Desi indiferenta este cel mai mare pacat al omenirii, eu sunt indiferenta in fata oamenilor care ma jignesc. Nu-mi fac nici bine, nici rau. As fi luat-o ca pe o critica constructiva daca ma trageau de maneca in privat… asa prefer sa nu vad si sa nu-mi pese. Daca ei cred ca vor schimba lumea sau blogosfera, se inseala amarnic. Rautatea lor nu impune o schimbare. Mi-ar placea sa vad ca dau si un exemplu pozitiv, ca ne arata si un blogger virtuos, dar nu din „haita” lor, ci pe cineva din afara.
Si gata, am incheiat, le multumesc bloggerilor care au sarit in apararea mea desi nu le-am cerut asta. De acum incolo ii rog sa nu se mai bage, mai tare ma doare cand vad ca sunt jigniti ei. 🙂

P.S. Cand imi fac treburile cu banii castigati sau cand fac un dar din lucrurile castigate, chiar nu am nicio mustrare de constiinta. N-am furat, n-am apelat la tertipuri ca sa castig… si in plus, nu va opreste nimeni sa va ”educati” si voi scrisul astfel incat sa castigati. Chiar nu stau in fata succesului nimanui. 

Facebook down

        În ultimul timp a picat Facebook-ul din ce în ce mai des. Este deja a doua oară într-o săptămână, parcă așa am sesizat. Când pică Facebook-ul mă apucă spumele, îmi vine să-mi șterg contul. Dar iau și partea bună a lucrurilor, când pică Facebook-ul obișnuiesc să mai vorbesc și eu cu familia mea, cu cei din casă, obișnuiesc să-mi iau o pauză în care îmi odihnesc ochii. Adevărul este că mă dor puțin ochii de la „felinarul ăsta cu litere”… dar oricât m-ar durea capul sau ochii, căderea Facebook-ul mă lasă să scriu. Așa, dacă merge Facebook-ul, mai scriu un rând, mă mai uit cine mișcă pe rețea; mai scriu o frază, mai mă uit cine e online; mai termin un articol, mă mai joc un Candy Crush… și tot așa. Cum naiba să am spor, când Facebook-ul mi-a intrat în sânge. Mă întreb ce fac oamenii care muncesc la birou? Ce fac cei care au un laptop pe mână și totuși n-au voie să intre pe rețelele de socializare de la job? Bănuiesc că-și verifică noutățile de pe telefon. Mi-e greu să cred că poate sta cineva deconectat de Facebook zile în șir.

Is-Facebook-Down

       Mi-ar plăcea să bântui din casă în casă când pică Facebook-ul, să văd ce face lumea „normală” când principala rețea de socializare decide să se odihnească. Deja îmi imaginez tinerii însurăței cum se giugiulesc, pe adolescenți îi văd trântind și bușind, pierduți pe vecie într-o lume pe care nu o cunosc; părinții decid să-și scoată copii la plimbare, iar bunicii se așează la masă de scris, se decid să aștearnă pe o hârtie normală, încă o bucățică din viața lor. Ca să fiu sinceră, cred că viața ar fi mult mai ușoară și mai frumoasă fără Facebook și fără internet. Cred că am învăța să fim mai mult oameni, am renunța la măști și aparențe.

     Știți reclama cu văcuța mov de la Milka? E, cred că așa ar arăta lumea fără Facebook, o forță mai presus de rațiune ne-ar îndemna să ne iubim mai mult, să ne reapropiem de oamenii dragi, să învățăm să avem din nou încredere totală în ei și sigur viața ne-ar părea mult mai frumoasă. Deși apreciez extrem de mult prezentul pe care îl trăiesc și iubesc tehnologia și tot ce mi-a adus ea bun în viață, trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să trăiesc undeva prin anii ’70-’80. Când mă uit la filmul „Liceenii” mi se pare că urmăresc o lume fascinantă. La vremea aceea totul părea mai simplu, mai ușor și mai frumos. Oamenii chiar se iubeau și legau niște relații strânse, uneori pentru toată viața. Acum… ce vedem în jur? Virtual, măști și efemer… bineînțeles că dragostea încă există, dar este atât de rară și de scumpă, încât a devenit cea mai valoroasă valută.

        Acum aștept să pice iar Facebook-ul, am de gând să fac ceva exteraordinar… ce, nici eu nu știu. Dar sunt creativă, îmi va veni mie o idee trăznet. 🙂

Cine?

Mai mult decât am reușit,

N-aș putea să fac.

Mai mult decât ofer deja,

Nu am ce să mai dau.

Mai mult de atât,

Nu pot.

Atât sunt…

Altfel mă consum,

Ajung la epuizare

Și încep să nu mă mai recunosc.

Iar eu vreau să mă recunosc,

Când mă uit în oglindă,

Să zâmbesc,

Să-mi placă ce văd,

Să mă simt mândră

Că cea din imagine sunt eu,

Cea reală,

Cea pe care o plac oamenii,

Nu eu, cea ascunsă de ochii lumii.

Obișnuiesc să ofer,

Uneori parcă prea mult

Și uit să-mi ofer și mie

Câte ceva…

Uit să-mi ofer timp,

Îl dau altora,

Uit să-mi ofer mulțumire,

Mulțumesc mai mult oamenii dragi,

Uit uneori să mă iubesc,

Pentru că-i iubesc atât de mult pe ceilalți.

Uit de mine,

Dar oricât aș uita de mine,

Mereu reușesc să mă regăsesc.

Eu îmi sunt cea mai apropiată ființă,

Oricât m-aș bizui pe alții,

Eu sunt persoana pe care mă pot baza,

Eu sunt cea care mă poate ajuta

Și uneori,

Nimeni nu mă poate iubi ca mine.

Poate doar mama,

Dar asta este altă poveste.

Uit de mine cu bună știință,

Dar în final mă întorc tot la mine,

Căci eu mă aștept mereu cu brațele deschise,

Eu mă aștept cu o vorbă bună,

Cu un pahar de lapte cald,

Sau cu o mie de consolări.

Nu-mi găsesc scuze,

Mă oblojesc singură,

Îmi găsesc alinarea

Atunci când oamenii nu vor să o facă

Sau nu au timp.

Căci în fond,

Dacă eu nu mă iubesc,

Cine să o facă?!

Irosire…

        Dintre tot ceea ce este mai frumos pe-această lume… cel mai mult mă atrag oamenii. Fără ei nu aș fi nimic, fără ei aș cunoaște numai singurătatea și nefericirea. Nu cred că suntem făcuți să trăim singuri, deși se poate… deși sunt mulți care au îmbrățișat și singurătatea deplină. Poate că singurătatea asigură liniștea sufletească, dar liniștea nu-i totuna cu bucuria. Liniștea nu-i totuna cu fericirea.

      Mi se pare o dovadă de egoism să vrei și chiar să locuiești de unul singur. E ca și cum te-ai iubi atât de mult încât vrei să te ții departe de orice om care te-ar putea face să suferi. Până la urmă… când alegi compania oamenilor îți asumi și eventualele tristeți și nefericiri ce pot surveni din cauza acelor oameni. Fiind oameni și nu animale… suntem sortiți greșelilor. Nu suntem perfecțiunea întruchipată, nu facem numai lucruri bune, ci mai și greșim, mai și facem gafe, mai și rănim.

      Până la urmă viața nu e viață fără compania oamenilor. Trăiești, sigur că da, însă nu simți în adevăratul sens al cuvântului. Un om singur este ca un robot. Mănâncă, bea, doarme, își face nevoile, își face treaba… și cam atât. Neiubind, omul se îndepărtează de propria sa natură. Se IROSEȘTE! Acesta este cuvântul perfect, irosire! Te irosești, îți irosești sufletul, îți irosești viața, îți irosești propria ființă. Nu faci altceva decât să îți irosești tinerețea și să te îndrepți cu pași repezi spre bătrânețe.

      Pentru că omul singur este bătrân, trist, schimonosit la față, întunecat la chip. Nezâmbind, își pierde luminozitatea. Lipsit de lumină, își pierde pofta de viață. Singurătatea îmbolnăvește sufletul și mintea. Un exemplu sunt pentru noi sfinții care și-au trăit viața în pustietate. Însă… oare câți dintre noi suntem în stare să ne oferim viața Domnului? Marea noastră majoritate ne înnecăm în singurătate de frică, tocmai ca să fim în siguranță, departe de răutatea oamenilor, dar și de bunătatea lor.

        Oricât ar fi oamenii de răi și oricât de multe răutăți pot face, sunt capabili de mult mai mult bine. Pe lângă supărări, ei aduc mult mai multe bucurii. Nu vă temeți să vă apropiați de oameni, nu vă temeți să iubiți și să fiți iubiți, veți fi surprinși câtă fericire veți primi în viața voastră!

Săraci cu duhul – săraci cu sufletul…

  Viața mi se pare uneori mult prea complicată. Știi, ai crede că oamenii săraci cu duhul sunt mai calzi și mai iubitori decât cei cu o inteligență mai aparte. Dar nu întotdeauna este așa. Uneori sărăcia duhului este însoțită de prostie, egoism, ifose, așteptări mult prea înalte și pretenții peste măsură. De cele mai multe ori prostia este strâns însoțită de sărăcia sufletului.

         În prostia lor, acești oameni se simt invincibili, cred că lumea le stă la picioare, că merită tot ceea ce este mai bun. Și-ajung la un moment dat în viața lor, să umilească, să înjosească și să facă lucruri necugetate, doar pentru că lor li se cuvine tot. Negândind, fac rău. Uneori voit, alteori fără să își dea seama. Lipsurile materiale fac omul să fie mult prea egoist, îl determină să-și atingă scopul, chiar dacă asta înseamnă să destrame fericirea altcuiva.

         Nu sunt genul care să pună preț pe lucrurile materiale, însă… am senzația că acești oameni care au avut o viață grea, sunt prefăcuți, caută să prostească și să păcălească pe oricine. Bineînțeles că nu bag toți oamenii în aceeași oală. Dar cred că vi s-a întâmplat și vouă să cunoașteți oameni amărăți, care v-au inspirat milă și compasiune și care la un moment dat și-au dat arama pe față, încercând să profite. Căutând numai confortul și banii, acești oameni își atrofiază și sufletele. Ei știu prea bine că dragostea nu ține de foame, de aceea o dau uitării, crezând că viața e o luptă pe care trebuie să o câștige cu orice preț. Sunt atât de mulți oameni care cerșesc pe la colțuri și seara merg în cazinouri. Atât de mulți care încearcă numai să păcălească și să profite. Atât de mulți care dacă nu le dai, te batjocoresc sau te lovesc, doar pentru a se răzbuna.

           Dar nu aceștia sunt cei mai periculoși. Măcar ei acționează la primul impuls. Dar sunt mult mai mulți oameni care se infiltrează în inimile noastre, ne fac să-i îndrăgim, să-i iubim. Se bagă în viața noastră cu multă delicatețe, par cei mai buni oameni. Și când simt că sunt iubiți, încep să stoarcă. Storc viața, banii, sentimentele, tot ce pot, pentru a te deposeda de tot. Ei sunt adevărații periculoși, de ei trebuie să ne ferim.

         Nu spun, am cunoscut și oameni simplii și cu un suflet mare. Dar sunt atât de puțini… atât de puțini încât când îi cunosc mi se par de-a dreptul niște bijuterii. Oamenii sunt în fel și chip… deștepți, frumoși, săraci, bogați, prefăcuți, darnici, iubitori… fiecare dintre noi suntem un amestec din calitățile și defectele. Ideea este să nu lăsăm defectele să ne domine… să nu lăsăm defectele să ne distrugă sufletele și viața… Nu banii sunt motorul vieții… ci dragostea, loialitatea, cinstea, munca…