„Înconjoară-te cu cei de la care ai ce învăța. Să-ți fie contactul cu prietenii școală de cunoaștere, iar conversația – învățătură elegantă și plăcută: privește la prieteni ca la niște dascăli și trage foloase din desfătarea oferită de conversație.”
Baltasar Gracian y Morales – 1601-1658 – scriior și filosof moralist spaniol
N-am mai vorbit… oare de cat timp? Sa tot fie vreo cativa ani! Nici nu mai stiu exact… parca a trecut o vesnicie. Desi nu ne mai bagam in seama, nu am mai vorbit si nu ma intrebi niciodata nici macar daca mai traiesc, sa stii ca sunt bine. N-as fi crezut vreodata, dar sunt mai bine decat atunci cand ma vedeam cu tine. Da, ai avut si partea ta buna, m-ai ajutat, m-ai sustinut, m-ai indragostit poate fara sa vrei si sigur fara sa vrei, m-ai facut si sa sufar. Dar nu mai conteaza, a trecut, astazi sunt cu capul sus.
Cred ca daca ne-am revedea si-am sta din nou la povesti, ca alta data, ai ramane uimit cat m-am schimbat. S-a dus… Alina cea de-atunci s-a stins de mult. Nu mai sunt fricoasa, nu mai sunt nesigura, nu mai sunt pesimista si nici in haul depresiei. M-am vindecat, din toate punctele de vedere. Ai fi uimit sa vezi ce puternica sunt astazi. Ai fi uimit sa-mi citesti pe chip veselia. Probabil ca de data aceasta stralucirea ochilor mei te-ar orbi.
Tu, esti bine? Sper ca da. Intr-un fel iti traiesti visul si ma bucur pentru tine. Sper doar ca visul n-a venit la pachet cu si mai multe greutati. Dar sincer, nu ma intereseaza problemele tale. Acum vorbesc in sfarsit despre mine. Sunt centrul universului meu, n-ai fi crezut vreodata ca nesiguranta mea se va transforma in putere. Uiti ca-s berbec, noi berbecii ne nastem din cenusa, suntem deschizatori de drumuri si oricat ar fi viata de a naibii, tot o biruim.
Si daca tot veni momentul adevarului… vrei sa stii daca te-am iubit? Nu stiu, nu cred. M-am indragostit, dar ai fost un capriciu. Eram perfect constienta de diferente, dar cu toate astea m-am agatat de tine ca de o linie de plutire. Tu stii cat bine mi-ai facut, mereu ti-am spus-o. Totusi nu mi-a placut felul in care am rupt legatura. Mi-ar fi placut sa ramanem prieteni, dar nu s-a putut. Imi stiu greselile, stiu ca am dat-o in bara, asa a fost sa fie. Da-mi Doamne mintea de-apoi. Dar timpul nu se mai intoarce. Eu insa iti marturisesc ca n-am resentimente, ma bucur ca te-am cunoscut, datorita tie sunt astazi cine sunt si scriu acest articol… frumos sau nu… te-am pretuit, sa stii.
Asa ca da… sunt bine si-ti spun in cel mai cordial mod, Adio!
Mi s-a întâmplat de o grămadă de ori să greșesc fără să îmi dau seama sau fără să vreau. Se întâmplă… și de fiecare dată mă amărăsc știind că nu am vrut. Înainte obișnuiam să explic, să încerc totul pentru ca celălalt să înțeleagă. Dar e atât de frustrant, de dureros și de obositor, încât am renunțat la a mai convinge pe cineva de ceva.
Până la urmă, așa cum spune și mesajul fotografiei, cine te cunoaște și te iubește, te va înțelege fără să îi explici, te va ierta fără să îi ceri iertare, va accepta situația fără să ceară o mie de explicații. Numai prietenii adevărați iartă micile gafe, numai persoanele iubite îți înțeleg și-ți acceptă momentele de scăpare. În rest nimeni.
Am obosit să tot arat lumii cine sunt și cum sunt… până la urmă, sunt o tipă transparentă și ușor de citit, ca o carte deschisă. Am momente când mă înfurii, când spun vorbe la supărare, când mă necăjesc și fac mai urât ca un copil de 3 ani, care își dorește o anumită jucărie… dar am un suflet bun și nu apelez niciodată la nedreptate. Ce rost mai are să conving pe cineva de ceva? Renunț! Renunț la omul care nu mă înțelege, care îmi caută tot timpul nod îmi papură. Renunț la cel care vrea să-mi știe mereu motivele. Renunț la cel căruia trebuie să îi explic fiecare pas al meu. Dacă nu mă înțelege, înseamnă că nu mă iubește sau nu suntem pe aceeași lungime de undă. Și-atunci, ce rost mai are? Niciunul!
Într-adevăr am făcut multe greșeli de-a lungul vieții. Unii oameni i-am pierdut definitiv, cu alții continui să merg prin viață ca și până acum. Îmi pare rău de cei pe care i-am pierdut, uneori le duc dorul, DAR, este mai bine așa. Mai bine așa decât cu mintea mereu în priză, decât cu sufletul încolțit… decât plină de grijă și de teamă că acel om se va supăra și îmi va întoarce spatele.
Plecați, fraților, plecați dacă sunt prea mult decât puteți duce. Nu vă reține nimeni lângă mine. Nu mă mai obosesc nici să explic, nici să dovedesc contrariul. Luați-mă așa cum sunt. Dacă percepția voastră despre mine este una corectă, înseamnă cu nu trebuie să aveți regrete. Nu vă gândiți la mine, gândiți-vă la voi. Pentru mine este și un test. Test numit GREȘEALA. Dacă nu sunteți în stare să îi faceți față, atunci vă spun la revedere. Decât să mă ascund, să am grijă ce vorbesc, să mă prefac și să-mi fie mereu teamă că X își va schimba părerea, mai bine să plece. Mai bine singură decât înconjurată de oameni lângă care nu pot să fiu EU. Nu pot trăi mereu chinuită de măști. Sunt om, mai greșesc, mai spun lucruri negândite… cine nu face asta?! Cine este atât de vertebral încât să nu greșească? Cred că nimeni.
Oricum ar fi, lângă un prieten adevărat nu trebuie să te temi niciodată că vei greși. Dacă ți-e prieten, te va înțelege și te va ierta, acceptându-te cu aceeași dragoste. Și chiar dacă te ceartă, o face spre binele tău, nu pentru a se arăta superior. Accept critica, dar nu accept batjocura și marginalizarea. Așa sunt eu…
Am observat un fapt: Lumea chiar se exteriorizează pe Facebook, chiar își spun ofurile și mărturisesc sentimentele care-i încearcă. Pe de o parte este bine, să ții o supărare numai pentru tine, îți îmbolnăvește spiritul, dar și psihicul. Însă mă întreb, de ce n-o fac și-n realitate?! De ce virtualul dă curaj, iar realitatea îl fură?! De ce virtualul și realul sunt două lumi paralele, când de fapt ar trebui împletite… iar noi, să ne exteriorizăm și-n viața de zi cu zi, chiar dacă sună ciudat.
De ce o fi atât de greu să recunoști: mă simt singur/ă, îmi vine să plâng, sunt trist/ă, sunt necăjit/ă, sau din contră, sunt bucuros/oasă, sunt fericit/ă, mă simt împlinit/ă, sunt așa cum sunt…?!
Din răspunsurile primite tot pe Facebook, am aflat că la baza înfrânării din realitate stă FRICA! Frica de marginalizare, frica de stigmatizare, frica de batjocură, frica de a fi arătat cu degetul și așa mai departe. Ideea este următoarea: este bine să recunoști, nu neapărat să strigi în gura mare. Este de ajuns să spui prietenilor apropiați prin ceea ce treci.
Până la urmă recunoașterea propriilor trăiri este și un prim pas către acceptarea și rezolvarea propriilor probleme. În primul rând te accepți pe tine așa cum ești. Poate uneori ușor nebun, poate uneori prea emotiv, poate prea schimbător. Dar mărturisindu-ți trăirile vei afla și cauza lor. Ești trist/ă, dar de ce?! De unde vine această tristețe?! Care este sâmburele acestui sentiment?! Îți dai seama care este problema și vei începe să lucrezi în combaterea tristeții și în plus, te vor ajuta și prietenii tăi.
Dar dacă ții numai pentru tine ceea ce trăiești, mai ales durerea, vor exista mereu episoade care te vor ajunge din urmă și te vor copleși. Frecvent tristețea sau singurătatea își vor face simțită prezența și te vor face să suferi. Poate că dacă spui prietenilor tăi prin ce treci, ei îți vor fi mai mult alături, te vor sprijini și te vor ajuta să depășești lucrurile prin care treci.
Cu toții ne văităm că lumea este falsă, că poartă măști. Dar ce ne mai mirăm când și noi înșine purtăm măști de teama că vom fi descoperiți. Iar descoperirea făcută ne poate face să ne simțim goi, vulnerabili, unori chiar la mâna altora. Dar lumea nu este chiar atât de rea. Lumea este atât de înfometată de sinceritate încât orice exces de recunoaștere a ceva, îi va face să te privească cu mai multă admirație. Până la urmă nu suntem plămădiți numai din lapte și miere, cu toții suntem triști, singuri, supărați, înfricoșați de ceva, la un moment dat al vieții. Deci nu este nimic wow să recunoști că ești om și că suferi.
Eu încurajez exteriorizarea pe toate căile. Până la urmă așa vom învăța să fim sinceri, să recunoaștem și să ne recunoaștem, și până la urmă, să ne iubim așa cum suntem, fără aparențe. Nu poți pretinde iubire, când tu îi arați celuilalt numai ce vrei tu să știe. Nu poți pretinde sinceritate, când tu ai propriile secrete și temeri. Nu poți pretinde firescul, când ție îți plac ascunzișurile nefirești.
Să fim mai sinceri, zic! 🙂
Îl iubești, nu te iubește. Și-ai face orice ca să îl cucerești. Dar oricât te-ai strădui, oricât ai încerca, nu-i stârnești iubirea. Încerci să îi oferi o dragoste dezinteresată, să-l iubești necondiționat, dar constați că fiecare gest de afecțiune pe care îl faci, el îl resimte ca pe un strop de otravă. Căci iubirea celui pe care nu-l iubești ustură, doare, enervează și incomodează. Oferi gratuit, dar primești și mai multă distanță. Și greșești crezând că momentele lui de amabilitate te-au adus mai aproape de inima lui. Tu crezi că orice amabilitate este o încurajare, dar uneori nu e decât puțină toleranță, poate din milă, poate că înțelege ce înseamnă să iubești și să nu fii iubit. Dar nu te mai încrede în fiecare zâmbet, în fiecare îmbrățișare și în fiecare mângâiere de obraz… poate nu e dragoste, poate e doar prietenie.
Nu îl mai copleși cu dragostea ta, îl sufoci, îl faci să se simtă rău și să te evite. Ai demnitate, dacă n-ai stârnit dragostea de la început, rar să o naști pe parcurs. Oferă-i libertate, nu-l mai îngrădi cu rugămințile tale. E greu, știu… cu toții am trecut prin asta cândva. Însă dragoste cu sila nu se naște și decât să speri, să trăiești într-o lume iluzorie… mai bine privești mai atent în jurul tău. Poate că pe acolo pe undeva, stă ascunsă o inimă ce și-ar da viața pentru tine. Ni se întâmplă de multe ori să ne îndrăgostim de persoane nepotrivite, sunt ca niște lecții în viața noastră, ne inițiază în drumul vieții și sunt meniți să ne facă să fim mai buni. Așadar, învață-ți lecția, nu persista în prostie… nu insista într-o dragoste care nu-i menită să fie pentru tine. Nu otrăvi, dragostea e pentru doi. Și dacă unul e absent, te lupți cu morile de vânt. Nu mai lupta, resemnează-te, căci acolo undeva se află sufletul tău pereche.
Nu otrăvi, așteaptă să întâlnești iubirea aceea împărtășită, demnă și înălțătoare!
Imaginează-ți o lume roz, numai a noastră. Uite, vezi norul în formă de inimă roșie care ne călăuzește calea?! Ei bine, inima este steaua noastră, cea care ne îndrumă spre o viață împreună. Oamenii trăiesc cu drobul de sare deasupra capului, noi avem o inimă maaare, care poartă în ea toate atingerile noaste, toate săruturile, toate nopțile albe și certurile noastre furtunoase. Știi și tu, nu îmi doresc o dragoste perfectă, ci o relație specială, care să mi se potrivească și mie și ție. Nici măcar nu mă tem de certuri, nu mă gândesc nici la despărțire atâta timp cât știu că eu îți aparțin ție și tu mie. Aș vrea să ne certăm cu violență, să ne spunem vrute și nevrute, dar să fim sinceri. Și-atunci când eu o să te văd trist, să te iau în brațe împăcându-ne cu o sărutate. Sau când eu o să plâng de supărare, tu să îmi ștergi lacrimile și să îmi ceri iertare. Nu vreau să îți greșesc, dar daca totuși o s-o fac, vreau să fie pentru că am încercat să fac ceva bun pentru tine, ceva care să îți ușureze viața, care să te facă mai liniștit. Și tu poți să-mi greșești mie și mai ales dacă seara îmi vei trimite un mesaj cu „Te iubesc, n-am vrut”.
Nu vreau o relație perfectă, ci una plină de obstacole care să ne apropie și mai mult, care să ne facă să ne iubim și mai mult și care să ne dea de înțeles că drumul pe care mergem este bun, ne bătătorește calea spre bătrânețe… împreună. Nu vreau să mă înșeli, căci nici eu nu o să o fac. Dar dacă totuși o să se întâmple, fă-o din curiozitate și mărturisește-mi, dacă putem ne salvăm, dacă nu, nu. Dar ar fi păcat să stricăm ce-am construit din curiozitate, căci nu prea pot să iert și nici nu pot să uit și nici nu vreau să trăiești cu impresia că aș ierta așa ceva. Dar dacă totuși se întâmplă, pentru că între noi lipsește ceva, hai să schimbăm împreună neplăcerea în plăcere, neajunsul în preaplin. Vreau să comunicăm, să ne putem spune orice, înainte de toate să fim prieteni și să avem încredere unul în celălalt, să fim confidenți, iubiți, amanți, protectori unul pentru altul.
Vreau o lume roz, hai să trecem prin ea de mână!
Se joacă cineva cu noi?!
Uneori așa îmi dă impresia,
Mintea ne joacă feste,
Viața ne cam trage în piept,
Destinul ne cam pedepsește,
Îngerii refuză să ne mai vegheze,
Dumnezeu ne mai întoarce spatele,
Karma nu-i de noi, dar mai simțim
Din când în când ce-i aia plată karmică.
Părinții se supără pe noi și ne reneagă,
Frații se îndepărtează adesea,
Prietenii la nevoie se cunosc și tot atunci
Fug de le sfârâie pământul sub călcâie.
Nu o dată ne-am simțit ca niște marionete ale vieții,
Ne dăm după cum bate vântul,
Crezând că vom atinge fericirea,
Dar ea este departe, mult prea departe
Și ne trezim numai cu singurătate în jur.
Moartea parcă ne cam suflă în ceafă,
Ghinioanele se țin lanț de noi,
Nici o carieră nu suntem în stare să ne facem,
Vocații, habar n-avem ce-s alea,
Talente avem cu duiumul,
Dar ne fructificăm vreunul?!
Nuuu, căci uneori suntem prea buni,
Prea buni pentru orice, nici nu contează
Dacă suntem făcuți pentru ceva anume,
Oricum prea puțini avem șansa să descoperim ceva.
Unii nici dragostea nu o întâlnim,
Ne fluturăm de colo-colo,
De mână cu o aventură, cu o iubire trecătoare,
Și suntem mândrii, Doamne, de câte am mai încercat.
Dar uite așa suntem noi, oameni în fond,
Dar prea sarcastici, nemulțumiți, triști
Și frustrați, dar singuri ne facem marionete
În mâinile destinului, în palma lui Dumnezeu,
Îndepărtându-ne de propria menire,
Refuzând să ne învățăm lecția vieții,
Fugind de virtuți, ba chiar blamându-le,
Și înnecându-ne în propriile lacrimi amare…
Ne plângem de milă și ne supărăm pe alții,
Când de fapt ar trebui să ne supărăm pe noi înșine,
Căci îngerii încă ne vegheză,
Dumnezeu nu și-a întors fața de la noi,
Destinul încă ne stă la picioare,
Iar viața încă ne îmbrățișează cald.
Părinții ne sunt alături necondiționat,
Frații încă ne iubesc și ne poartă de grijă,
Prietenii sunt puțini, dar sunt în dreapta noastră.
Nu vezi?! Înseamnă că ești orb!!!
Litere Stacojii 