Cine?

Mai mult decât am reușit,

N-aș putea să fac.

Mai mult decât ofer deja,

Nu am ce să mai dau.

Mai mult de atât,

Nu pot.

Atât sunt…

Altfel mă consum,

Ajung la epuizare

Și încep să nu mă mai recunosc.

Iar eu vreau să mă recunosc,

Când mă uit în oglindă,

Să zâmbesc,

Să-mi placă ce văd,

Să mă simt mândră

Că cea din imagine sunt eu,

Cea reală,

Cea pe care o plac oamenii,

Nu eu, cea ascunsă de ochii lumii.

Obișnuiesc să ofer,

Uneori parcă prea mult

Și uit să-mi ofer și mie

Câte ceva…

Uit să-mi ofer timp,

Îl dau altora,

Uit să-mi ofer mulțumire,

Mulțumesc mai mult oamenii dragi,

Uit uneori să mă iubesc,

Pentru că-i iubesc atât de mult pe ceilalți.

Uit de mine,

Dar oricât aș uita de mine,

Mereu reușesc să mă regăsesc.

Eu îmi sunt cea mai apropiată ființă,

Oricât m-aș bizui pe alții,

Eu sunt persoana pe care mă pot baza,

Eu sunt cea care mă poate ajuta

Și uneori,

Nimeni nu mă poate iubi ca mine.

Poate doar mama,

Dar asta este altă poveste.

Uit de mine cu bună știință,

Dar în final mă întorc tot la mine,

Căci eu mă aștept mereu cu brațele deschise,

Eu mă aștept cu o vorbă bună,

Cu un pahar de lapte cald,

Sau cu o mie de consolări.

Nu-mi găsesc scuze,

Mă oblojesc singură,

Îmi găsesc alinarea

Atunci când oamenii nu vor să o facă

Sau nu au timp.

Căci în fond,

Dacă eu nu mă iubesc,

Cine să o facă?!

Emoții și planuri…

         Îmi tremurau și mâinile și picioarele. Eram emoționată și nu reușeam să mă stăpânesc. Mă simțeam beată de fericire, de parcă băusem o tonă de tărie. Pășeam, dar îmi părea că alunec. Mă mișcam, dar îmi părea că dansez. O stare de beatitudine mă învăluia. Parcă nu eram eu. Niciodată nu fusesem încercată de o fericire atât de intensă. Părea ireal. Mă ciupeam să mă asigur că totul era real, și da, mă durea, deci nu visam. Parcă nu-mi vinea să cred că eu eram cea din oglindă, atât de radioasă, atât de zâmbitoare… atât de frumoasă. Fericirea mă făcea frumoasă. Fericirea face pe oricine frumos, așa cred.

        Mă pregăteam pentru marele eveniment. Îmi pusesem cele mai bune haine, cei mai frumoși pantofi, cele mai elegante bijuterii… mă fardasem discret și natural, îmi pusesem pe buze un ruj de culoarea piersicii, miroseam toată a mărgăritare și eram gata să plec, să înfrunt împlinirea. De fapt urma să-i dau voie să intre cu totul în viața mea. Nici nu aveam nevoie de mai mult machiaj, starea de bine mă înfrumuseța mai mult ca oricând. Eram în stare să răpesc orice privire. Dar eu nu vroiam orice privire, ci numai pe a lui.

       De mult timp nu mă mai simțisem atât de iubită, de mult timp îmi doream să mă îndrăgostesc, să iubesc și să fiu iubită. Dragostea întârziase să intre mult timp în viața mea, dar în sfârșit se îndurase de mine și sosise într-un mod neașteptat și seducătoar. Deși eram o femeie în toată firea mă simțeam ca o adolescentă, o adolescentă nebună, capabilă să sacrifice tot pentru fericirea ei. Dar ce dulce e iubirea, nu-mi impunea să sacrific nimic, trebuia numai să fiu eu. Așa cum mă lăsase Dumnezeu, așa cum mă educase mama.

       Primăvara venise în viața mea și se anunța a fi o primăvara pentru o viață întreagă. Deja visam la măritiș, la copii, la o casă frumoasă, la un câine și-o pisica; dar mai ales la el, la privilegiul de a mă trezi în fiecare dimineață lângă el. Îl iubeam și-l vroiam în viața mea pentru totdeauna, până când moartea ne va despărți… pentru o perioadă…

1779771_1542326629326202_893426695_n

Fereastra, oglinda sufletului meu

         Iubesc lumina, iubesc primele raze de soare care îmi mângâie fața în diminețile însorite de primăvară. Ce poate fi mai frumos decât să te trezești dimineața și să privești cerul, să simți căldura soarelui, să simți cum îți pătrunde printre genele încă grele și să zâmbești știind că te așteaptă o nouă zi, o zi fericită pe care o începi cu optimism și pozitivitate… Cât de frumos îmi cântă ploaia la fereastră cu stropii ei naivi și puri ce-mi bat pic, pic pe sticla sclipitoare… și cât de fain se poate observa când fulgii mari de nea se scutură din cer și se așează pe pământ… Cât de romantic poate fi să adorm privind la lună, să-ncerc să număr stele și luceferi în nopțile senine… și ce superbă-i liniștea singurătății când sunt doar eu cu mine, privind la ce-i frumos afară printr-o fereastră magică. 

        Nu știu ce m-aș fi făcut dacă n-ar fi existat ferestre, probabil aș fi fost ruptă de realitate, aș fi pierdut niște momente de maximă intensitate… nimic nu poate fi mai frumos decât să stai să meditezi privind la realitatea de afară. Până și cărțile au alt mister când le citesc lângă fereastră… Îmi place să privesc cerul mai mult decât orice, îmi plac norii, îmi plac tunetele, fulgere, îmi plac stelele, luna, soarele și dacă vreodată aș fi forțată să nu le mai privesc asta mi-ar aduce cea mai mare tristețe în suflet. Iubesc micile detalii ale vieții, mă bucur de cel mai mărunt gest al naturii… nopți senine mi-au fost mărturie sentimentelor mele, trăirilor mele, suferințelor mele…

         Fereastra este oglinda sufletului meu, prin sticla ferestrei mele văd tot universul, văd tot ceea ce este mai important… respir, privesc, adulmec… este tot ce contează.

Camera mea, aflată la mansardă se bucură de cea mai bună lumină pentru că am cele mai faine ferestre de mansardă existente. Lumea mea este mult mai frumoasă, îmi încep fiecare zi privind cerul și stejarii imenși pe care îi am în curte, păsărelele îmi ciripesc la geam cel mai dulce cânt.

 366_92_art_FAKRO_16

 

       Mansarda mea este locul creației mele, este refugiul meu și căminul meu… aici reușesc să scriu cele mai desăvârșite povești, cele mai melodioase poezii, aici pictez, aici trăiesc și simt. Mi-am cumpărat ferestre Velux și am ținut neapărat să locuiesc într-o mansardă pentru a putea fi eu, pentru a fi mai aproape de cer, așa mă simt aproape chiar și de divinitate… înălțimea îmi dă aripi, mă inspiră și mă simt împlinită. Ferestrele sunt ochii camerei, datorită loc încăperea prinde culoare, prinde viață și dau suflet locului.

      În cele mai triste momente mă așez pe pervazul ferestrei, privesc soarele și norii cum se mișcă și parcă sufletul meu se umple de fericire, mintea mi se limpezește și încep să realizez cât de frumoasă este viața și cât de privilegiată sunt că trăiesc și pot vedea.

      Ce poate fi mai idilic decât o seară romantică cu persoana iubită sub clar de lună, sentimentele cresc, trăirile se intensifică și faci părtaș întregul univers la povestea ta… doar o fereastră adevărată îți poate oferi aceste tainice simțiri. Și doar un om ce înțelege viață, natura și iubirea va știi să aprecieze importanța unei ferestre autentice.

327_109_art_GGU 

      Îmi place să visez cu ochii deschiși, să mă imaginez pe lună, să cred că acolo undeva la distanță de-o fereastră se află un suflet aidoma celui care mă însuflețește pe mine… îmi place să cred că pământul nu este singurul tărâm ce asigură viața și că acolo undeva mai este o Alina care să fie oglindirea mea, printr-o fereastră…

Ce poate fi mai frumos decât șuieratul vântului în miez de toamnă, ce poate fi mai plăcut decât să întinzi palmele și să te lași simțită de stropii reci ai ploii… suntem părți de natură, suntem rupți din ea… iar fereastra este cea care ne conectează cel mai des cu natura.

     Nu aș putea trăi fără ferestrele Velux așa cum nu aș putea trăi fără aer, de mică dădeam o mare importanță ferestrelor, acum le idealizez, le consider cea mai divină invenție posibilă, cea mai dragă și mai deosebită.

      Sunt meteo dependentă și simt în funcție de ceea ce văd afară… fără ferestrele mele dragi, fără porțile mele de Rai nu aș putea trăi. Recomand oricărui suflet boem, oricărui iubitor de lumină ferestrele Velux de mansardă. Sunt cu adevărat speciale, sunt originale, calitatea lor este dusă la cel mai înalt nivel, sunt cele mai durabile… vei îmbătrâni și vei deveni mai înțelept împreună cu ferestrele tale.

 

Fii mai romantic, mai poetic și mai boem cu Ferestrele Velux!

Altminteri….

Sunt 4 ierni de când am murit…
3 primăveri, a 4-a nu s-a împlinit…
sunt 4 veri de ger al inimii cumplit…
parcă-am mai spus, cred c-am murit…
încet, în timp, total subit…
iar sufletul prea subnutrit de lipsa ta s-a ofilit…
credeam că mi-am amintit ce-nseamnă să trăiesc…
să fiu tot eu, să-nvăţ să mai doresc…
dar nu mai vreau nimic.
Altminteri mă gândeam că sunt un nimeni fără tine…
dar uite ironia sorţii că sunt un nimeni fără mine…
căci m-am pierdut undeva, demult, în urmă…
îmi spun că ar trebui să mă regăsesc…
şi pentru asta ar trebui să-mi doresc,
dar nu mai vreau nimic.
Etapa morţii m-a topit, sunt aliaj de resemnare şi dormit…
căci dorm de mult somnul cel netihnit al disperării mute…
dureri de inima acute şi-mi spun că poate nu preţuiesc ce am
şi ce-mi doresc…
dar nu mai vreau nimic.
Sunt o oglindă din sticlă de Murano, dar sunt ciobit…
Reflecţia-n oglindă mi-a murit, mă oglindesc în apă…
şi văd că monstrul ce s-arată m-a sorbit…
credeam c-am spus, ca om, eu am murit
şi trebuie să-mi doresc să mă reinventez din nimic…
puţin din praf, puţin din cugetul ivit
şi parcă Domnu’  a grăit…
dar nu mai vreau nimic,
şi asta doare.

Autor: Marquiz Kat!
* de pe un blog…