Despre infidelitate, prin mine si prin ochii mei

         Jurnalul unui Infidel – unii cred că infidelitatea este inadmisibilă, alții admit că sunt oameni și că obișnuiesc să mai calce și strâmb. Tu în care tabără te afli? Recunoști că înșeli sau ascunzi acest fapt cu desăvârșire?

          În general sunt o fire pașnică, nu sunt violentă și nici nu aș fi vreodată capabilă să fac cuiva vreun rău. Totuși, mereu am spus că singura crimă de care aș fi în stare, fără să stau pe gânduri, ar fi crima pasională, cea comisă din dragoste, dintr-o gelozie nebună. Dar bineînțeles, nepremeditată, ci numai dacă l-aș prinde în „flagrant delict”, altfel nu cred că aș fi capabilă. În aburii geloziei, mintea mi s-ar întuneca și nu mi-ar trebui explicații, aș face-o pur și simplu, la nervi, din nebunie.

jurnalul-unui-infidel_1_fullsizeCeea ce tocmai am afirmat, este oarecum paradoxal. De ce? Pentru că eu, o femeie, sexul slab cică, n-am fost niciodată fidelă, niciunui bărbat din viața mea. Acum am parte de o perioadă de singurătate, de liniște, de reculegere, și sper să mă fi lecuit de infidelitate. Totuși… uneori năravul din fire n-are lecuire. Și cu toate că sexul n-are nimic de-a face cu iubirea, numai gândul că el a atins o altă femeie, așa cum mă atingea pe mine, mă înnebunește. Probabil că orgoliul meu este nemăsurat, probabil că mă iubesc pe mine mai mult decât i-am iubit pe oricare dintre ei. Nu știu să vă dau o explicație anume. Nu știu de ce am fost infidelă, nu știu de ce am călcat strâmb de atâtea amar de ori. Însă nu m-am putut stăpâni. Uneori am fost curioasă, alteori am fost ispitită, uneori atracția a fost prea puternică sau pur și simplu… dintr-o pasiune de moment. Am făcut-o și din cauza mâhnirii sau alteori din răzbunare. Întotdeauna a fost un miez, un motiv, o chichiță ce m-a îndemnat sau m-a ispitit. Dar cert este că pe fiecare i-am iubit în felul meu, poate bolnav, poate defectuos, dar i-am iubit și de la fiecare am învățat câte ceva. Din prea plinul lor, mi-au oferit și mie o mică părticică din viața lor, din dragostea lor, din sufletul lor. Și le sunt recunoscătoare pentru asta, pentru că am avut prilejul să cunosc bărbați deosebiți.

Dar femeile, în general, nu-și recunosc infidelitățile. Se spune că sunt fidele prin natura firii lor. Ei bine, și bărbații și femeile înșeală în egală măsură. Dar trebuie să recunoaștem, toate am păcătuit la un moment dat, cu fapta, cu gândul sau cu vorba. Poate că noi, femeile, avem numai o putere mai mare de stăpânire, în rest suntem cu toții mănați de aceleași dorințe. Și noi vedem, și noi simțim atracția, suntem curioase, ne-ar plăcea, am încerca, am acționa și chiar am face-o. Numai că uneori, noi fetele, luăm în calcul toate aspectele. Noi ne gândim mai mult la viitor și la consecințe și parcă ne temem să mergem până la capăt. Este foarte ușor să spui despre un bărbat că este curvar, nedemn de luat în seamă, însă… și curvarul acela, dacă i se poate spune așa, cu cine înșeală? Nu cu o femeie? Și chiar dacă ea nu este căsătorită sau nu este iubita nimănui, are și ea partea ei de vină pentru că acceptă o relație cu un bărbat angajat într-o relație sau căsătorie. Să nu fim ipocrite, și noi femeile suntem infidele. Bineînțeles că nu toate, cum nici bărbații toți nu sunt infideli. Dar aceia care suntem, păi suntem infideli și infidele prin toți porii. Și nu, nu vă simțiți lezați de termenii „curvar” și „curvă”, înseamnă CAM același lucru cu „infidel” și „infidelă”. Oricum oamenii statornici în sentimentele și în comportamentul lor cred că a fi infidel cu a fi curvă/curvar, înseamnă același lucru. Nu prea pot face această mică diferență. Dar în fine, să trecem peste, nu țin acum lecții de semantică.

       Cât despre mine, eu nu sunt o femeie ca toate celelalte, eu nu sunt obișnuită, eu trăiesc prezentul. În viitorul meu nu prevăd o familie sau copii, așa că nu am nimic de pierdut, mă bucur de ce am acum, de darurile care mi se ivesc în viață. Trăiesc clipa ca și cum ar fi ultima secundă a vieții mele. Poate că sunt egoistă, poate că am lăsat dragostea să treacă pe lângă mine, poate că am greșit… dar în fond, n-am făcut rău nimănui, numai mie. Dacă regret ceva, regret că nu am știut să prețuiesc mai mult ce am avut lângă mine. Regret că nu mi-am dat șansa să trăiesc o adevărată poveste de dragoste.

       Infidelitatea nu este un păcat, dar este un mijloc prin care îți asiguri singurătatea. Rămâi cu amintiri frumoase, cu zâmbete dulci pe chip, însă… în final, de sărbători, singurătatea îmbrățișează infidelul. Și probabil că îmi merit soarta, habar n-am… sper să-mi fi învățat lecția. Și dacă nu, voi înfrunta cu demnitate viitorul și toate oportunitățile care mi se vor ivi. Infidelitatea umple existența unui om, dar niciodată nu va suplini adevărata dragoste. Infidelitatea oferă experiențe inedite în viață, dar niciodată nu va asigura liniștea și stabilitatea de care are nevoie un om. În nopțile reci, conștiința înjunghie omul. Mustrările de conștiință sunt sufocante, însă uneori năravul din fire n-are lecuire. Lupul își mai schimbă părul, dar năravul ba.

        Dar infidelitatea are și partea ei bună, infidelul se transformă într-un filosof veritabil, autentic, care chiar a trecut prin viață și cunoaște toate fețele oamenilor. Și oricât am fi de blamați și de stigmatizați, noi, infidelii, știm mai multe despre dragoste decât oricare alt om, fidel.

         P.S. Dacă ești curios sau curioasă să știi ce trece prin mintea unui infidel, îți recomand să citești Jurnalul unui Infidel, n-o să regreți! 🙂

Vorbește-mi

1238371_738328619515781_1296202271_n

Vorbește-mi! Te rog să nu mai taci,

Întoarce-ți fața crispată spre mine,

Privește-mă în ochi și spune-mi ceva.

Tăcerea ta îmi dă fiori, e sumbră,

Mă umple de groaza pierderii tale.

Simt că te pierd și doare prea tare,

Spune-mi ce simți, încotro ți-a plecat gândul?

Cine ți-a frânt glasul și te-a uitat în marea tăcerii?

Lipsa vorbelor tale îmi răpesc siguranța,

Tăcerea mărește distanța dintre noi doi.

Cui mă lași? Cui îi vei oferi vorbele tale de-amor?

Vorbește cu mine și mărturisește-mi ce te apasă,

Spune-mi iarăși cu aceeași dragoste în glas

Că mă iubești la nebunie, că sunt numai și numai a ta…

Eu nu-ți implor iubirea, nu-ți rog mâna să m-atingă,

Vreau doar să te aud spunându-mi ceva.

Mi-e dor de vocea ta suavă, acorduri muzicale-mi șopteai,

Este miere pentru sufletul meu, balsam,

Parfum de primăvară, căldură solară.

Nu mă priva de cântul vorbelor tale,

Accept orice, doar spune-mi, strigă-mi, zbiară…

Spune-mi că vrei să plec și mă voi supune

De-mi vei jura adevărat că nu mă mai iubești.

Și de-mi vei zice vorbe grele, vorbele acelea ce dor,

O să înghit în sec, te voi lăsa să te descarci.

Te voi îmbrățișa apoi de bun-rămas,

Un ultim sărut îți voi lăsa pe pleoape și pe-obraz,

Și voi pleca departe, undeva unde nici vocea ta

Nu mă va ajunge din urmă vreodată.

Păcat, mult prea păcat, că-mi vor rămâne

Stăruite-n minte doar vorbele tale de-adio

Și nu promisiunile dulci din vremea noastră de glorie.

Dar nu mă mai lăsa să presupun vrute și nevrute,

Vorbește-mi, spune-mi ce e cu noi?

Și tăcerea știu că este un răspuns…

Dar mai bine spulberă-mi îndoielile,

Dă glas zbuciumului tău și nu te mai teme,

Căci eu nu o să te lovesc și nu o să plâng,

Dorința ta e lege pentru mine

Și fericirea ta e mai presus de toate,

Așa e când iubești cu toată inima.

Vorbește-mi scump amor!

Răul…

         

   Răul nu moare niciodată, îşi schimbă forma, dar nu moare niciodată! Nu-l poţi ucide, el rămâne cu tine toată viaţa! De tine depinde dacă înăbuşi răul sau îl eliberezi prin acţiuni distrugătoare!

Cu toţii ne naştem având în noi Răul şi Binele… în funcţie de educaţie şi de exemplele care ne sunt insuflate de-alungul anilor. Cu toţii putem fi buni ca pâinea lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură suntem capabili de o răutate de neimaginat. Conform unor statistici, dacă părinţii sunt fumători, până la vârsta de douăzeci de ani şi copilul acestora va fi fumător, dacă mama are o moralitate îndoielnică, fata va împrumuta din obiceiurile ei. Un tată violent va dezvolta în fiul său un comportament agresiv, violent. Şi exemplele pot continua… Însă Dumnezeu ne-a înzestrat cu  liberul arbitru, liberatea noastră, a fiecăruia de a alege. Repet, în funcţie de educaţie şi de sistemul de principii şi valori al fiecăruia. Nu cred că există om care să nu fi simţit răul în el însuşi… să simtă cum îl înveninează, cum pulsează în el răutate, cum îl corupe şi nu îi dă pace. Din ce repeţi o faptă care nu intră în parametrii Binelui, cu atât Răul creşte şi e din ce în ce mai greu să îl domoleşti. Din ce sufletul îţi este mai pătat, cu atât vei avea mai puţine remuşcări, regrete. Vocea interioară îşi va pierde din glas, nu te va mai ghida cu aceeaşi obiectivitate. Iar răul pune din ce în ce mai tare stăpânire pe tine ghidându-te doar spre plăceri… plăcerile tale de moment care îţi dau satisfacţie de scurtă durată, ca intensitate în timp. Trebuie să existe o sită prin care oamenii pot fi cernuţi, iar răul este capcana perfectă pentru ca omul să dovedească dacă este demn sau nu de iubirea lui Dumnezeu. Nu sunt atee, cred într-o forţă divină, într-un Dumnezeu comun. Nimic nu este întâmplător, nimic nu vine degeaba, totul contribuie la drumul nostru iniţiatic şi la menirea noastră pe acest pământ. Dumnezeu este speranţă, lumină, iubire dezinteresată şi bunătate. Dacă nu crezi într-un Dumnezeu ca Tată al tuturor, poate că ar fi mai bine să nu citeşti acest post… nu vei găsi nimic satisfăcător şi în acord cu eul tău.

                     La începutul articolului spuneam ca Răul nu moare niciodată, aşa este, aşa cred eu cel puţin. Este parte din tine, te naşti cu el şi nu îţi vor ajunge zielele încercând să îl ucizi, este imaterial în interiorul nostru, însă prin puterea cu care am fost investiţi putem materialize Răul prin faptele noastre, prin alegerile noastre. Este simplu, aleg să fac Bine sau să fac Rău. Oricum Răul şi Binele sunt interpretate diferit de la om la om, ceea ce mie îmi face bine ţie îţi poate face rău şi invers. Ideea este următoarea: NU ÎŢI CLĂDI FERICIREA PE NEFERICIREA ALTUIA!! Dacă ai grijă de sănătatea sufletului tău dar în acelaşi timp te îngrijeşti şi de sufletele din jurul tău şi ţii cont şi de nevoile acestora, atunci ai găsit cheia Binelui. Ajută-ţi semenii, iubeşte-i, înţelege-i, îngrijeşte-te de bunăstarea lor, de liniştea lor… deja intru la categoria “făcut morală” şi nu are rost pentru că nici eu nu sunt lipsită de păcate, nu sunt un exemplu de Bunătate pentru nimeni. Tocmai această doză de Rău care o simt în interiorul meu de când mă ştiu, scoate la iveală din când în când invidia, perversitatea, minciuna, trândăvia, laşitatea, falsitatea, clevetirea, intriga. Îmi înveninează şi mie sufletul ca oricărui om. Cu toţii ne-am născut cu o umbră întunecată în noi care ne întărâtă să facem lucruri care poate în mod normal nu le-am face… dar ispita… ispita îţi expune în minte nişte avantaje iluzorii care în final vor termina prin a-ţi face rău.

                     Răului trebuie să înveţi să îi faci faţă, să înveţi să trăieşti cu el şi să nu îi dai ascultare şi nici curs. Bineînţeles că este foarte greu, este foarte greu mai ales să pui persoana ta pe locul doi în favoarea aproapelui tău. Suntem egoişti din naştere şi ne gândim să ne fie nouă bine şi confortabil, să ne găsim noi fericirea… restul contează mai puţin. N-are rost să recurgi la tertipuri ca să fii fericit, fericirea vine fără să o chinui sau să o forţezi, iubirea la fel vine şi ea, în semn de răsplată.

                    Mai spuneam că răul se tranformă, întotdeauna o face… nu îţi mai plac ţigările, dar ajungi să îţi placă băutura, scapi de un rău dai peste altul, refuzi să mai te culci cu fete tinere, dar o faci cu femei căsătorite şi în principiu, vor avea de suferit mult mai multă lume, în dozaj poate mai mare, în funcţie de cum cântăreşti lucrurile… nu îţi mai baţi soţia dar îţi canalizezi răutatea asupra părinţilor… femeile nu mai bârfesc dar ajung să împrumute, efectiv, soţul vecinei, nu te mai duşmăneşti cu prietena X, aţi ajuns chiar să faceţi pace, însă ai decăzut prin ai lua iubitul alteia… iar exemplele pot continua până la cele mai nebănuite orori însă mă voi opri, nu vreau să indispun pe nimeni.

                  Răul ne transformă şi pe noi, ne degradează, ne dezumanizează, ne îmbolnăveşte şi în final ne termină, ne consumă până ce ne lasă fără resurse. Toate gândurile bune sau rele se răspândesc în univers şi se acumulează, se compensează, însă cred că un gând bun, sincer, pur… o faptă bună, poate salva pe cineva dintr-un accident, sau îi poate aduce cuiva iubirea… din nou revin şi spun că nimic nu este întâmplător. Ceea ce exprim, atragi. Fiind un om egoist şi perceput de ceilalţi ca fiind un om rău, vei atrage asupra ta doar ghinioane şi neplăceri, necazuri. Noroc că gândurile bune au o rată de a se materializa mult mai mare decât cele negative… dacă gândul ar ucide, mai ales la mânie, mulţi morţi ar fi şi mulţi nefericiţi. Cred că toţi ne-am pus la un moment dat întrebarea dacă blestemele se lipesc de om sau nu… în fond ce sunt ele?! Un gând puternic cu încărcătură răzbunătoare, negativă. Atunci când arunci un astfel de blestem în univers şi mai ales asupra cuiva pe baza unei întâmplări dureroase uneori este foarte probabil ca el să se şi întâmple mai ales dacă mai multe persoane au gândit astfel despre cel blestemat. Cel mai bun exemplu, o prietenă îi ia efectiv soţul celeilalte prin diferite metode nu tocmai ortodoxe, iar cea părăsită o blesteamă pe „hoaţă” să nu reuşească să aibe copii, să devină stearpă, să spunem… dacă mai multe femei i-au dorit acest rău acelei nefericite şi mai ales dacă ea mai luase înainte şi alţi bărbaţi altor femei, este foarte probabil ca blestemul să se adeverească, după faptă şi răsplata. Oricum ar fi… nimeni nu merită să fie blestemat, are Dumnezeu grijă de fiecare şi nimic nu rămâne neplătit pe această lume.

Oricum, pentru orice creştin, rău faci uşor, însă să faci bine unui om este foarte greu. Este foarte greu să faci un suflet să zâmbească, să îi aduci liniştea… o viaţă se poate pierde într-o clipită şi tu să fii responsabil, însă fericirea unui om necesită multă muncă şi dăruire.

                      Binele şi bunătatea în cea mai pură formă o întâlnim doar la copii, cu inocenţa lor ne dau lecţii despre ce înseamnă omenia, fericirea adevărată, bucuria, lumina. Împarte zâmbete şi vei cunoaşte raze din lumină. Răul nu este cu nimic înălţător, nu va face decât să te distrugă, în schimb binele îţi dă aripi, iar Dumnezeu te duce acolo unde visezi. Ce frumos este seara când mergi la culcare şi pui capul pe pernă, iar TU omule eşti mulţumit de tine şi mai ales împăcat cu tine, vocea interioară nu te dojeneşte, remuşcările nu au loc, eşti doar TU cu pacea ta interioară… 

 Articol scris de Gheorghe Alina