Nimic nu este întâmplător

719598ee73d3a4785abc6a4fd88935ad

Sunt de părere că nimic nu este întâmplător. Nu există coincidențe și tind să cred că nu există nici nedreptăți. Sau poate că există nedreptăți, dar cine este chiar fără pată ca să poată jura că nu merită durerea care i-a fost pricinuită?! Poate că n-ai făcut rău, dar ceva ai făcut sau n-ai făcut de la un moment dat, altcineva îți plătește cu aceeași monedă. „Pedeapsa” pentru ceva se întoarce înzecit sub diverse forme. Și revin spunând că nimic nu este întâmplător.

În viață primim exact ce merităm și ce avem curaj să cerem. Sigur, sunt o grămadă de variabile care nu țin de noi și totuși… primim exact ce merităm. Nici mai mult, nici mai puțin. Fiecare duce viața pe care și-a ales-o. Trăiește așa cum și-a așternut. Dacă ești nefericit, înseamnă că te complaci în nefericire. Dacă ești neiubit, înseamnă că nu cauți iubirea nicăieri. Dacă ești singur, înseamnă că te-ai învățat să fii singur. Dacă ești sărac, înseamnă că nu faci nimic ca să te îmbogățești. Dacă nu faci nimic, nimic vei deveni. Și dacă nu miști nimic, nimic vei primi.

Mulți își plâng de milă, mulți își plâng soarta. Cine e de vină?! Noi înșine. Noi pentru că facem alegeri greșite pe care nu suntem în stare să le mai îndreptăm. Și dacă nu reușim din prima, renunțăm definitiv. Ne temem să mai facem vreo alegere și stăm ascunși undeva, într-un con de umbră, acolo unde nimeni și nimic nu ne poate atinge.

Primești puțin? Atât ai fost în stare să accepți! Nimic nu este întâmplător! Vinovați suntem doar noi înșine!

Tăcerea…

   Tăcerea este arma omului puternic. Doar o persoană cu o stăpânire de sine extraordinară şi care îşi gestioneză de minune sentimentele şi pornirile poate adopta o atitudine tăcută. Nu este uşor să fii puternic, te solicită din toate punctele de vedere, aşa că, este de admirat.

               Eu personal la cât sunt de temperamentală, nimic nu urăsc mai tare decât tăcerea. Nu face decât să adâncescă conflictul, să implementeze o stare de nelinişte, de confuzie, de nesiguranţă şi de derută.

              Tăcerea mai însemnă supunere din parte celui persecutat. Atunci cănd cineva superior îţi anulează complet identitatea, singurul atuu de apărare este să taci. Să iei o atitudine obedientă care te-ar salva de la un conflict mult mai mare. Cel mai bun exemplu sunt copii certaţi de părinţi, sau angajatul mustrat de angajator… nu puţine sunt cazurile în care angajatul pleacă capul şi preferă să păstreze tăcerea în faţa unei situaţii ostile. Un alt exemplu nefericit este regăsit în Sindromul Stockholm, în care victima alege să se adapteze situaţiei, să simpatizeze cu agresorul, să devină hipervigilentă la nevoile răpitorului şi să tacă atunci când agresorul ar putea deveni violent, ba chiar să îi facă pe plac. Acesta ar fi felul victimei de a supravieţuii unei astfel de conjuncturi şi de a-şi păstra viaţa.

              Într-un cuplu, în situaţie de conflict, de ceartă sau de neînţelegere, tăcerea aduce cu sine şi o pedeapsă în care cel rănit preferă să îşi ignore partenerul decât să discute cu el, să clarifice situaţia şi să se ajungă la un punct comun. Ignorarea unui conflict nu înseamnă şi rezolvarea lui. Mai grav este când te prefaci că nu s-a întâmplat ceva, sau că nu ştii ceva şi faci abstracţie în mod deliberat.

            Comunicarea este cheia succesului într-un parteneriat, indiferent de ce fel, că este vorba de afaceri, de o căsnicie sau de o prietenie… să ignori nu înseamnă să rezolvi.

Este frustrant când te loveşti de un zid mut în care orice ai face sau ai spune nu vei primi răspuns. Incertitudinea omoară tot, încrederea, iubirea, sinceritatea. De teama ignorării celuilalt ajungi de multe ori să minţi, să spui doar ceea ce vrea să audă el sau ea… iar astfel, te pierzi pe tine ca persoană, nu mai eşti tu, creezi un caracter prefăcut pe placul lui sau ei şi nu mai iei în seamă adevăratul motiv din cauza căruia s-a ajuns la o atât de adâncă tăcere. Iar dacă nu poţi să fii tu, alături de celălalt, ce rost mai are să te complici, să te forţezi, dacă oricum nu este de acord şi nu îi place felul tău de a fi şi foloseşte tăcerea ca o pedeapsă.

                 Indiferenţa doare cel mai tare, asta se ştie de când lumea şi pămăntul. Aşa că dragii mei, dacă vă loviţi de o stană de piatră care nu vă răspunde sentimentelor voastre şi vă tratează cu dispreţ sau doar indiferenţă, ce rost mai are să lupţi?! Înseamnă că acea persoană nu este pentru tine, că nu îţi este harăzită… şi că Dumnezeu îţi pregăteşte ceva mult mai bun.  Decât să stai într-o relaţie defectuoasă în care nu eşti apreciat sau nu ţi se dă atenţie sau eşti tratat cu tăcere, mai bine te eliberezi şi-l eliberezi şi pe celălalt de un stres. Şi mergi înainte, îţi cauţi drumul şi persoana pentru care eşti făcut.

Tăcerea este ca o coloană şubredă care te anunţă că lucrurile nu vor funcţiona, riscănd să se surpe sub greutatea ta.

                  Cea mai dureroasă tăcere cred că este atunci când greşeşti şi nu ai ce spune, nu te poţi apăra pentru că eşi vinovat. Nu poţi riposta şi eşti nevoit să îţi accepţi vina şi să accepţi că ai stricat totul. Iar vasul, odată spart, nimic nu îl mai poate readuce la starea iniţială. Este foarte frustrant când vrei să îţi răscumperi greşeala dar nu ai cum, că ai rănit acea persoană pănă în cele mai adânci profunzimi şi te loveşti de o mare de tăcere. Pur şi simplu nu eşti ascultat… şi nu poţi face nimic, pentru că eşti vinovat. Cred că aici, persoanele au nevoie de timp să îşi vindece rănile, să asimileze situaţia aşa cum este ea în realitate. Şi dacă are loc o reconciliere favorbilă pentru amândoi este bine, dacă nu… atunci mergi mai departe.

Tăcerea nu înseamnă linişte, este doar nelinişte…

Dacă taci când nu ai nimic de spus, atunci… redă-i libertatea celuilalt, spune-i că nu vă mai leagă niciun numitor comun şi că totul este în zadar.

Tăcerea aduce după sine şi suferinţă, te macină atitudinea taciturnă a cuiva, te simţi prins într-o incertitudine care nu te lasă să decizi nimic… ţi-e teamă să te rupi, dar totdată e chinuitor şi să rămâi, să speri că tăcerea o să se risipească.

Prefer să primesc două palme şi să fiu certată, sau jignită, sau mustrată aspru decât să fiu tratată cu indiferenţă şi muţenie. Îmi place să îmi rezolv problemele prin comunicare, să lucrez acolo unde este un defect sau o greşeală, să lupt şi să înving decât să mi se frângă aripile prin indiferenţă totală… dar fiecare simte şi acţioneză diferit.

                Dragii mei gândiţi-vă bine când vreţi să condamnaţi pe cineva prin tăcerea dumneavoastră pentru că îi umpleţi sufletul de resentimente, de frustrări şi de nelinişte. Vina îl va apăsa şi îl va face să aibă mult prea multe regrete, iar prin natura omului de a se întoarce la latura divină, va căuta iertare. Iar sufletul lui nu îşi va recăpăta liniştea pănă nu îşi va răscumpăra greşeala. Iartă ca să fii iertat şi comunică ca să rezolvi conflictul… altfel traumele se adună, vor fi înăbuşite, ce-i drept, dar ele vor ieşi la iveală şi vor riposta ca nişte monştrii, mai devreme sau mai târziu.

 

 

 

                    Articol scris de Gheorghe Alina