Mi-a cantat ploaia…

image

      Aseara mi-a cantat ploaia la ureche. Inainte sa adorm, m-am leganat pe ropotul ploii. N-am simtit decat liniste, impacare, frumos si-o stare de bine. Era frig, atat de frig incat am lasat mirosul ploii sa imi intre pe geam. Am deschis fereastra, am lasat tunetele sa m-aline, fulgerele sa-mi lumineze mintea, adierea vantului sa-mi racoreasca trupul si ploaia sa imi cante plansul. De fapt fulgerele nu m-au luminat, ba chiar mi-a scos din minte tot stresul, din suflet toata durerea si mi-a impacat constiinta.
    La un moment dat am iesit afara, nu am gasit nimic romantic in fata blocului, dar mi-am intins mainile din adapostul in care ma aflam si am lasat ploaia sa ma bata pentru cateva minute. Mi-am spalat fata cu racoarea ei. Obrajii imi ardeau. Ploaia ma chema intr-un dans fermecator. Voia sa ma spele in intregime. In galagia ploii era atat de liniste si de bine. Pacea ma invaluia. Eram cu picioarele goale, am pasit prin perdeaua de lacrimi si m-am lasat udata pentru un moment. Era rece, atat de rece incat parea sa ma friga. M-am retras rapid, mi-am spus ca e de-ajuns pentru suflet. Cu talpile murdare am intrat in casa… am lasat in urma mea darele durerilor ce ma apasau. Fereastra inca larg deschisa era boxa mea catre cer.
       M-am suit in pat, m-am invelit cu patura si-am inchis ochii. As fi vrut sa adorm, insa amintirile m-au napadit. S-au imbulzit in mintea mea in valuri. Vedeam in gol moartea, greseala, fericirea si veselia de care am avut parte in viata. Treceam ca intr-un potpuriu de la o amintire la alta. Chipul stins al bunicului, primul sarut, prima noapte, ultima noapte, lucrurile cu care ma rusinez si pe care nu le stie nimeni… amintirile care ma fac fericita, reusitele, esecurile… toate rulau una dupa alta ca intr-un film vechi, dar clar. Am inceput sa tremur, nici eu nu stiu din ce cauza, poate de frig, poate pentru ca imi doream sa opresc totul si sa inabus totul… am inchis geamul. Cantecul ploii ma legana in surdina si vrand sa scap de tot, am inceput sa ma gandesc numai la amintirile fericite, m-am intors in copilarie. Acolo ma refugiez mereu cand vreau sa sting focul. Si-am reusit, m-am imbracat iarasi in pielea mea micuta de copil, m-am gandit la cel mai fericit moment si-am adormit… intr-o pace incredibila…

Împăciuire

dindragoste.unica.ro

Dacă aș nărui orice urmă de omenie din mine,

Sigur aș scăpa de durere.

Dar oare lipsa durerii mi-ar aduce fericirea?!

Sigur că nu, de fapt as fi mai pustiită ca niciodată.

Măcar durerea îmi oferă convingerea că trăiesc,

Că încă mai simt ceva, orice,

Că încă mai pot iubi ca odinioară.

Iar omenia mă păstrează încă om

Și mă îndeamnă să fiu mai bună,

Atât cât firea mi-o permite.

Căci vreau să fiu mai bună,

În ciuda oricărei dureri,

În ciuda oricărui necaz,

Și în ciuda oricărei neîmpliniri.

Fiindcă toate aceste piedici,

Deși mă dor nespus și mă usucă pe moment,

Mă fac să fiu mai puternică,

Mai rezistentă și mai ambițioasă.

Așa că cel mai bine este să îmi păstrez

Omenia intactă, nepângărită.

Și primesc durerea cu brațele deschise,

Știind că dincolo de ea,

Voi avea șansa să întâlnesc fericirea.

Și fericirea astfel, să aștearnă în jurul meu,

Liniștea sufletească, pacea

Și siguranța de care am atâta nevoie…

Să vină toate în avalanșă,

Să mă copleșească cu ardoarea lor,

Și le voi nimici pe rând pe toate,

 Până ce voi atinge împăciurea.

Ochișori, lecție de viață

          Mergeam pe stradă și mă simțeam a nimănui, pășeam dar parcă nu mergeam, mă simțeam atemporală, cu gândurile mele care mi se înghesuiau în minte într-un amalgam de nedeslușit. Nu simțeam nici căldura, nici soarele orbitor nu mă deranja, în schimb sufletul îmi era măcinat de griji… griji zilnice, fără vreo importanță majoră, dar atât cât să îmi răpească liniștea cotidiană. Veneam de nicăieri și mă îndreptam spre nicăieri, la fel ca un om fără credință. Îmi închipuiam tot felul de scenarii care nu îmi făceau deloc bine și mă făceau să simt o frică fără rost. Nu eram tristă, dar nici bucuroasă, nu aveam o problemă anume, dar nu aveam nici motive de fericire. Un om în situația mea ar fi fost pur și simplu liniștit și atât. Dar nu și eu, eu care atrag complicațiile și nu știu să trăiesc în liniște și pace. Eu care nu prea cunoșteam ce înseamnă să nu ai probleme. Tot mergând pe trotoarul acela înfierbântat, printre persoane care mai de care mai mohorâte am zărit-o pe ea. O fetiță mică de etnie rromă care nu avea mai mult de 6 ani.
fetita
        Era frumoasă, nefiresc de frumoasă, desculță, cu o rochiță galbenă cam murdară, desculță, plină de praf, cu o păpușică din cârpe în brațe, cerea la trecătorii de pe stradă câte un bănuț. Era ciufulită și măzgălită pe obraji de praf, dar ochii ei migdalați erau sclipitori și vii, plini de viață, ba chiar veseli. Cerșitul pentru ea părea firesc, oferea un zâmbet fiecărui om mare care îi dăruia câte o monedă, iar de cei care nu o luau în seamă, se îndepărta în liniște cu pași mici. M-am apropiat de ea și am întrebat-o:
–          Cum te cheamă?
–          Ochișori!
–          Ochișori?! Întreb eu mirată.
–          Nu, da’ așa mi se zice…
–          Și totuși ai un nume, nu?
–          Da… Mica… că sânt mică.
–          Frumos nume.
Ea atunci mă privi cu ochii mari și îmi spuse:
–          Îmi dai un bănuț?
–          Sigur, îți dau.
–          Dar cine te trimite aici?
–          Nimeni… vreau eu să îmi cumpăr dulciuri. Îmi răspunse ea veselă cu ochii plini de poftă.
         Bineînțeles că nu am crezut-o, dar i-am acceptat minciuna, nu m-aș fi putut implica nici dacă aș fi vrut. Am luat-o de mână și am dus-o la patiseria din colț. I-am cumpărat tot felul de prăjituri felurite, un suc și am stat cu ea pe trotuar cât a mâncat. Am rămas uimită de ea, de naturalețea ei, de inocența ei, de frumusețea ei și de veselia ei. Părea un copil fericit, chiar dacă în fond era o fetiță chinuită. O priveam cum mănâncă, cu înghițituri mici, dar cu o poftă nemaivăzută. Mă privea încântată, iar eu o mângâiam pe cap, simțeam o nevoie nestăvilită de a o proteja și iubi. Ce dulce mi se părea mânjită la guriță de crema de vanilie… frumoasă foc fetița oacheșă. Mi-a zâmbit tot timpul, mi-a mulțumit cu un simplu „săr’na tanti”, dar eu am fost și mai fericită decât ea. Cele câteva minute petrecute cu ea au fost magice, am înțeles că viața mea este foarte frumoasă, ca am avut o copilărie minunată, că sunt iubită, că trăiesc în liniște și în confort, că sunt sănătoasă, că am o familie normală, că am tot ce îmi trebuie și că am toate motivele din lume ca să zâmbesc. Fetița aceea, Ochișori, îmi dăduse o lecție de viață de neprețuit. O lecție pe care nu o voi uita niciodată, la fel cum nu îi voi uita nici zâmbetul și ochișorii. Zâmbet mai sincer și ochișori mai calzi ca ai ei, sunt greu de întâlnit în această lume mare. Îmi impun ca de fiecare dată când voi fi tristă și supărată să îmi amintesc de Mica și să înțeleg că sunt oameni năpăstuiți, iar problemele mele sunt ori trecătoare, ori au rezolvare. Și să zâmbesc, să-mi zâmbesc mie și să-i zâmbesc Micăi în imaginația mea. Fericirea și mulțumirea este întotdeauna la distanță de un zâmbet!
         Adevărata valoare stă în lucrurile simple!
oana_pellea
citat_pellea
COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.

Fericire

fericirea-suprema-a-vietii_b854a6edaf31e8

Sunt fericită, sunt atât de fericită încât

Nu mai îmi încap în piele de bucurie.

Deja de fericire îmi miroase a flori de

Primăvară curată, a mărgăritare,

A zambile și narcise albe, gingașe.

Sunt bucuroasă, în sfârșit soarele

A răsărit pe strada mea, curcubeul

E și el pe cerul meu senin, albastru.

E numai viață în jurul meu, e viață,

Veselie, culori și păsărele ciripind.

Mă simt mai ceva decât Cenușăreasa,

Nu mi-am întâlnit prințul, nici n-am

Sărutat vreun broscoi râios,

Pur și simplu am găsit liniștea,

Liniștea care este atât de importantă

Pentru mine, pacea sufletului.

În sfârșit grijile s-au spulberat,

Temerile s-au evaporat, a rămas în față

Numai viitorul ce răsună armonios.

Acum privesc cu încredere spre ea,

Spre ziua de mâine, cea dragă,

Nu mai mi-e frică, totul e bine,

Fericirea de azi este pacea de mâine,

Totul se transformă în viață,

Dar binele rămâne, el dăinuie dacă

Îl îngrijești și încerci să îl sporești.

Am în mine scânteia luminii,

Arde puternic și arde viu,

Flacăra mea nu mistuie ci renaște,

Crează, sporește și îngrijește.

Speranța moare ultima, puterea

Este arma omului perseverent,

Nimic nu-i de netrecut pe această lume,

Toate se rezolvă cu încredere,

Muncă și multă dăruire.

Dacă vrei poți și astfel se instalează

Dulcea fericire, suava liniște…

Roz

roz-34_bfa392a008934c

Aș vrea să văd lumea în roz,

Să simt bucuria peste tot.

Să văd zâmbete și veselie,

Să simt inimile bune cum roiesc.

Roz, frumos, căldură, soare,

Așa aș vrea să fie lumea noastră.

Să trăim într-o lume idilică,

Plină de bunătate, de altruism,

De pace și de armonie.

Aș vrea să văd mai mulți oameni dăruind,

Mai multe persoane fericite,

Banul să piară de tot,

Si să rămână în schimb… schimbul.

Îți dau un sărut, îmi dai o îmbrățișare,

Îți dau iubire, îmi dai loialitate.

Aș vrea să se pogoare Raiul pe pământ,

Să uităm de violență, de sărăcie,

De blestem și de ocară,

De ură și de dezbinare,

De curvăsăreală și de hoție.

Vreau o lume roz și roz în toate,

Vreau bucuria inocenței,

Vreau fericirea clipelor adevărate,

Vreau bunătatea lucrurilor venite

Din adâncul sufletului.

Se poate, știu că se poate,

Cu un strop de credință,

Cu un strop de voință,

Cu un strop de speranță,

Cu o inimă curată toate se pot face,

Toate se pot preschimba în roz…