Să aplaudăm, zic

de la fund...

Te-ai înecat! Ai simțit apa invadându-ți plămânii. Ai încercat să respiri cu disperare. Ai încercat să te apuci cu mâinile-ți obosite de funiile invizibile ale speranței. Sângele ți-a țâșnit pe nas, pe ochi, de sub unghii. Durerea ți-a acaparat tot corpul, iar conștiința… a încetat să mai existe. Inima a încetat să mai bată, iar tu… te-ai abandonat morții. Morții rațiunii. N-ai murit cu adevărat, n-ai ajuns nici în Raiul virtuoșilor, dar nici în Iadul păcătoșilor. Ai ajuns exact acolo unde îți e locul, în Purgatoriu. Acolo ajung masochiștii care nu sunt în stare să se oprească la timp. Acolo ajung cei care iubesc fără a fi iubiți. Acolo ajungi nenorociții care nu se prețuiesc. În Purgatoriul sufocării!

Dar ia partea bună a lucrurilor. Înecul scoate la suprafață toată mizeria din tine. Scoate la suprafață cea mai urâtă variantă a ta. Și după ce reușești să te speli, după ce apa se limpezește iarăși, realizezi că de la fund lucrurile par mai clare și mai limpezi. Ceea ce acum pare moarte, mâine ți-ar putea aduce renașterea. Și încet, încet, durerea se restrânge și se instalează liniștea după furtună. Până și masochiștii reușesc să se ierte pe ei înșiși. Până și masochiștii își găsesc pacea interioară. Până și nenorociții care nu se învață niciodată minte reușesc până la urmă să se agațe de ultimul fir de ață, numit viață.

Mda, după ce te-ai scufundat, tot ce poți să faci este să lupți. Lupți pentru ce? Pentru ca mai târziu să poți redeveni același masochist incurabil incapabil să aleagă potrivit. Eu îi spun masochist idealistului, romanticului incurabil. N-am cum să spun altfel unui specimen de om care are impresia că dragostea dezinteresată, pură, curată, neîncercată încă mai există. Există, dar există numai pentru cei nebântuiți de iubirile apuse. Dar idealistul e idealist și nu o să se lase cu una cu două. O să își dea duhul chinuindu-se să găsească ceea ce nici cei mai virtuoși oameni nu sunt în stare să păstreze.

Să aplaudăm masochiștii, zic. Fără ei am rămâne fără inspirație. Ce inspirație egoistă! Ce sâmbure de amăreală!

Rănește-mă cu adevărul

f91320a8253e507ebae0fc815ef4d462

Sinceră să fiu, nu-mi place să fiu rănită deloc. Dar decât să fiu prostită cu minciuni, mai bine să fiu rănită cu adevăruri. Deși pe moment adevărul mă rănește, după ceva timp, când gândurile se domolesc și nervii își găsesc drumul către starea de liniște, adevărul ajunge să mă consoleze. Așa că îți ordon – rănește-mă cu adevărul, nu mă prosti cu minciuni gratuite!

Cui ordon? Nu știu! Oricui! Tuturor celor care decid să-și lege viața de a mea! Consider că viața este frumoasă și oamenii sunt cei mai prețioși. Îmi ghidez existența după un soi de zânisme care mă ajută să trăiesc în echilibru – pozitivă, luminoasă, veselă și cu gândul numai la bine. Dacă aș renunța la aceste zânisme, aș fi o amărâtă care s-ar teme și de umbra ei. Probabil că aș umbla pe stradă cu o pungă în cap și nu aș mai îndrăzni să fac nimic, nimic din ce-mi doresc sau îmi place să fac!

Dar cum nu pot să trăiesc singură, am nevoie de oameni speciali lângă mine. Nu e vorba de o nevoie materială, ci de nevoi emoționale. Am nevoie să iubesc și să fiu iubită. Sunt oameni cărora le încredințez inima mea pe tavă, dar sunt și oameni de care mă feresc. Însă oricât m-aș feri, se mai întâmplă să pic în plasă! Urăsc să fiu dezamăgită! Dar sunt om și nu pot să mă feresc chiar de toate relele. Când dau piept cu răul, prefer adevărul! Prefer să mi se spună în față ce nu merge, ce nu funcționează, unde am greșit sau care e situația, decât să fiu mințită!

Dacă detest ceva pe lumea asta cu ardoare, sunt minciunile. Mi se par josnice și nu aduc niciodată nimic bun! Prefer adevărul dur. Astăzi plâng, mă dau cu capul de pereți, îmi atârn inima într-un cui, dar îmi revin. Minciunile în schimb mă aruncă în Purgatoriu, trăiesc într-o agonie care mă consumă teribil! Nu-mi place incertitudinea și este atât de neplăcut atunci când inima îmi spune să cred, iar mintea mă face să mă îndoiesc puternic. Nu vreau să mă îndoiesc! Vreau să trăiesc în siguranță! Și numai adevărul mă poate menține în siguranță, oricât ar fi de dur! Măcar știu o treabă – ori e albă, ori e neagră! Sunt în stare să accept un adevăr neplăcut! Dar nu accept niciodată o minciună, doar pe cele nevinovate. 😀

Limb…

1248891-bigthumbnail

Nu iubesc, însă iubesc ideea de iubire…
cred în dragoste, o recunosc…
dar e atât de greu de-ntreţinut iubirea…
nu sunt nici măcar îndrăgostită, dar ador sentimentul propriu-zis…
nu simt durere, nici dezolanţă, totuşi mă simt pustiită…
mi-e bine şi aşa, totuşi mai completă m-aş simţi în doi…
nu sunt nici tristă, dar nici fericită…
trăiesc între agonie şi extaz,
nu-i nici Rai, nici Iad… un fel de Purgatoriu pământesc.
Nu plâng, dar deplâng în sine acea singurătate acută…
Aş atinge un suflet, m-aş amprenta într-un destin,
m-aş arunca în eterul iubirii, însă trebuie să mă vrea şi ea pe mine…
căci de un timp îndelungat mă ocoleşte…

Vers liber scris de Gheorghe Alina