Smart mami cumpara smart trici

       – Mami du-mă la plimbare, mami! Și-atunci femeia puse copilul de vreo trei anișori și ceva în cărucior și plecă cu el în parc.

          Să-mi spun părerea despre acest fapt? Femeia n-ar fi trebuit să ducă copilul în cărucior, nu ar fi trebuit să-l care în brațe în fața blocului. Copilul era mai plinuț decât un copilaș de vârsta lui și cu toate acestea, mama nu îl punea deloc să facă mișcare. Sinceră să fiu, i-aș fi spus vreo două mamei, i-aș fi deschis ochii, i-aș fi spus că mișcarea este foarte importantă în dezvoltarea armonioasă a copilului. Dar am preferat să tac și să merg în urma lor spre parc. Copilul ceru în parc, dar adormi pe drum. Ea se așeză pe o canapea și încetă să mai miște copilul în căruț. Atunci el se trezi și începu să urle, voia să îl miște cu căruțul în continuare. Pesemne copilului îi plăcea să doarmă în timp ce era legănat. Dar nu îmi plăcu atitudinea mamei, nu avea pic de autoritate în fața copilului. Dacă voia să doarmă, trebuia să o facă acasă. Dacă îl duse în parc, trebuia să îl pună să facă mișcare, să-l lase pe jos sau să-i cumpere o tricicletă. Dar femeia nu făcu nimic din toate acestea.

111-albastru

        Eu eram pe o canapea alăturată, îi priveam. Ea mișca copilul în căruț, iar el dormea dus. Cred că o durea mâna de cât îl dădu înainte și-napoi, dar așa dormea copilul bine. Eu încercam să citesc o carte, dar femeia cu copilul îmi atrăgea atenția mai presus de orice. Deși voiam să îi ignor, nu puteam. Ea îl legăna și privea în gol. Nu știu ce mari supărări avea femeia, însă felul cum își creștea copilul nu îmi plăcu deloc. N-ar fi trebuit să fie problema mea, însă m-am dus lângă ea și am inițiat o discuție, constructivă zic eu.

– Bună, numele meu este Alina și sunt psihopedagog. Mi-a atras atenția băiețelul tău, câți ani are?

– Bună, eu sunt Cristina și copilul meu are 3 ani și 5 luni.

– Să-ți trăiască, să fie sănătos.

– Mulțumesc, Alina.

– Te rog să nu te superi pe mine, dar sunt foarte curioasă DE CE îl mai aduci în parc cu căruțul?

– Dar cu ce să îl aduc pe Rareș? Stăm destul de departe și piciorușele lui nu suportă un așa drum lung. Să-l țin în brațe, este destul de greu.

– Nu spun să vii cu el pe jos sau să-l duci în brațe, dar te-ai gândit vreodată la o alternativă?

– O alternativă? Întrebă Cristina mirată.

– Da, în locul căruciorului să iei un alt mijloc de „transport”.

– Să-l aduc cu taxiul? Nu ne permitem.

– Nu draga mea, nu cu taxiul, te-ai gândit la o tricicletă?

– M-am gândit Alina, însă lui Rareș nu-i place mișcarea și nu-l pot obliga să facă mișcare, nu vreau să-l traumatizez fizic, psihic sau emoțional.

– Cristina, să-ți pui copilul să facă mișcare nu înseamnă că îl persecuți sau că îl traumatizezi. Ba din contră îl ajuți să fie sănătos, să se dezvolte armonios. Îl ajuți să crească mare și frumos, fără să aibă pe umerii lui povara obezității.

– Încă nu e obez. Și femeia se încruntă.

– Adevărat, încă nu este obez, dar e plinuț. Te rog să nu mi-o iei în nume de rău. Exact cum m-am prezentat, sunt psihopedagog, lucrez cu copiii bolnăviori. La mine vin părinți ai căror copii nu pot să vorbească sau au diverse probleme de gândire. Copilul tău e vioi, este sănătos, dar l-ai protejat mult prea mult. Dacă continui să fii o mamă exagerat de protectivă, băiatul tău va deveni mult prea mămos, incapabil să lege prietenii și poate chiar un inadaptat al societății. Bănuiesc că nu vrei un copil care nu este în stare să se descurce singur. Iar mișcarea este foarte importantă pentru ca copilul să devină independent, neînfricat și sănătos, atât fizic, cât și psihic și emoțional.

– Și dacă plânge când îl voi pune în tricicletă? Întrebă mama.

– M-aș mira să plângă. Tricicletele din ziua de astăzi nu mai sunt așa cum erau odată. Pe vremea noastră triciletele erau din tablă, fier și lemn. Astăzi triciletele sunt moderne, au mânere detașabile, parasolare detașabile și reglabile, au centure de siguranță, sunt echipate cu coșuri pentru jucării și pentru gentuțele mamelor, au roțile din cauciuc de cea mai bună calitate și suporturi pentru picioare reglabile, asta pentru cazul în care vrei să îl împingi tu. Trotinetele sunt atât de frumoase și de colorate, încât niciun copil nu le poate rezista. Prezintă-i tricicleta ca pe o jucărie prețioasă, pune-l în ea și lasă-l să se miște. Sunt sigură că o va îndrăgi.

– Dar găsesc o tricicletă așa mică pentru el? Întrebă Cristina.

– Sigur că da, tricicletele sunt pentru copii cu vârste între 3 și 6 ani. Când va face 6 ani îi poți lua o biciletă. Ascultă-mă, pitește căruțul, fă-l cadou cuiva și lasă-i ca fiind singura opțiune tricicleta.

– Dar lui îi place să doarmă în parc în căruț.

– Schimbă-i obiceiul, parcul este pentru joacă și mișcare, acasă poate dormi cât vrea. De tine depinde să ai un copil sănătos. Ce zici, vei impune această schimbare?

– O să încerc! De fapt, trebuie să o fac. Și soțul meu mă ceartă că îl protejez prea mult.

– Mă bucur!

      Și-atunci i-am strâns mâna și am plecat. Dacă avea să-i cumpere lui Rareș o tricicletă sau nu, nu știu. Nu i-am mai văzut de atunci. Dar probabil că îi cumpără una, altfel aș fi găsit-o tot pe canapea, împingând la căruț, așa cum o văzusem înainte, săptămâni de-a rândul.

Untitled

Cu acest articol particip la concursul Smart-baby.ro premiază cei mai inspirați bloggeri. Dacă ești blogger participă și câștigă!

Fetita si puiul de caine

       De când primăvara și-a intrat în drepturi, obișnuiesc să merg în parc aproape în fiecare după amiază. Îmi place să mă plimb, îmi place să respir aer curat, să privesc copii jucându-se și îndrăgostiții ținundu-se de mână sau sărutându-se pe o canapea retrasă. Câteodată mai am noroc să mă și joc cu câte un câine. Stăpânii mă lasă, de parcă simt că am nevoie de afecțiunea unui suflet. Și îmi place la nebunie să privesc alergând câte un câine sănătos, puternic și frumos.

       Dar știți, lucrurile nu sunt mereu roz, câteodată oamenii mă dezamăgesc teribil. Parcă au boabe de porumb în loc de creier. Nu gândesc, nu știu ce-o fi în mintea lor. Ieri, făcându-mi plimbarea tot prin parc, am zărit o doamnă cu o copilă și un câine mic, era pui mititelul, grăsuț, dar nu avea un aspect prea sănătos. Copila îl îndopa efectiv ca pe un copil. Cățelul era destul de mic și ea îi dădea ciocolată și corn cu ciocolată, la un moment dat i-a dat chiar și miez de semințe de floarea soarelui. Cățelul se înneca destul de tare cu cornul fetei. Chiar dacă îi dădea în bucățele mici, cornul fiind pufos și plin de carbohidrați i se lipea de cerul gurii și apoi, tot copila îi deschida gurița câinelui și îi lua de pe cerul gurii coca lipită. Nu tu apă, nu tu nimic, dar îl îndopa de dulciuri. Am stat cuminte pe canapeaua mea cât am putut. La un moment dat i-a întins și niște floricele de porumb și deja nu am mai rezistat, m-am ridicat și am intrat în vorbă cu ele. Iată discuția:

– Ce câine frumușel aveți dragelor, îmi dați și mi voie să îl mângâi. Le-am spus eu.

– Nu, este câinele meu, îmi spuse fetița nervoasă.

Văzând-o cât este de afurisită, mi-am ieșit din pepeni, dar cu diplomație:

– Draga mea, dacă este cățelușul tău, trebuie să îl hrănești cum trebuie, nu cu cornuri, ciocolată, semințe și floricele.

– Dar e copil, îi plac dulciurile. Îmi spuse ea uimită.

– Nu iubito, nu este copil, este un pui de câine și trebuie hrănit foarte bine pentru a putea crește mare și sănătos. N-ai vrea să se îmbolnăvească, nu?

Fetița făcu niște ochi mari și îmi spuse:

–  Dar îl hrănesc bine, îi dau multă mâncare și nu vreau să se îmbolnăvească.

–  Iubito, asta e mâncare de oameni, cățelușii au nevoie de hrană umedă ca să crească mari și sănătoși. Hrana umedă îi întărește oasele cățelului, îi face blănița să strălucească, îi asigură vederea bună și îi oferă energia necesară pentru a zburda ca un miel.

–  Să zburde ca un mieeel? Mă întrebă fetița și mai uimită.

– Da, dacă îl vei hrăni cu hrană umedă Royal Canin Junior, nu doar că se va dezvolta frumos, dar va fi la fel de energic ca un mieluț. Va avea atât de multă energie, încât te vei putea juca cu el o zi întreagă.

– Daaa??? Mă întrebă micuța.

– Da, draga mea.

Și-atunci mămica îmi spuse:

– Într-adevăr îl îndoapă cu de toate, am încercat să îi explic, dar nu înțelege. Poate acum că i-ați spus și dumneavoastră va înțelege și va fi de acord să hrănim câinele corespunzător. Spuse mama.

– Iubito, mâine mergi cu mami la veterinar, roagă-l pe domnul doctor să consulte câinele, spune-i să-ți facă un program de mese pentru cățeluș și cumpără-i hrană umedă pentru caini Royal Canin Junior. Bine?

– Bine, îmi spuse fetița încântată.

     Și-atunci m-am întors pe canapeaua mea. Din când în când mai aruncam câte un ochi la ele și deși câinele se întindea să-i ciugulească din mână, fetița îi spunea: „n-ai voie, te îmbolnăvești!” Am zâmbit și am plecat acasă cu speranța în suflet că mama și fetița mă vor asculta.

220x96xlogo-petpal.ro.png.pagespeed.ic.x-K0RlnSVa

Canapeaua…

  Ruxandra Gardiunor Predescu

      Oamenii nostalgici și cei pozitivi ar percepe aceasta fotografia ca fiind una fascinantă ca o poezie. Iarna și-a așternut perdeaua de nea pe acea alee pustie din parc, îmbrăcând totul în jur. Frumos peisaj, nu-i așa?! Dar eu… eu nu pot decât să-mi imaginez cum era primăvara trecută. Mă gândesc la pomii înfloriți, la culoarea arămie a canapelei, la asfaltul cenușiu și primitor… Astăzi, parcul, aleea, canapeaua, sunt pustii, reci și pline de tristețe. Stau în frig și tremură gândindu-se la toți oamenii pe care i-au bucurat vara trecută.

          Astăzi, asfaltul doarme sub plapuma înghețată de omăt, copacii sunt ca și morți, schelete vii… iar canapeaua, o dor picioarele de-atâta stat în frig. S-ar înconvoia daca-ar putea, dar propria duritate o împiedică, nu o lasă. Ea, săraca, așteaptă primăvara, abia așteaptă soarele s-o încălzească și s-o trezească la viață. Îi este extrem de dor de îndrăgostiți care poposeau pe ea pentru a-și șopti cuvinte dulci sau pentru a-și da o sărutare plină de gingășie. Îi e doar până și de copii agitați, care îi murdăreau lemnul aspru cu stropi de înghețată cu aromă de vanilie sau de iaurt cu fructe. Îi e dor chiar și de adolescenții teribiliști, care nu se așezau așa cum se cădea, ci-și puneau fundul pe spetează și tălpile pe locul de șezut al canapelei. Le simțea lipsa tinerilor veseli, acei prieteni care spărgeau semințe, beau Cola și râdeau cât era de lungă ziua de vară. Dar cel mai mult, le simțea lipsa bătrânilor care poposeau primăvara pe canapea, ca să se odihnească, ca să-și tragă sufletul și să-și spună ofurile. Bătrânii erau cei mai apropiați de inima ei. Da, până și canapelele au suflet, nu din lemn, ci un spirit al lemnului, care o făcea să simtă sentimentele oamenilor. Bătrânii erau ca ea, ridați, buni, blânzi și împovărați de greutățile anilor mulți și trecuți.

         Canapeaua este astăzi singură, doar zăpada îi ține companie, o companie rece și dură, care-i amintește în fiecare minut de propriile-i defecte. Azi ar muri dac-ar putea, s-ar arunca în prima sobă aprinsă, s-ar lăsa pradă unui șemineu fioros, doar de dragul de a asculta poveștile de la gura sobei, doar de dragul de a fi din nou aproape de căldura oamenilor. Canapelei îi e dor de soare și de oameni. Canapelei îi e doar de viață… Canapeaua seamănă cu mine… și mă regăsesc în singurătatea ei… 

 

P.s. Multumesc Ruxandra pentru fotografie.