Mi-a cantat ploaia…

image

      Aseara mi-a cantat ploaia la ureche. Inainte sa adorm, m-am leganat pe ropotul ploii. N-am simtit decat liniste, impacare, frumos si-o stare de bine. Era frig, atat de frig incat am lasat mirosul ploii sa imi intre pe geam. Am deschis fereastra, am lasat tunetele sa m-aline, fulgerele sa-mi lumineze mintea, adierea vantului sa-mi racoreasca trupul si ploaia sa imi cante plansul. De fapt fulgerele nu m-au luminat, ba chiar mi-a scos din minte tot stresul, din suflet toata durerea si mi-a impacat constiinta.
    La un moment dat am iesit afara, nu am gasit nimic romantic in fata blocului, dar mi-am intins mainile din adapostul in care ma aflam si am lasat ploaia sa ma bata pentru cateva minute. Mi-am spalat fata cu racoarea ei. Obrajii imi ardeau. Ploaia ma chema intr-un dans fermecator. Voia sa ma spele in intregime. In galagia ploii era atat de liniste si de bine. Pacea ma invaluia. Eram cu picioarele goale, am pasit prin perdeaua de lacrimi si m-am lasat udata pentru un moment. Era rece, atat de rece incat parea sa ma friga. M-am retras rapid, mi-am spus ca e de-ajuns pentru suflet. Cu talpile murdare am intrat in casa… am lasat in urma mea darele durerilor ce ma apasau. Fereastra inca larg deschisa era boxa mea catre cer.
       M-am suit in pat, m-am invelit cu patura si-am inchis ochii. As fi vrut sa adorm, insa amintirile m-au napadit. S-au imbulzit in mintea mea in valuri. Vedeam in gol moartea, greseala, fericirea si veselia de care am avut parte in viata. Treceam ca intr-un potpuriu de la o amintire la alta. Chipul stins al bunicului, primul sarut, prima noapte, ultima noapte, lucrurile cu care ma rusinez si pe care nu le stie nimeni… amintirile care ma fac fericita, reusitele, esecurile… toate rulau una dupa alta ca intr-un film vechi, dar clar. Am inceput sa tremur, nici eu nu stiu din ce cauza, poate de frig, poate pentru ca imi doream sa opresc totul si sa inabus totul… am inchis geamul. Cantecul ploii ma legana in surdina si vrand sa scap de tot, am inceput sa ma gandesc numai la amintirile fericite, m-am intors in copilarie. Acolo ma refugiez mereu cand vreau sa sting focul. Si-am reusit, m-am imbracat iarasi in pielea mea micuta de copil, m-am gandit la cel mai fericit moment si-am adormit… intr-o pace incredibila…

Lupii străvechi…

       „Sunetul era mai slab decât un clinchet, era un scârțâit de oțel pe piatră. Își înălță capul de pe labe, ascultând, adulmecând vântul.

        Ploaia de seară stârni o sută de miresme adormite, le întregise și le dăduse din nou putere. Ierburi și mărăcini, mure strivite de pământ, noroi, viermi, frunze putrede, un șobolan strecurându-se într-un tufiș. Simți mirosul sălbatic, negru, al blănii fratelui său și cel înțepător, arămiu, al sângelui veveriței pe care o ucise. Alte veverițe se mișcau deasupra, printre ramuri, răspândind miros de blană udă și de teamă, zgâriind scoarța cu ghearele lor mici. Sunetul acela fusese ceva asemănător.

        Și îl auzi din nou, clinchet și scrâșnet. Îl făcu să se ridice în picioare. Ciuli urechile și ridică coada. Urlă, un țipăt prelung, grav, înfiorat, un urlet ce putea tulbura orice somn. În afară de cel al mormanelor de pietre-oameni, care erau întunecate și adormite. O noapte liniștită și umedă, o noapte care îi vâra pe oameni în vizuinile lor. Ploaia se oprise, dar oamenii se ascundeau încă de umezeală, înghesuiți lângă foc, în grotele lor de pietre stivuite.

         Fratele său se apropie furișându-se printre copaci, mișcându-se aproape la fel de neauzit ca un alt frate pe care și-l amintea vag, de demult, cel alb cu ochi de sânge. Ochii acestui frate erau iazuri întunecate, iar blana de pe ceafă îi era zburlită. Auzise și el sunetele și știuse că însemnau pericol.

        De data aceasta zornăitul și scârțâitul fură urmate de un târșâit și de lipăitul moale, iute, al tălpilor goale pe piatră. Vântul adusese o boară ușoară a unui miros de om pe care nu îl cunoștea. Străin. Pericol. Moarte.

        Alergă în direcția sunetului, cu fratele său gonind în urma lui. Grotele de piatră se ridicau în urma lor, cu zidurile alunecoase și umede. Își dezveli dinții, dar pietrele-oameni nu băgară de seamă. O poartă se înălța în fața lui, cu un șarpe negru strâns încolăcit în jurul drugului și al stâlpului. Când se izbi de ea, poarta se cutremură, iar șarpele zornăi, alunecă și opuse rezistență. Printre zăbrele puteau privi în jos, la vizuina lungă de piatră care se întindea între ziduri, către câmpul stâncos de dedesubt, dar nu era chip să străbată. Își putea vârî botul printre gratii, dar nu mai mult. De multe ori încercaseră frații lui să zdrobească între dinți oasele negre ale porții, dar nu se rupeau, încercaseră să sape dedesubt, dar acolo se aflau pietre mari, plate, pe jumătate acoperite de pământ și de frunze duse de vânt.

         Mârâind se plimbă de colo colo prin fața porții, pe urmă se mai aruncă o dată desupra ei. Poarta se mișcă puțin și îl aruncă înapoi. Încuiat, șopti ceva. Zăvorât. Glasul pe care el nu-l auzea, parfumul fără miros. Celelalte căi erau și ele închise. Acolo unde în zidurile de piatră-oameni se aflau porți, lemnul era gros și puternic. Nu exista nicio ieșire…

 

 

Fragment din cartea „Cântec de Gheță și Foc”, Volumul II, de George R.R. Martin. Mi-a plăcut extraordinar de mult, de aceea l-am postat. Doi lupi străvechi încercau să ajungă la palat, simțin mirosul pericolului și al morții. Încercau s-ajungă în inima palatului pentru a-și apăra stăpânii… dar în zadar, porțile erau zăvorâte.   

Dans în ploaie…

                    „Cine crede că soarele îl face fericit, înseamnă că n-a dansat niciodată în ploaie.”

 

        Uneori soarele, cu toată frumusețea lui, ajunge să orbească, să-ți fure voința, vederea și gândirea. Frumusețea lui arde, în caz că te expui prea mult darului său prețios numit căldură. Nu de puține ori soarele a fost asemănat cu dragostea. Însă, pe cât este dragostea de strălucitoare și de frumoasă, pe atât este de periculoasă, exact ca soarele. Când iubești nu vezi, n-auzi, nu gândești, ci numai simți și ai în fața ochilor același chip. Ai încercat să te uiți vreodată la soare vreme îndelungată?! Nu-i așa că după, în ochi îți persistă aceeași lumină orbitoare, pentru mult timp?!

        Pe mine soarele mă năucește, mă îmbată atât de tare, încât după ce mă expun prea mult la el, am dureri în tot corpul. Îmi place soarele, dar numai în zilele cele mai triste și mai mohărâte. În rest, prima și cea mai intensă dragoste a mea, este ploaia. Soarele e pasiunea, iubirea stârnită din atracție fizică, însă ploaia este ca o dragoste pentru toată viața. Ploaia vine cu o iubire calmă, lină, sigură, răcoritoare, reconfortantă și revitalizantă. Apa dă viață, ploaia dă foc sentimentelor contradictorii, spală sufletul și-l lasă curat, apt de a iubi profund, pentru totdeauna. Așa văd eu… asta-mi inspiră mie ploaia.

         Apropo, ați dansat vreodată în ploaia?! Dansez în fiecare vară în ploaie. Simt pe piele stropii călduți ai cerului, mă las mângâiată de ploaie trup și suflet. Dau voie tălpilor mele goale să se bălăcească în băltocile calde de pe asfaltul fierbinte. Hainele mi se lipesc pe piele, părul îmi plânge ploaia dulce, lăsând-o să mi se prelingă pe față, pe gât, pe brațe, pe sâni… în acele momente mă simt liberă. În acele momente simt liniștea și fericirea îngemănate, pulsând prin venele mele.

        Ploaia mai și bate, uneori și înneacă. Însă, nu-i niciodată atât de aspră cum poate fi soarele. Ploaia purifică, scorbolește în suflet, curăță și vindecă. Așa cum iubirea împărtășită, la început doare, pentru că te simți debusolat, liniștea îți este tulburată; dar mai apoi, când te deschizi și înveți să o accepți, realizezi că este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului.

       Dansând în ploaie îmi deschid sufletul dumnezeirii, zâmbesc, râd, mă bucur, mă mișc, simt, iubesc și sunt fericită. Ploaia îmi oferă mie vindecare. Și-aștept în viața aceasta… acea ploaie de vară care să țină pentru tot restul vieții mele pe pământ. Încă aștept iubirea lină și sigură, lipsită de chin și suferință…

        Vouă vă place ploaia de vară?

Simfonia Toamnei

Copacul de Aurelian Andreescu:

 

În grădina casei mele e copacul
Care cântă și pe frunze și pe vânt
Care știe tot ce-mi place și ce simt
Care știe cântecul ce-n gând îl cânt.
În grădina casei mele e copacul
Care-mi spune să fiu mândru cum e el
Care-mi spune să-mi țin fruntea dreaptă tot mereu
Fie ploaie, fie soare, fie nori,
Tot ca el.

Copacul demn se-nalță în grădina mea
Încărcat de roade și de noaptea grea
Au încercat dușmani să-l culce la pământ și să-l știe-ngenunchiat.
Copacul drept se-nalță în grădina mea
Amețit de soare, de lumina grea.
Acest copac e trup din trupul țării sfânt
Și-o fi veșnic pe pământ.

În grădina casei mele e copacul
Care cântă și la bine, și la greu,
Simt în brațe lemnul tare și-l sărut mereu
Și copacul se transformă dintrodat’
Sunt chiar eu!

Copacul demn se-nalță în grădina mea
Încărcat de roade și de noaptea grea
Au încercat dușmanii să-l culce la pământ și să-l știe-ngenunchiat
Copacul drept se-nalță în grădina mea

Încărcat de soare, de lumina grea.
Acest copac e trup din trupul țării sfânt
Și-o fi veșnic pe pământ.

          Pe versurile lui Aurelian Andreescu, Angela Gheorghiu a interpretat această piesă într-un mod apoteotic, absolut fabulos, fascinant. De parcă ar cânta pe notele inimii. Îmi place opera, însă nu orice piese, dar sunt unele care îmi fac pielea de găină, care mă fac să vibrez, să tremur, mi se pune un nod în gât și ochii mi se înlăcrimează. Nu de tristețe, ci dintr-o bucurie copleșitoare ce nu poate fi manifestată decât prin niște lacrimi pline și curate. Așa simt și când ascult această piesă. Angela este o somitate în lumea operei și faptul că a făcut un videoclip și a reinterpretat această melodie, mă face să o îndrăgesc și să o respect și mai mult. Numesc această interpretare Simfonia Toamnei, Simfonia Sufletelor, Apogeul Frumosului.

Sper să vă placă și vouă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie; și să vă atingă până în adâncul sufletului, doar așa veți trăi pentru trei minute în înaltul cerului, încercați de sentimente dumnezeiești!

Când iubești

1235900_734356046579705_540502888_n

Când iubești parcă totul pare mai frumos,

Natura prinde viață și mișcare,

Iar universul parcă se rotește în jurul tău.

Semaforul parcă te privește viu

Și-ți face agale din când în când cu ochiul.

Pomii parcă își apleacă coroana să te salute

Și să-ți mângâie fața cu frunzele lor.

Florile-și rotesc tulpina parcă după zambetul tău,

Și te îmbie special cu parfumul lor.

Nici soarele și nici luna nu mai sunt rotunde,

Și ele și stelele au formă de inimă.

Iar luna parcă luminează pentru voi doi

Și soarele o urmează răsărind pentru dragostea voastră.

Iar cerul își plânge ploaie parcă dinadins

Ca să își poată face apariția slăvitul curcubeu.

Își colorează curcubeul coardele în rogvaiv

Ca să vă cânte iubirea în mii de culori.

Căci dragoste ca a voastră nu mai există,

E atât de mare, de sinceră și-atât de trainică

Încât toată lumea dansează la picioarele voastre.

Iubiți-vă dragilor, iubiți-vă mult,

Fiți veșnic la fel de îndrăgostiți ca astăzi

Și prețuiți această magie divină

Căci ne naștem din dragoste, trăim pentru dragoste,

Și-am muri oricând în numele iubirii.

Pentru că amorul este și va fi esența vieții,

Acea esență nemuritoare…

Miez de ploaie

    fata-in-ploaie   

        Afară plouă de câteva ore și atât de mult îmi place acum cum plouă… cred că este al doilea articol pe care îl scriu despre ploaie. Dar acum îmi voi așterne sentimentele mele strâns legate de ploaie. Mă simt bine, mă simt liberă, mirosul ploii îmi dă o stare de bine și de pace. Ador să văd cerul înorat, aproape negru, cum cad din el stropi mii și mii, reci, binecuvântați. Ploaie este un fenomen fantastic, o minune, de parcă ar spăla păcatele întregii lumi. Ce poate fi mai frumos decât să stai într-o cameră întunecată, cu fereastra larg deschisă și să asculți cântul ploii, să inspiri mirosul ei tandru, să te bucuri de dragostea pe care o emană. Nu soarele este dovadă că Dumnezeu ne iubește, ci ploaia, apa care întreține viață. Dacă apa întreține viața, ploaia întreține dragostea și latura umană.

         Ploaia mă face să conștientizez mai bine prezentul, să las în urmă trecutul și să mă gândesc la viitor… mă simt vie când ploaia cade din cer. Mă simt om, femeie, sentiment, mă fac una cu natura, mă unesc cu ea într-un simplu dans al apei. Ploaia este sinceră și pură, este unică cu fiecare strop picat, la fel mă face să mă simt și eu… Verdeața udă, crengile copacilor aplecate, asfaltul ud, toate parcă s-au aplecat să se supună vreerii lui Dumnezeu și fac ca totul să pară magic, simplu și magic deopotrivă. Mă simt împăcată cu mine însămi, răcoarea serii și a ploii mă învăluie într-o visare senzațională. Ploaia mă duce mai aproape de artă și de romantism, ploaia mă vindecă și mă oblojoște, făcându-mă o ființă mai bună. 

         Stropii ploii sunt toate iubirile pierdute, toate tristețile, toți oameni ajunși la cele sfinte, toate amintirile frumoase și toată pacea lumii. Mi se umple sufletul de melancolie și ochii de lacrimi, dar mă simt bine, sunt împăcată, mă repet. Nu îmi lipsește nimic, decât acea boare de fericire pe care o tot aștept. Acea gămălie de ac care aduce împlinire… dar poate într-o zi cu ploaie va veni și în brațele mele calde.

        Îmi spăl fața în ploaie și mă lepăd de cele rele, mă las penetrată de bunătatea ce numai ploaia o insuflă. Mă simt feeric, e colțul meu de Rai, ploaia, intimitatea camerei mele și sunetul naturii. Lacrimile cerului se numesc ploaie, lacrimile mele sunt ploaie și amarul meu se spală o dată cu ea.

        Și plouă, plouă, plouă… și să mai plouă… să nu se mai oprească vreo doi ani, de dragul lucrurilor bune ce sunt trezite doar în miez de ploaie. Și dacă ploaia în potop se va uni, poate că vom descoperi acolo undeva, o arcă să ne ducă pe niște meleaguri ale fericirii…

 

Ploaia…

               poze-de-toamna

          Serile trecute a plouat extraordinar de frumos, violent, acerb, răsunător, exact cum îmi place mie. Ador să ascult noaptea ploaia, să o miros, să o simt prin toți porii. Să îmi las fața brăzdată de picurii reci și mari… mă simt de parcă viața mi-ar curge prin vene cu o vitalitate nemapomenită. Ploaia cred că este singurul fenomen al naturii cu adevărat poetic, literar și liric. Emană poezie și poveste deopotrivă. Parcă ar purifica pământul și natura întreagă și pe deasupra ne spală și nouă păcatele, pornirile rele, durerile și frustrările.

           Ploaia este magică și fantastică, ploaia este răcoritoare, este divină, frumoasă și grațioasă. Ploaia este senzuală și sexy, emană erotism și fantezie. Ce poate fi mai frumos decât să stai și să asculți cântul însetat de dorință al ploii, să privești cum din cer cad ropote de picuri și astfel scaldă întreaga natură într-o mare de visare. Ploaia este sentiment și visare, este iubire și tristețe sub aceeași față, amintiri și totuși conștientizarea prezentului. Ploaia mă îndeamnă să cuget, să simt și să meditez spre zări necunoscute, dar care pot fi atinse prin voință și putere.

apa-de-ploaie

         De ploaie mă leagă numeroase amintiri, am pătimit dureri în ploaie, m-am fericit în toiul unei ploi, am plâns o dată cu cerul și m-am bucurat de nenumărate ori însoțită de un curcubeu viu colorat. Curcubeul pulsează și el, este minunea vie că dragostea împărtășită există, că este acolo în zare și ne așteaptă, pe toți, și pe mine și pe tine. Curcubeul după ploaie este aidoma fericirii după o perioadă îndelungată de chin și furtună. Curcubeul este atingerea dintre două suflete ce rezonează  într-unul singur.

       Și câte nopți n-am adomit ascultând ploaia, este muzica preferată pentru sufletul meu, este alinarea și speranța mea. Și-mi place să mă cutremur la auzul unui tunet asurzitor, de fiecare dată aceeași intensitate o simt, aceeași teamă puternică și totuși aceeași plăcere infinită. Și ce frumos se luminează noaptea prin săgețile cu fulger aruncate de divinitate. Și plouă, și tună, și fulgeră, și simt, și mă bucur nespus. De ploaie nu mă pot sătura…

      Ploaia este realitatea artei, ploaia oferă viață, speranță și bucurie. Ploaia ne asigură traiul. Ploaia și pământul sunt un tot. Iar pământul este legat pe vecie de ceruri, prin ploaie.

      Iubesc ploaia și am să o iubesc cât am să trăiesc, ploaia este fenomenul sufletului meu, ploaia este cânt și visare… ploaia este numai pentru mine…

ploaie2

Articol scris de Gheorghe Alina