Misandra…

 0f0c11fe3cd4b4a7aacebdb6b5eea220         Încet, încet, mă transform într-o misandră… de ce? Că mă enervează bărbații! De ce mă enervează? Pentru că bărbatul nu este altceva decât o grijă în plus. Sunt sensibili, nu rezistă la durere, nu-s în stare să-și încălzească o farfurie de mâncare, nu-și pregătesc baia, nu-și strâng hainele, nu-și pun șosetele murdare la coș, nu se trezesc de unii singuri, nu-și fac pachetul pentru job, nu-și iau medicamentele neîntrebați și nu-și fac treburile până nu-i pisezi bine de tot la cap.

       Adevărat că mai sunt și bărbați buni care-și țin nevestele pe palme… dar sunt atât de rari, încât sunt pe cale de dispariție. Eu una, prefer să nu mă mărit decât să îmi iau un bărbat de care să am grijă ca de un copil. În afară că aduce bani în casă și își face ”treaba” conjugală la timp sau la nevoie, în rest, nu sunt buni de nimic. Să mă ierte Dumnezeu, dar pentru o partidă de amor chiar nu este nevoie să-i spăl hainele, să-i calc rufele, să-i gătesc și să-l scarpin pe „spinare”. Chiar nu-i nevoie să mă sacrific atât. Mai bine stau cu cracii în sus în pat, mănânc mâncare de văduve (cartifi prăjiți și salată), mă duc din când în când „la om” și în rest nu am nicio bătaie de cap.

        Dacă mă întrebați pe mine ce fel de bărbat mi-aș dori… ați rămâne cruciți… cred că un astfel de bărbat nu există, nu s-a născut sau specia lui a apus de mult. Îmi plac bărbații puternici, capabili, rezistenți, grijulii, protectori, implicați și mereu dornici să-și ajute jumătatea. Îmi plac bărbații care nu se sfiesc să spele vasele, care își ajută femeile la gătit, care își întreabă consoartele ce fac, cum se simt, ce supărări au; îmi plac bărbații care știu să umble la o mașină de spălat, care schimbă scutecele bebelușilor și care nu strâmbă din nas când este nevoie să facă o treabă care nu le face plăcere. Îmi plac bărbații bărbați… care înfruntă orice obstacol cu curaj, care sunt în stare să ia asupra lor orice grijă și care se aruncă în mijlocul problemele fără să se întrebe „de ce mie?”.

        Așa că… prefer să nu mă mărit, prefer să rămân singură, dar liniștită. Și chiar dacă este o dovadă de lașitate din partea mea, chiar nu am puterea necesară de a reeduca un bărbat, de a încerca să îi schimb comportamentul haotic și de a-l îmbărbăta. Nu vreau să fac reeducare acolo unde mamele lor au dat greș. Sunt băieți/bărbați care toată viața lor au stat după fustele mamelor lor, care au fost protejați de acestea și de cea mai mică urmă de durere. Nu vreau să am de-a face cu „băiatul mamei”, bărbatul acela răsfățat care îi va spune mamei ce țâță a supt și ce așternut a mai rupt. N-am chef să-mi bat capul și NU vreau să cresc un bărbat ca și cum ar fi copil. Greșesc? Nu-i nimic, mă descurc și singură! 🙂

Exteriorizarea…

        Am observat un fapt: Lumea chiar se exteriorizează pe Facebook, chiar își spun ofurile și mărturisesc sentimentele care-i încearcă. Pe de o parte este bine, să ții o supărare numai pentru tine, îți îmbolnăvește spiritul, dar și psihicul. Însă mă întreb, de ce n-o fac și-n realitate?! De ce virtualul dă curaj, iar realitatea îl fură?! De ce virtualul și realul sunt două lumi paralele, când de fapt ar trebui împletite… iar noi, să ne exteriorizăm și-n viața de zi cu zi, chiar dacă sună ciudat.

       De ce o fi atât de greu să recunoști: mă simt singur/ă, îmi vine să plâng, sunt trist/ă, sunt necăjit/ă, sau din contră, sunt bucuros/oasă, sunt fericit/ă, mă simt împlinit/ă, sunt așa cum sunt…?!

        Din răspunsurile primite tot pe Facebook, am aflat că la baza înfrânării din realitate stă FRICA! Frica de marginalizare, frica de stigmatizare, frica de batjocură, frica de a fi arătat cu degetul și așa mai departe. Ideea este următoarea: este bine să recunoști, nu neapărat să strigi în gura mare. Este de ajuns să spui prietenilor apropiați prin ceea ce treci.

        Până la urmă recunoașterea propriilor trăiri este și un prim pas către acceptarea și rezolvarea propriilor probleme. În primul rând te accepți pe tine așa cum ești. Poate uneori ușor nebun, poate uneori prea emotiv, poate prea schimbător. Dar mărturisindu-ți trăirile vei afla și cauza lor. Ești trist/ă, dar de ce?! De unde vine această tristețe?! Care este sâmburele acestui sentiment?! Îți dai seama care este problema și vei începe să lucrezi în combaterea tristeții și în plus, te vor ajuta și prietenii tăi.

       Dar dacă ții numai pentru tine ceea ce trăiești, mai ales durerea, vor exista mereu episoade care te vor ajunge din urmă și te vor copleși. Frecvent tristețea sau singurătatea își vor face simțită prezența și te vor face să suferi. Poate că dacă spui prietenilor tăi prin ce treci, ei îți vor fi mai mult alături, te vor sprijini și te vor ajuta să depășești lucrurile prin care treci.

        Cu toții ne văităm că lumea este falsă, că poartă măști. Dar ce ne mai mirăm când și noi înșine purtăm măști de teama că vom fi descoperiți. Iar descoperirea făcută ne poate face să ne simțim goi, vulnerabili, unori chiar la mâna altora. Dar lumea nu este chiar atât de rea. Lumea este atât de înfometată de sinceritate încât orice exces de recunoaștere a ceva, îi va face să te privească cu mai multă admirație. Până la urmă nu suntem plămădiți numai din lapte și miere, cu toții suntem triști, singuri, supărați, înfricoșați de ceva, la un moment dat al vieții. Deci nu este nimic wow să recunoști că ești om și că suferi.

       Eu încurajez exteriorizarea pe toate căile. Până la urmă așa vom învăța să fim sinceri, să recunoaștem și să ne recunoaștem, și până la urmă, să ne iubim așa cum suntem, fără aparențe. Nu poți pretinde iubire, când tu îi arați celuilalt numai ce vrei tu să știe. Nu poți pretinde sinceritate, când tu ai propriile secrete și temeri. Nu poți pretinde firescul, când ție îți plac ascunzișurile nefirești.

        Să fim mai sinceri, zic! 🙂  

Probleme…

           Ce-ar fi să vorbim despre probleme? Câți dintre noi sunt în stare să-și recunoască propriile probleme?! Puțini își recunosc lor problemele, cu atât mai puțin celor din jur, apropiaților, oamenilor de încredere. Cu toții avem probleme, unii mai mari, alții mai mici, dar cel mai important este faptul cum le facem față, cum le depășim și ceea ce învățăm din acele probleme. Fiecare piedică a soarte este și o lecție de viață, nimic în viața asta nu este întâmplător. Nu există coincidențe, așa cum nu există nici nedreptate din partea lui Dumnezeu. Sper să nu ajung vreodată să mă întreb „De ce?”, „De ce eu?”, sper să nu mă simt niciodată atât de „pedepsită”. Ceea ce mi se întâmplă mie, sunt în stare să înfrunt totul. Punctul meu sensibil sunt apropiații mei. Cu moarte celor dragi mi-ar fi greu să mă împac. Dar cu toate acestea, tot ce pățesc eu, nu este niciodată de netrecut. Sunt un om mult încercat de soartă, mi s-a întins viața, sănătatea și spiritul, la maxim. Cu toate acestea, am avut mereu puterea să trec peste ele, să le depășesc, să învăț câte ceva. Nu mi-a fost ușor, nu sunt atotștiutoare, însă, nu am avut încotro, spritul de conservare m-a îndemnat să îmi doresc să-mi revin, să îmi doresc să lupt și să răzbesc.

         Orice, dar absolut totul, în viața aceasta se poate trece. Nu există limite atunci când îți dorești ceva cu adevărat. Adevărat că la început se instalează supărarea, revolta, negarea, dar apoi intervine acceptarea, mobilizarea și acționarea. Suntem oameni și trebuie să învățăm să ne adaptăm, indiferent de problemă sau obstacol. Poate că ni s-a trântit ușa în nas, dar sigur există undeva un ochi de geam prin care să ne putem strecura. Trebuie să existe o portiță, un drum, poate ocolit, dar care duce în acel loc pe care ni-l dorim. Știți, mintea este capabilă să găsească soluții nebănuite. În momentul când ne lovește o problemă, avem la dispoziție timp berechet să ne gândim și să găsim cea mai bună abordare, cel mi bun mijloc de a ne a atinge scopul.

         Se spune că scopul scuză mijloacele. Uneori așa este, însă, nu într-atât de mult încât să îi îngrădim și pe ceilalți, încât să le luăm altora ceva, numai ca să avem noi. Toți luptăm pentru ceva, toți căutăm să răzbim și toți avem probleme, dar modalitatea de rezolvare este unică, de la om la om. Problemele ne scot la iveală adevărata uminitate, problemele și suferința ne șlefuiesc, smulg din noi stricăciunile și ne lasă mai buni și mai curați, mai apți pentru viață.

         Nu există soartă fără probleme, la un moment dat tuturor ne vine rândul, cu toții suntem puși la încercare. Oricât ar fi de greu, totul este cu un rost. Trebuie să trecem prin toate ca să înțelegem adevărata valoare a vieții și a lucrurilor importante. Iubirea este importantă, familia, sănătatea, susținerea celorlalți, prietenii… restul sunt de prisos sau mijloace. Atât.

           Nu vă temeți de probleme, nu vă temeți că veți fi loviți, le veți înfrunta, trebuie, și ar fi bine să o faceți. Nu este o opțiune să rămâneți la pământ. Există soluții, important este să le vedem și să le dăm curs. Probleme, încercări… ale vieții valuri…

Ochișori, lecție de viață

          Mergeam pe stradă și mă simțeam a nimănui, pășeam dar parcă nu mergeam, mă simțeam atemporală, cu gândurile mele care mi se înghesuiau în minte într-un amalgam de nedeslușit. Nu simțeam nici căldura, nici soarele orbitor nu mă deranja, în schimb sufletul îmi era măcinat de griji… griji zilnice, fără vreo importanță majoră, dar atât cât să îmi răpească liniștea cotidiană. Veneam de nicăieri și mă îndreptam spre nicăieri, la fel ca un om fără credință. Îmi închipuiam tot felul de scenarii care nu îmi făceau deloc bine și mă făceau să simt o frică fără rost. Nu eram tristă, dar nici bucuroasă, nu aveam o problemă anume, dar nu aveam nici motive de fericire. Un om în situația mea ar fi fost pur și simplu liniștit și atât. Dar nu și eu, eu care atrag complicațiile și nu știu să trăiesc în liniște și pace. Eu care nu prea cunoșteam ce înseamnă să nu ai probleme. Tot mergând pe trotoarul acela înfierbântat, printre persoane care mai de care mai mohorâte am zărit-o pe ea. O fetiță mică de etnie rromă care nu avea mai mult de 6 ani.
fetita
        Era frumoasă, nefiresc de frumoasă, desculță, cu o rochiță galbenă cam murdară, desculță, plină de praf, cu o păpușică din cârpe în brațe, cerea la trecătorii de pe stradă câte un bănuț. Era ciufulită și măzgălită pe obraji de praf, dar ochii ei migdalați erau sclipitori și vii, plini de viață, ba chiar veseli. Cerșitul pentru ea părea firesc, oferea un zâmbet fiecărui om mare care îi dăruia câte o monedă, iar de cei care nu o luau în seamă, se îndepărta în liniște cu pași mici. M-am apropiat de ea și am întrebat-o:
–          Cum te cheamă?
–          Ochișori!
–          Ochișori?! Întreb eu mirată.
–          Nu, da’ așa mi se zice…
–          Și totuși ai un nume, nu?
–          Da… Mica… că sânt mică.
–          Frumos nume.
Ea atunci mă privi cu ochii mari și îmi spuse:
–          Îmi dai un bănuț?
–          Sigur, îți dau.
–          Dar cine te trimite aici?
–          Nimeni… vreau eu să îmi cumpăr dulciuri. Îmi răspunse ea veselă cu ochii plini de poftă.
         Bineînțeles că nu am crezut-o, dar i-am acceptat minciuna, nu m-aș fi putut implica nici dacă aș fi vrut. Am luat-o de mână și am dus-o la patiseria din colț. I-am cumpărat tot felul de prăjituri felurite, un suc și am stat cu ea pe trotuar cât a mâncat. Am rămas uimită de ea, de naturalețea ei, de inocența ei, de frumusețea ei și de veselia ei. Părea un copil fericit, chiar dacă în fond era o fetiță chinuită. O priveam cum mănâncă, cu înghițituri mici, dar cu o poftă nemaivăzută. Mă privea încântată, iar eu o mângâiam pe cap, simțeam o nevoie nestăvilită de a o proteja și iubi. Ce dulce mi se părea mânjită la guriță de crema de vanilie… frumoasă foc fetița oacheșă. Mi-a zâmbit tot timpul, mi-a mulțumit cu un simplu „săr’na tanti”, dar eu am fost și mai fericită decât ea. Cele câteva minute petrecute cu ea au fost magice, am înțeles că viața mea este foarte frumoasă, ca am avut o copilărie minunată, că sunt iubită, că trăiesc în liniște și în confort, că sunt sănătoasă, că am o familie normală, că am tot ce îmi trebuie și că am toate motivele din lume ca să zâmbesc. Fetița aceea, Ochișori, îmi dăduse o lecție de viață de neprețuit. O lecție pe care nu o voi uita niciodată, la fel cum nu îi voi uita nici zâmbetul și ochișorii. Zâmbet mai sincer și ochișori mai calzi ca ai ei, sunt greu de întâlnit în această lume mare. Îmi impun ca de fiecare dată când voi fi tristă și supărată să îmi amintesc de Mica și să înțeleg că sunt oameni năpăstuiți, iar problemele mele sunt ori trecătoare, ori au rezolvare. Și să zâmbesc, să-mi zâmbesc mie și să-i zâmbesc Micăi în imaginația mea. Fericirea și mulțumirea este întotdeauna la distanță de un zâmbet!
         Adevărata valoare stă în lucrurile simple!
oana_pellea
citat_pellea
COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.

Părinţii, adolescenţii şi prietenii…

Image

            De când lumea şi pământul au existat neplăceri între părinţii copilului şi prietenii acestuia. Aproape de fiecare dată părinţii nu sunt mulţumiţi de prietenii copilului şi consideră anturajul acestuia ca fiind unul nepotrivit şi lipsit de productivitate; părintele găseşte defecte şi diferenţe majore între propriul copil şi prietenii acestuia. Foarte rar prietenii sunt consideraţi de nivelul copilului lor… aproape toţi părinţii sunt de părere că odreasla lor este cu mult superioară peste ceilalţi copii. Ştiţi proverbul, fiecare cioară îşi laudă puiul.
         Însă toate acestea nu pentru că părinţii ar fi oameni răi sau egoişti, ci din dorinţa de a-şi proteja copilul de toate relele din lume; părintele preferă de multe ori să îndepărteze copilul de ceea ce i-ar putea face rău. Că au sau nu dreptate în acţiunile pe care le întreprind părinţii pentru a-şi proteja copii, trebuie să înţelegă toţi tinerii că tot ce fac, fac din protecţie şi pentru binele lor. Niciun părinte normal nu se gândeşte la binele lui, pune copilul ca proritate supremă.
           Aşadar tinere eliberează-ţi mintea de tot ce gândeşti negativ despre proprii tăi părinţi şi ascultă-mi şi mie argumentele, apoi decizi singur dacă ai tăi te-au rănit intenţionat sau au făcut ceea ce credeau ei că este mai bine pentru tine.
           De la vârsta de 12-13 ani începe lupta pentru independenţă a copilului, este vârsta preadolescenţei. Copilul vrea din ce în ce mai multă libertate, leagă prietenii durabile, încep cererile şi se va îndepărta din ce în ce mai mult de părinţi. Apar diferenţele şi neînţelegerile. Acum punctul de atracţie şi de interes sunt prietenii. În timp ce copii luptă pentru independenţă şi intimitate, părintele pierde din autonomie. Copilul va deveni secretos, va deveni interesat de propriul corp şi propria persoană, îşi va canaliza întreg interesul asupra prietenilor săi. În societate încă de mici, copii sunt învăţaţi să relaţioneze şi să lege prietenii sau sa fie, poate, doar parteneri de joacă. Şi o dată cu vârsta, prietenii devin la fel de importanţi ca cei din familie. Copilul descoperă o lume neştuită care îl fascinează, părintele se va simţi pierdut. Este foarte greu pentru un părinte când are loc trecerea de la copil la preadolescent sau adolescent. Din copilaşul mamei devine brusc un pui de bărbat sau de femeie. Ca părinte, cel mai bine ar fi să discuţi cu copilul tău, să îi prezinţi pericolele care se află afară. Să îi explici şi partea bună a vieţii şi părţile riscante. Oricum toate trebuiesc discutate şi explicate conform vârstei. Trebuie să îi arăţi preadolescentului că ai încredere în el, să îl asculţi… deşi poate sunteţi obosiţi; să îl înveţi că adevărul este cel mai valoros, că fie ce-o fi vă poate spune totul. Ştiu că este greu ca părinte să te obişnuieşti cu schimbările din viaţa copilului tău, să îi respecţi prietenii şi intimitatea, dar trebuie. Altfel copilul se va îndepărta şi vă veţi pierde din încredere.
           De la 14 ani atât fetele cât şi baieţii încep să fie conştienţi de sexualitatea lor, vor dori sa aibe iubiţi/iubite, vor dori şi mai multă libertate, iar părintele se teme şi mai mult. Din ce creşti problemele tale ca şi copil se măresc. Atât cu băieţii cât şi cu fetele unul din părinţi ar trebui să discute despre sex, despre bolile venerice, despre tot ce implică sexul în general. Ca părinte trebuie să îţi învingi teama şi ruşinea şi să fii pregătit pentru orice tip de întrebare; foarte important este să îi răspunzi cu adevărul. Copilul va afla oricum mai devreme sau mai târziu şi nu cred că ţi-ar plăcea să afle că îl minţi. Este de asemenea foarte dificil să existe acest dialog între părinte şi copil, dar este foarte necesar, o simplă discuţie poate schimba un destin.
         Ceea ce trebuie să înţelegi tu, adolescentule, este că mama şi tatăl tău nu îţi vor răul. Dacă te pedepsesc este pentru că vor să îţi dea timp de gândire la ceea ce ai făcut greşit, dacă îţi pun restricţii înseamnă că se tem pentru siguranţa ta, dacă îţi interzic să te vezi cu anumiţi tineri este pentru că ei văd sau simt ceva în neregulă cu acei adolescenţi şi că asocierea cu ei nu te avantajează sau te duc la distrugere. Este greu ca părinte să oferi stabilitate, iubire, înţelegere dar în acelaşi timp să mai fi şi radical, inflexibil sau dur ca să schimbi ceva neplăcut în copilul tău. Crede-mă vei conştientiza mai târziu cât bine ţi-a făcut mama când te-a pus sa faci teme suplimentare, sau când te-a certat că ai minţit, sau că ţi-a luat banii de buzunar pentru o săptămână din cauza unei note proaste, sau ţi-a interzis să te mai vezi cu anumiţi prieteni care ulterior se devodesc a fi nepotriviţi pentru tine. Crede-mă orice decizie luată cu fermitate din partea părintelui, ţie îţi poate schimba soarta. Fără un set de valori şi principii implementat de părinţii tăi, fără restricţiile sau ajutorul lor, fără pedepsele şi fără controlul lor nu am deveni oameni de bine. Părinţii ne pregătesc să devenim oameni puternici, responsabili, muncitori, nişte oameni de toată isprava. Educaţia de acasă şi mediul familial contează foarte mult. Cu ajutorul familiei şi al studiilor poţi fi orice îţi doreşti să fii, poţi practica la maturitate orice meserie, te poţi bucura de confortul creat, vei avea  propria familie la care visezi… toate se trag din copilărie. Devenim ceea ce vrem să fim, însă neghidaţi de părinţi foarte puţini copii sunt studioşi şi responsabili din propria iniţiativă.
            Uneori părinţii şi prietenii nu sunt pe aceeaşi lungime de undă şi de multe ori părinţii au mereu ceva de obiectat în ceea ce îi priveşte, dar gândeşte-te câtâ teamă îndură mama ta când lipseşti noaptea de acasă, la ce simte tatăl tău când vii acasă băut sau duhnind a tutun, la ce simt ai tăi când ai relaţii sexuale înainte ca maturizarea ta să fie completă. Gândeşte-te tinere că părinţii tăi se tem de accidente, de violuri, se tem că vei intra în găşti nefaste, că vei consuma droguri sau că poţi deveni un delincvent. Părinţii tăi nu te-au făcut ca să te piardă pe parcurs, te-au făcut ca să se mândrească cu tine, ţi-au dat viaţă din iubire şi vor ca tu să duci un trai sigur şi fericit.
           Adevărat că uneori sunt prea stricţi sau prea exigenţi însă tu ca adolescent trebuie să discuţi cu ei, să le explici că eşti un tânăr responsabil şi că pot avea încredere în tine, că tu nu o vei lua pe un făgaş greşit. O relaţie sănătoasă între părinţi şi copii este bazată pe încredere şi comunicare.
        Tinere, indiferent ce problemă ai avea, indiferent ce prostie ai făcut, indiferent de gravitate trebuie să înţelegi că nimeni nu te va ajuta mai bine şi mai sigur decât părinţii tăi. Trebuie să îţi învingi teama şi să le spui ce ai făcut, deşi poate te vor certa şi mustra, te vor ajuta negreşit, nu te vor lăsa la greu, nici nu te vor face de ruşine. Vor face doar ce este în avantajul tău. Prietenii se tem şi ei de părinţii lor, poate nu au putere să te ajute, poate nu vor sau poate, mai rău, te vor face de ruşine sau vor amplifica problema, însă părintele tău nu va mişca un deget împotriva ta. Ai încredere şi vei vedea cât de înţelegători pot fi părinţii tăi.

            Dacă te simţi neînţeles de ai tăi, nebăgat în seamă, dacă te simţi singur în propria familie, spune-le părinţilor tăi. Gândeşte-te că există o diferenţă de generaţii între voi şi părinţii voştrii, că poate copilăria lor n-a fost prea fericită, dar ca să te înţeleagă trebuie să vorbeşti cu ei.
        Cât despre prieteni… prietenii care te instigă împotriva părinţilor tăi, care te învaţă la rele, care te supun unor teste de teribilism ca să le demonstrezi loialitatea… aceştia nu sunt prieteni. Aceştia sunt oameni pe care efectiv trebuie să nu îi iei în seamă. Un prieten bun nu te pune să fumezi pentru că aşa e la modă, un prieten nu îţi va da sa bei ca să vezi ce „tare” e, un prieten nu îţi va da droguri, un prieten nu te învaţă să furi, să minţi, să îţi nesocoteşti părinţii. Într-un cuvânt într-o prietenie acei oameni au pasiuni comune, au hobby-uri comune, se plac aşa cum sunt, se completeză, se susţin dar niciodată nu-şi fac rău. Prieten înseamnă să îi arăţi celuilalt unde greşeşte fără să îl jigneşti sau să faci haz de defectele lui.
         Nu este o ruşine să ai oră de intrat în casă, nu este o ruşine să nu ţi se dea voie să lipseşti noaptea de acasa, nu este o ruşine să fii virgin pe durata adolescenţei, nu este o ruşine să refuzi să fumezi, să refuzi să bei, să refuzi drogurile. Nu este o ruşine să spui NU când ceva nu este în acord cu ceea ce vrei şi propriile principii. Prietenii te vor înţelege şi nu te vor judeca. Să poţi să spui NU înseamnă să fii matur, să fii puternic, să fii deştept. Dacă vei fi atras de efectul de turmă şi vei face tot ce fac şi ceilalţi tineri fără să îţi pui întrebarea dacă este bine sau rău, înseamnă că nu vrei să fii unic, nu vrei să fii puternic şi deştept.
         Respectă-ţi părinţii şi încearcă să le înţelegi temerile, explică-la ce te nemulţumeşte la ei şi încercaţi să aveţi o relaţie bună, nimic nu se compară cu un cămin în care să te simţi iubit, în siguranţă şi înţeles.
        Aşa că dragi părinţi ascultaţi-vă copii şi înţelegeţi-le motivele acţiunilor lor, sfătuiţi-i şi iubiţi-i necondiţionat. Iar voi tinerilor, respectaţi-vă părinţii şi ascultaţi-i cu acelaşi respect şi înţelegere cu care aţi vrea să fiţi trataţi.

Nu uitaţi, comunicare şi respect!

 

 

 

 

Daca totusi nu ai un copil adolescent si urmeaza sa fii parinte iti recomand aceste decoratiuni pentru camera copilului si aceste frumoase hainute pentru botez.