Paradoxal

Mă împiedic,

Mă împleticesc,

Mă lovesc,

Cad,

Sunt frântă.

Mă simt sleită,

De puteri,

De viață.

Mă sufoc,

Aerul nu-mi ajunge,

Pământul nu mă mai susține,

Mă trage în jos,

Mă vrea una cu el.

Dar nu vreau să mă las,

Mă împotrivsc gravitației,

Deși coloana mi se gârbovește,

Eu o oblig să stea dreaptă.

Voința îmi oferă verticalitate,

N-am putere,

Dar am voință,

Paradoxal, nu?!

Am stat atâta timp în iarnă,

În întuneric,

În frig și dezolanță,

Încât acum,

Primăvara cea însorită,

Mă rănește…

Ghioceii îmi zgârie auzul,

Soarele îmi arde chipul,

Aerul blând îmi încâlcește părul.

Abia mă obișnuisem cu întunericul

Și acum sunt nevoită să dau piept luminii.

Grea trecere,

Greu chin,

Greu mai este.

Dar trebuie să pot,

Trebuie să mă adaptez,

Stângaci, dureros,

Dar posibil.

Încet, încet…

Voi evolua de la stadiul de primată,

La cel de om.

Și cu cât va fi mai soare,

Cu atât mă voi îndrepta mai falnic.

Contrar durerii,

Sunt mândră,

Îmi ascund suferință,

O las să facă ravagii la interior,

Însă zâmbetul,

Nu mi-l șterg niciodată de pe chip.

Așa sunt eu…

Lupt… altfel nu știu să trăiesc!

Calin…

Te chem… te-alung.

Te rog… te oblig.

Te ador… te detest.

Te iubesc… te urăsc.

Îți șoptesc… zbier.

Îți vorbesc… tac.

Te alint… te înjur.

Te mângâi… te lovesc.

Te ating… te pălmuiesc.

Te vreau… nu te mai vreau.

Mă înțelegi?!

Nici eu nu mă înțeleg.

Nimeni nu poate.

În mine se dă o luptă,

Între iubire și ură,

Între dorință și delăsare,

Între pasiune și scârbă.

Aș vrea să trăiesc lângă tine,

Și totuși, ceva nu mă lasă.

Poate că-i frica,

Poate că-i teama că o să-mi pierd libertatea.

Nici eu nu știu.

Nu încerca să mă înțelegi.

Nu-i nimic de înțeles.

Este doar mintea mea schizofrenică.

Care nu știe să trăiască în liniște.

Doar inima mea diformă,

Care nu știe să pulseze

Fără împunsăturile durerii.

Ei și ce dacă mă găsești zăcând,

Nu vreau decât să te impresionez.

Să te condiționez,

Să-ți fie milă,

Pentru ca mai apoi,

Să te pot alunga,

După voia inimii mele bolnave.

Îți zâmbesc.

Este un zâmbet mărșav.

Ceva din mine te-ar iubi,

Dar altceva te-ar devora.

Nu încerca să mă schimbi,

Nu o să reușești.

Poți doar să mă accepți așa cum sunt,

Și într-o zi…

Poate că voi învăța să fiu și eu un om.

O femeie, ca toate celelalte.

Iubitoare și calină.

Azi nu sunt și nici nu vreau să fiu.

Azi sunt posedată de viciile trecutului.

Astăzi nu-s ființă, nici femeie,

Astăzi sunt o arătare,

Gata să termine cu-această existență…

Mizeră… mizerie!

Împăciuire

dindragoste.unica.ro

Dacă aș nărui orice urmă de omenie din mine,

Sigur aș scăpa de durere.

Dar oare lipsa durerii mi-ar aduce fericirea?!

Sigur că nu, de fapt as fi mai pustiită ca niciodată.

Măcar durerea îmi oferă convingerea că trăiesc,

Că încă mai simt ceva, orice,

Că încă mai pot iubi ca odinioară.

Iar omenia mă păstrează încă om

Și mă îndeamnă să fiu mai bună,

Atât cât firea mi-o permite.

Căci vreau să fiu mai bună,

În ciuda oricărei dureri,

În ciuda oricărui necaz,

Și în ciuda oricărei neîmpliniri.

Fiindcă toate aceste piedici,

Deși mă dor nespus și mă usucă pe moment,

Mă fac să fiu mai puternică,

Mai rezistentă și mai ambițioasă.

Așa că cel mai bine este să îmi păstrez

Omenia intactă, nepângărită.

Și primesc durerea cu brațele deschise,

Știind că dincolo de ea,

Voi avea șansa să întâlnesc fericirea.

Și fericirea astfel, să aștearnă în jurul meu,

Liniștea sufletească, pacea

Și siguranța de care am atâta nevoie…

Să vină toate în avalanșă,

Să mă copleșească cu ardoarea lor,

Și le voi nimici pe rând pe toate,

 Până ce voi atinge împăciurea.

Suflete pereche

tandrete

Îmi odihnesc trupul pe pieptul tău,

Ce cald și ce tandru ești,

Emani iubire și tandrețe,

Ce bine mă simt, ce fin ești,

Îți iubesc corpul și zâmbetul,

Ador privirea ta seducătoare,

Ce buze pline și ce dulci…

Ești zeu, ești om, sau ce tu ești?

Îți simt palma suvă cum îmi

Mângâie creștetul, îmi șoptești

La ureche vorbe de dor, de-amor.

Respiri, trăiești acum cu mine

Nu doar clipa, ci eternitatea toată,

Aș vrea acest moment să nu

Se mai sfârșească niciodată.

Să stăm așa îmbrățișați de-a pururi,

Să ne privim în ochi neîncetat,

Să te adulmec, să-ți inspir aroma.

Aroma ta din lemn de mosc, tabac,

Ceva cedru și chiar ambră.

Ești puternic, te simt cu toată ființa,

Ești al meu, acum și mereu,

Suntem doar noi, numai noi doi.

Suflete pereche, același trup,

Același gând, același dor,

O unică și veșnică iubire.

Mă întreb oare atunci când vom

Muri… așa cum se moare deobicei,

Oare ne vom mai întâlni acolo, dincolo?

Acolo la Dumnezeu, dacă ne merităm

Locul și viața veșnică,

Sau poate ne vom despărți.

Dar știu că ce a unit Domnul,

Omul nu poate despărți și…

Prin urmare poate că nici moartea.

Privim același cer, ne rugăm aceluiași

Dumnezeu; pășim sincron pământul,

Avem aceleași vise, aspirații

Și chiar dacă ne mai ciondănim,

Știu că ne iubim și facem dragoste

Ca nimeni alții, cu pasiune și iubire.

Te ador suflete minunat…

Răul…

         

   Răul nu moare niciodată, îşi schimbă forma, dar nu moare niciodată! Nu-l poţi ucide, el rămâne cu tine toată viaţa! De tine depinde dacă înăbuşi răul sau îl eliberezi prin acţiuni distrugătoare!

Cu toţii ne naştem având în noi Răul şi Binele… în funcţie de educaţie şi de exemplele care ne sunt insuflate de-alungul anilor. Cu toţii putem fi buni ca pâinea lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură suntem capabili de o răutate de neimaginat. Conform unor statistici, dacă părinţii sunt fumători, până la vârsta de douăzeci de ani şi copilul acestora va fi fumător, dacă mama are o moralitate îndoielnică, fata va împrumuta din obiceiurile ei. Un tată violent va dezvolta în fiul său un comportament agresiv, violent. Şi exemplele pot continua… Însă Dumnezeu ne-a înzestrat cu  liberul arbitru, liberatea noastră, a fiecăruia de a alege. Repet, în funcţie de educaţie şi de sistemul de principii şi valori al fiecăruia. Nu cred că există om care să nu fi simţit răul în el însuşi… să simtă cum îl înveninează, cum pulsează în el răutate, cum îl corupe şi nu îi dă pace. Din ce repeţi o faptă care nu intră în parametrii Binelui, cu atât Răul creşte şi e din ce în ce mai greu să îl domoleşti. Din ce sufletul îţi este mai pătat, cu atât vei avea mai puţine remuşcări, regrete. Vocea interioară îşi va pierde din glas, nu te va mai ghida cu aceeaşi obiectivitate. Iar răul pune din ce în ce mai tare stăpânire pe tine ghidându-te doar spre plăceri… plăcerile tale de moment care îţi dau satisfacţie de scurtă durată, ca intensitate în timp. Trebuie să existe o sită prin care oamenii pot fi cernuţi, iar răul este capcana perfectă pentru ca omul să dovedească dacă este demn sau nu de iubirea lui Dumnezeu. Nu sunt atee, cred într-o forţă divină, într-un Dumnezeu comun. Nimic nu este întâmplător, nimic nu vine degeaba, totul contribuie la drumul nostru iniţiatic şi la menirea noastră pe acest pământ. Dumnezeu este speranţă, lumină, iubire dezinteresată şi bunătate. Dacă nu crezi într-un Dumnezeu ca Tată al tuturor, poate că ar fi mai bine să nu citeşti acest post… nu vei găsi nimic satisfăcător şi în acord cu eul tău.

                     La începutul articolului spuneam ca Răul nu moare niciodată, aşa este, aşa cred eu cel puţin. Este parte din tine, te naşti cu el şi nu îţi vor ajunge zielele încercând să îl ucizi, este imaterial în interiorul nostru, însă prin puterea cu care am fost investiţi putem materialize Răul prin faptele noastre, prin alegerile noastre. Este simplu, aleg să fac Bine sau să fac Rău. Oricum Răul şi Binele sunt interpretate diferit de la om la om, ceea ce mie îmi face bine ţie îţi poate face rău şi invers. Ideea este următoarea: NU ÎŢI CLĂDI FERICIREA PE NEFERICIREA ALTUIA!! Dacă ai grijă de sănătatea sufletului tău dar în acelaşi timp te îngrijeşti şi de sufletele din jurul tău şi ţii cont şi de nevoile acestora, atunci ai găsit cheia Binelui. Ajută-ţi semenii, iubeşte-i, înţelege-i, îngrijeşte-te de bunăstarea lor, de liniştea lor… deja intru la categoria “făcut morală” şi nu are rost pentru că nici eu nu sunt lipsită de păcate, nu sunt un exemplu de Bunătate pentru nimeni. Tocmai această doză de Rău care o simt în interiorul meu de când mă ştiu, scoate la iveală din când în când invidia, perversitatea, minciuna, trândăvia, laşitatea, falsitatea, clevetirea, intriga. Îmi înveninează şi mie sufletul ca oricărui om. Cu toţii ne-am născut cu o umbră întunecată în noi care ne întărâtă să facem lucruri care poate în mod normal nu le-am face… dar ispita… ispita îţi expune în minte nişte avantaje iluzorii care în final vor termina prin a-ţi face rău.

                     Răului trebuie să înveţi să îi faci faţă, să înveţi să trăieşti cu el şi să nu îi dai ascultare şi nici curs. Bineînţeles că este foarte greu, este foarte greu mai ales să pui persoana ta pe locul doi în favoarea aproapelui tău. Suntem egoişti din naştere şi ne gândim să ne fie nouă bine şi confortabil, să ne găsim noi fericirea… restul contează mai puţin. N-are rost să recurgi la tertipuri ca să fii fericit, fericirea vine fără să o chinui sau să o forţezi, iubirea la fel vine şi ea, în semn de răsplată.

                    Mai spuneam că răul se tranformă, întotdeauna o face… nu îţi mai plac ţigările, dar ajungi să îţi placă băutura, scapi de un rău dai peste altul, refuzi să mai te culci cu fete tinere, dar o faci cu femei căsătorite şi în principiu, vor avea de suferit mult mai multă lume, în dozaj poate mai mare, în funcţie de cum cântăreşti lucrurile… nu îţi mai baţi soţia dar îţi canalizezi răutatea asupra părinţilor… femeile nu mai bârfesc dar ajung să împrumute, efectiv, soţul vecinei, nu te mai duşmăneşti cu prietena X, aţi ajuns chiar să faceţi pace, însă ai decăzut prin ai lua iubitul alteia… iar exemplele pot continua până la cele mai nebănuite orori însă mă voi opri, nu vreau să indispun pe nimeni.

                  Răul ne transformă şi pe noi, ne degradează, ne dezumanizează, ne îmbolnăveşte şi în final ne termină, ne consumă până ce ne lasă fără resurse. Toate gândurile bune sau rele se răspândesc în univers şi se acumulează, se compensează, însă cred că un gând bun, sincer, pur… o faptă bună, poate salva pe cineva dintr-un accident, sau îi poate aduce cuiva iubirea… din nou revin şi spun că nimic nu este întâmplător. Ceea ce exprim, atragi. Fiind un om egoist şi perceput de ceilalţi ca fiind un om rău, vei atrage asupra ta doar ghinioane şi neplăceri, necazuri. Noroc că gândurile bune au o rată de a se materializa mult mai mare decât cele negative… dacă gândul ar ucide, mai ales la mânie, mulţi morţi ar fi şi mulţi nefericiţi. Cred că toţi ne-am pus la un moment dat întrebarea dacă blestemele se lipesc de om sau nu… în fond ce sunt ele?! Un gând puternic cu încărcătură răzbunătoare, negativă. Atunci când arunci un astfel de blestem în univers şi mai ales asupra cuiva pe baza unei întâmplări dureroase uneori este foarte probabil ca el să se şi întâmple mai ales dacă mai multe persoane au gândit astfel despre cel blestemat. Cel mai bun exemplu, o prietenă îi ia efectiv soţul celeilalte prin diferite metode nu tocmai ortodoxe, iar cea părăsită o blesteamă pe „hoaţă” să nu reuşească să aibe copii, să devină stearpă, să spunem… dacă mai multe femei i-au dorit acest rău acelei nefericite şi mai ales dacă ea mai luase înainte şi alţi bărbaţi altor femei, este foarte probabil ca blestemul să se adeverească, după faptă şi răsplata. Oricum ar fi… nimeni nu merită să fie blestemat, are Dumnezeu grijă de fiecare şi nimic nu rămâne neplătit pe această lume.

Oricum, pentru orice creştin, rău faci uşor, însă să faci bine unui om este foarte greu. Este foarte greu să faci un suflet să zâmbească, să îi aduci liniştea… o viaţă se poate pierde într-o clipită şi tu să fii responsabil, însă fericirea unui om necesită multă muncă şi dăruire.

                      Binele şi bunătatea în cea mai pură formă o întâlnim doar la copii, cu inocenţa lor ne dau lecţii despre ce înseamnă omenia, fericirea adevărată, bucuria, lumina. Împarte zâmbete şi vei cunoaşte raze din lumină. Răul nu este cu nimic înălţător, nu va face decât să te distrugă, în schimb binele îţi dă aripi, iar Dumnezeu te duce acolo unde visezi. Ce frumos este seara când mergi la culcare şi pui capul pe pernă, iar TU omule eşti mulţumit de tine şi mai ales împăcat cu tine, vocea interioară nu te dojeneşte, remuşcările nu au loc, eşti doar TU cu pacea ta interioară… 

 Articol scris de Gheorghe Alina