Chiar daca…

Chiar dacă și soarele apune,

Până și luna de argint ne luminează.

Chiar dacă florile se ofilesc,

Covorul de frunze arămii ne călăuzește spre fericire.

Chiar dacă și fericirea se stinge,

Rămâne liniștea împăciuitoare.

Chiar dacă și omul se mai supără,

A învățat de mult să ierte.

Chiar dacă ne mai despărțim,

Mereu vor exista alți oameni cu care să ne unim.

Chiar dacă plouă uneori prea des,

Apare curcubeul reflectat într-o băltoacă pe stradă.

Chiar dacă viața-i presărată cu necazuri,

Mereu va exista și bucuria.

Chiar dacă nu știm să trăim frumos,

Mereu va exista o cale dreaptă.

Chiar dacă oamenii se duc și mor,

Se nasc copii, binecuvântarea lumii.

Chiar dacă femeile îmbătrânesc,

Sunt mame, mamele noastre.

Chiar dacă bărbații se mai gârbovesc,

Ei sunt bunici, bunicii noștrii.

Chiar dacă ne pierdem adesea puterea,

Avem speranța care moare ultima.

Chiar dacă suntem încercați din toate părțile,

Înseamnă că ne este pregătit ceva frumos.

Chiar dacă ne-am săturat de-atâta amar și urâțenie,

Este de-ajuns să privești în ochii unui copil

Și să-nțelegi că viața merită trăită.

Chiar dacă pierdem multe,

Mult mai multe câștigăm.

Chiar dacă ne e greu și dură-i existența,

Mereu va exista salvarea.

Chiar dacă timpul trece,

Ne rămân clipele, ne rămân amintirile.

Chiar dacă nu vedem frumosul,

Avem arta care ne bucură inimile.

Chiar dacă… în ciuda a orice,

Mereu se va ivi și rezolvarea,

Cu cerul ei senin,

Și soare blând, de martie!

Niciodată…

Niciodată n-am să merg atât de departe,

Încât să mă distrug,

Sau să încerc să-mi iau viața.

Niciodată nu o să pornesc pe o cale

Care să mă ducă la distrugere.

Prefer să fiu în siguranță,

Departe de tentații,

Departe de acte care mi-ar putea face rău.

Sper să nu mi se întunece vreodată mintea,

În asemenea hal și în asemenea fel,

Încât să atentez la viața mea,

Sau a altora.

Să-mi dea Dumnezeu minte,

Răbdare și putere să trec peste toate.

Niciodată nu ar trebui să spun niciodată,

Însă sper să nu mă înșel

Și sper să nu ajung să comit asemenea greșeli,

Care să mă umple de rușine

Și de ura celorlalți.

N-aș vrea să fac pe nimeni să sufere,

Dar știu că uneori,

Chiar simpla mea prezență

Îi îndurerează pe cei care mă iubesc.

Știu eu ce vreau să spun,

Știu la ce mă gândesc

Când spun asta.

Nu sunt nedreaptă,

Nici absurdă…

Dar îi văd și-i simt

Că și-ar fi dorit pentru mine,

O viață mai ușoară,

O viață mai normală.

Dar eu n-aș da traiul de acum

Pe unul mai ușor,

Sau mai plin de normalitate.

Pentru că normalitatea vieții

Nu m-ar fi educat

Și nu m-ar fi transformat

În omul care sunt astăzi.

Eu iubesc viața,

Nu regret că m-am născut,

Nu-mi plâng problemele,

Nu-mi ling rănile,

Nu-mi vait soarta,

Nu îmi plâng de milă.

Mie îmi place cine sunt,

Mă iubesc așa cum sunt,

Și sper să nu ajung să mă urăsc vreodată,

Sper să nu ajung să-mi detest viața.

M-am urât destul în adolescență,

Acum este vremea marii iubiri,

A sosit și vremea în care m-am împăcat

Cu mine însămi,

M-am acceptat și mă mândresc

Că am reușit să răzbesc.

M-am luptat cu mine până n-am mai putut,

Apoi m-am descoperit,

Nu mi-a plăcut ce am văzut,

De aceea am decis să mă schimb.

M-am schimbat în cea de astăzi

Și mult îmi place.

Viața e frumoasă.

Împreună…

Fiecare face ce vrea,

Fiecare își urmărește interesul propriu,

Fiecare o ia pe drumul său,

Fiecare are un vis,

Fiecare suferă la un moment dat,

Fiecare dintre noi ne simțim singuri,

Mai devreme sau mai târziu.

Fiecare avem câte o teamă,

Fiecare avem câte o durere,

Fiecare are câte o pasiune,

Fiecare își încearcă norocul,

Fiecare se lovește de ghinion

În viața lui.

Fiecare am gustat succesul,

Pe fiecare ne-a lovit eșecul.

Fiecare dintre noi iubim,

Fiecare om comite greșeli,

Fiecare face câte o gafă.

Uneori ne comportăm

De parcă am fi singuri pe lume,

Dar nu suntem,

Și nici nu vom fi vreodată.

Dacă am încerca să ne unim forțele,

Să tragem cu toții în același sens,

Să ne grupăm și să ne regrupăm,

Dacă n-am mai fi fiecare pentru el

Și-am fi fiecare pentru fiecare,

Atunci fericirea poate ar avea sens,

Ar prinde contur.

Și reușita ar fi mult mai frecventă,

Decât eșecul sau ghinionul.

Suntem egoiști din fire,

Ne temem că celălalt ne poate lua

Șansa de sub nas,

Credem că ni s-ar putea fura destinul,

Dar nu e așa.

Unde-s mulți puterea crește.

Învățăm unii de la alții,

Ne ajutăm,

Ne sfătuim și reușim.

De unul singur totul pare greu,

Totul pare aproape imposibil.

Am fost născuți să fim împreună,

Să ne iubim și să ne ajutăm,

Cine alege să facă și să dreagă singur,

Singur va sfârși

Și-n derizoriu va muri.

Fiecare, n-are sens,

Nu înseamnă nimic.

Împreună este totul,

Împreună este cheia!

Ești dulce…

Minți!

Și-ți place!

Se vede,

Te citesc,

Ești enervant,

Nu suport.

Dar ce să-ți fac?

Cum să te schimb?

Am eu această putere?

Cum să te determin

Să nu mai minți?

Aș vrea să te schimb,

Dar m-am îndrăgostit de tine,

Nebunește, iremediabil,

Așa mincinos cum ești.

Dar crezi că va ține la nesfâșit

Această iubire pe care tu

O clădești pe minciuni

Și speranțe deșarte?

Uneori minți gratuit,

Alteori de nevoie.

Nu te simți bine

Dacă nu spui și o mică minciunică.

Te ascunzi în spatele măștilor,

Minciunile te fac să crezi

Că ești stăpân pe situație.

Dar nu-i așa,

Eu încerc să te tolerez,

Să te las în apele tale,

Dar crezi că nu văd,

Crezi că nu simt?

Dar te las…

Să văd până unde poți merge,

Să văd cât mai ai de gând să minți.

Ești dulce,

Te plac chiar și-așa mincinos,

Cum ești.

Ești dulce, mă repet,

Ți-aș acoperi buzele cu sărutări,

Când începi să spui minciuni.

Și de multe ori chiar o fac,

Îți stă mai bine când taci,

Îți stă mai bine când mă alinți,

Când mă iubești,

Decât când minți.

Hai, lasă șoaptele mincinoase,

Spune-mi șoapte fierbinți,

Spune-mi că mă iubești,

Chiar dacă mă minți.

Mă îmbăt cu apă rece,

E mai dulce decât vinul

Alb de struguri copți.

Dar ce să fac?!

Cum să mă stăpânesc

Când tu mă ispitești mai tare

Decât o cireașă suculentă.

Sunt ferm convinsă că nu ești

Așa cum mă lași să cred.

Știu că felul tău puternic

Este doar o mască colorată,

Și tu de fapt ești blând,

Și bun și sufletist.

Te voi dezbrăca de măști,

Te voi lăsa gol de minciuni

Și-atunci să văd,

Pe unde o să mai scoți cămașa.

Ești dulce…

Dacă vrei… poți

Să nu ne lăsăm bătuți de vânt,

Să nu ne lăsăm călcați în picioare,

Să nu ne lăsăm umiliți,

Să nu ne lăsăm batjocoriți,

Să nu ne lăsăm în voia soartei,

Să nu așteptăm la infinit,

Să nu renunțăm înainte de vreme,

Să nu ne culcăm pe o ureche,

Să nu ne pierdem speranță,

Să nu ne pierdem puterea,

Să nu ne pierdem încrederea,

Să nu ne pierdem credința,

Să nu ne pierdem pe noi.

Ci să luptăm, cu toate forțele,

Să mergem până-n pânzele albe,

Dacă este nevoie,

Pentru visele noastre,

Pentru împlinirile noastre,

Pentru țelurile noastre.

Vrei iubirea, curățește-ți sufletul,

Iubește adevărat, profund, real…

Pune-ți toată sinceritatea la bătaie,

Dăruiește-te cu totul,

Demonstrează-ți dragostea,

Fi loial, fi devotat, fi încrezător.

Luptă cu tot sufletul,

Mișcă munții din loc,

Treci mările înotând,

Sedu și piatra dacă vrei,

Aprinde văpaia,

Alimenteză focul,

Dă frâu pasiunii,

Pentru că poți,

Pentru că nimic nu-i imposibil,

Nimic nu e de netrecut,

Nimic nu-ți stă în cale,

Când crezi în tine și în cauza ta.

Ai forță cât pentru o armată,

Ai voință, ea stă în tine,

Nu trebuie decât să-i dai curs,

S-o scoți afară

Și s-o alimentezi cu dorință,

Muncă și perseverență.

Dacă vrei… poți!

Mă numesc…

cr.e-rusu.ro

        Mă numesc, nici nu contează cum, sunt eu, sunt româncă, important este că trăiesc și mai ales, trăiesc în România. Spre deosebire de alții, îmi accept viața din România, se poate, indiferent cum și prin câte greutăți trec. Le trec. Nu-i de ajuns? N-aș pleca în ale țări… decât în vacanțe. Am o grămadă de ani, nu exagerat de mulți, dar mă apropii de 3 decenii, cu pași repezi. Când au zburat?! Mă amărăsc anii care trec. Mi-e frică de bătrânețe, văd și eu cât e de urâtă. Încă nu am învățat să o accept și pe ea, nu-mi place, aduce moartea. Și cu moartea sigur nu o să mă împac vreodată.

       Era să mor, de vreo 3 ori, la propriu, de două ori de un stop cardio, apoi ultima oară de un stop cardio-respirator. Cu toate acestea… n-am murit. Mă întreb și eu de ce?! Probabil Dumnezeu are vreun plan măreț cu mine. Încep să mă îndoiesc că încă mai are… unde-i măreția pe care trebuie să o înfăptuiesc?! Dumnezeu știe. Dar știți ce-i curios?! Deși am fost moartă câteva secunde, nu m-am întors de pe nicio pajiște verde, n-am văzut îngeri, nici Raiul, dar nici Iadul. Pur și simplu am „dormit”. Eram copil, dar n-am avut nicio amintire. Aș fi ținut-o minte, că de visat mereu visez și mereu țin minte visele. Oricum, trecerea aceasta scurtă prin moarte n-a fost cine știe ce, adevărata provocare este viața. Viața ca mă împunge în coaste din toate părțile. E greu să-i supraviețuiești cu demnitate, să o impresionezi și s-o faci de neuitat.

          Am fost născută din pântec fertil și inimă mare și sămânța unei umbre trecătoare, menită să nu impresioneze cu nimic. Sămânța unuia care n-a înțeles; s-a îndepărtat și într-un final, viața l-a răsplătit cu moarte. M-am născut, n-am înțeles de ce. Văd abia acum, alinările pe care pot să le aduc unora, celor care doresc alinarea. S-a întâmplat să mă nasc, nu-mi pare rău, apreciez viața, o iubesc, sunt recunoscătoare pentru ea și mult sunt curioasă unde mă va duce. Voi vedea… vom vedea, împreună.

      Sunt eu și sunt menită să schimb lumea, măcar pe cea care mă înconjoară. Lecția mea este iubirea și iertarea. Cu greu am învățat-o, cu greu am asimilat-o, iar după ce am făcut-o, am decis să o dau mai departe. Sunt făcută să supraviețuiesc celor mai rele condiții, celor mai aprige boli, celor mai neîndurătoare măcinări, sunt construită să fiu optimistă și să încurajez chiar și-atunci când simt că nu mai am putere. Sunt eu… și nu-mi pare rău de nimic. 

Pocalul înțelepciunii

Ti-a fost vreodată sete?

Atât de sete de cunoaștere

Încât să bei cu hămesire

Din pocalul interzis al înțelepciunii?

Dar nu orice fel de înțelepciune,

Ci aceea supremă.

Acea cunoaștere care ți-ar fi dezvăluit,

Toate secretele lumii,

Cu toate defectele și toate neajunsurile ei,

Cu toate nelegiuirile și atrocitățile ei.

Dar totodată așa ai avea vederea amplă

De a observa frumosul,

Oamenii luminați și buni.

Mie mi-ar fi frică,

Se spune că sunt fericiți cei săraci cu duhul,

Iar înțelepții nu fac altceva decât să sufere,

Să se îngroape în singurătate

Și să înnebunească singuri,

Undeva într-un colț pierdut de lume.

Mi-ar fi teamă să aflu secretele lumii,

Mi-aș pierde somnul, rațiunea și liniștea,

Aș începe să mă tem și de umbra mea.

Sigur că la început aș avea acea pornire

De a salva lumea. De a o face mai dreaptă.

Dar cu cât m-aș fi afundat mai mult în cunoaștere,

Cu atât aș fi avut convingerea că lumea este pierdută.

Da, lumea e pierdută,

Și nu trebuie să-i știi secretele

Ca să îți dai seama că omul nu va fi niciodată

Fericit și mulțumit.

El va căuta tot timpul ușorul, puterea și banii.

Cu cât îi vei da mai mult,

Cu atât va cere mai mult.

Dacă îi dai un deget, îți va lua toată mâna.

Nu se va mulțumi cu puțin,

Nu va fi fericit.

Dacă are dragoste, o să vrea bani,

Dacă are bani, o să vrea putere,

Dacă are putere își va dori și o iubire.

Și nu le va putea deține împreună,

Pentru că banii și dragostea,

Nu prea fac casă bună împreună.

Dacă aș avea la îndemână

Pocalul înțelepciunii,

Aș da să bea câte o gură,

Tuturor oamenilor de pe pământ.

Pentru că astfel,

Ei vor putea să vadă mai bine,

Vor putea să audă mai bine,

Vor putea să simtă mai bine,

Și mai ales vor putea să ia cele mai bune decizii.

Vor înțelege viața și valorile ei,

Și nu se vor mai lăsa orbiți,

De lucruri efemere.

Vor învăța să se îngrijească de sufletele lor…

Ai încredere în tine

      tinerii-vor-mai-degraba-respect-de-sine-decat-bani-si-sex-1   

       Crede în tine, dacă vrei, poți. Nu există limite în calea reușitei tale. Principalul dușman pe care îl ai, care te înfrânează și care îți pune piedici, ești chiar tu. Descătușează-ți mintea de complexe, eliberează-te de frustrări, dă afară toate părerile proaste pe care le ai despre tine, nu te lăsa prins în greșelile trecutului și vei putea să realizezi tot ce îți dorești.

        Trăim într-o lume grăbită și flămândă. Suntem însetați de reușită, vrem bani, confort, liniște și dragoste. Dar nimic nu pică din cer. Și dacă stima de sine este căzută la pământ sau chiar mai jos, dacă crezi despre tine că nu poți, nu îți iese și nu valorezi nimic, atunci chiar nu vei reuși nimic. Tu știi cel mai bine lucrurile de care ai nevoie, îți cunoști limitele, dar îți cunoști și puterea, așa că totul stă în mâinile tale. Nu trebuie decât să vrei cu tot sufletul și astfel vei reuși. Mintea va căuta soluții pe care le va găsi în cotloanele cele mai scunse, sufletul îți va da imboldul necesar și un aplomb uriaș, iar fizic nu trebuie decât să acționezi. Poți orice atâta timp cât nu vei îngrădi fericirea altora. Atâta timp cât nu vei umbla cu tertipuri, universul și divinitatea te vor ajuta din umbră.

       Nu există nu pot, nu există n-am cum, nu există nu știu, nu există nu mă vor sau nu-i pot convinge. Atâta timp cât tu nu crezi în propriile forțe și capacități, nu vei convinge pe nimeni. Singuri ne punem limite și nimeni din jur nu va putea să vadă dincolo de ele, pentru că tu nu le dai voie să vadă. Demonstrează că poți, înoată împotriva curentului, fugi contra vântului, mai devreme sau mai târziu vei reuși. Nu trebuie decât să te analizezi puțin, să descoperi ce ai mai bun și să acționezi. Fii sigur pe tine, mândru de tine, conștient că poți și vei convinge lumea întreagă. Niciodată nu vei reuși dacă ești laș sau fricos, dacă fugi de responsabilități sau nu ești în stare să-ți asumi riscuri. Trăim într-o lume dură în care numai cei mai buni, mai determinați și mai ambițioși reușesc. Nu spun să te ridici în slăvi mai mult decât este cazul, ci să oferi din tine tot ce ai mai bun. Societatea nu suferă îngâmfații, dar apreciază mințile sclipitoare și siguranța de sine, profesionalismul, perseverența și dăruirea de sine.

         Crezi că ești cel mai nevolnic om de pe pământ? Ei bine sunt alții cu adevărat neputincioși, țintuiți pe loc de-o boală cruntă și tot luptă pentru viață sau pentru a-și depăși condiția. În vreme ce unii luptă ca să trăiască, tu renunți la viață și la reușită din frică, de teama nereușitei. Curajul se află în tine, nu trebuie decât să îi dai voie să iasă. Ai încredere în tine, în mintea ta, în puterea ta, în tot ce poți oferi și fă-o, asumă-ți riscuri și dacă nu reușești, mai încearcă o dată cu mai multă inteligență și putere, până ce vei convinge. Totul este să crezi în tine și în idealul tău.

         Slăbiciuni și temeri avem cu toții, doar suntem oameni, dar unii dintre noi nu ne lăsăm pradă lor, nu le lăsăm să ne taie voința și nici nu le lăsăm să ne fure puterea.

          Dacă crezi în tine, nicio mare nu este de netrecut!

Îmi clocotește sângele

 1337854.dreamstime-728716

Îmi clocotește sângele în vene,

De furie, de nervi, de neputință.

Dacă aș avea acum putere mare,

Aș nimici ce m-nconjoară.

Oameni nepăsători, rău-voitori,

Pe cei ce nu mă înțeleg,

Pe aceia care doar mă umilesc,

Și mă fac să simt doar suferința.

Urât mi-a fost de insul indiferent,

De cel ce se pune mai presus de oricine,

De omul lipsit de afecțiune,

De egoistul ce crede că lumea

Se învârte doar în jurul său.

Aș vrea să plec oriunde,

Undeva departe, să nu mai văd,

Să nu mai aud, să nu mai simt,

Să nu mă mai uit în urmă.

Să mă lepăd de cei ce nu fac altceva

Decât să mă rănească.

Nu sunt dușmănoasă,

Sunt doar furioasă, plină de supărare

Și de frustrare. M-am lăsat ștrangulată,

Am tăcut, am înghițit, am îndurat,

Nu mai pot, am ajuns la saturație,

Acum mă zbat și mă revolt,

Am explodat. Nimic și nimeni

Nu îmi mai intră în voie.

Aș vrea să domolesc vulcanul

Ce-a erupt în mine, să-l fac

Să se retragă-acum degrabă.
Dar nu mai pot să mă abțin,

Nu vreau, nu mai rezist,

Vreau să răbufnesc, să mă liniștesc.

A fost o săptămână mult prea grea,

Mai mult decât pot duce,

S-au adunat acum mulțimile de griji.

Încerc să spulber toate umbrele din mine,

Dar tot se lasă cu tristețe.

Aș vrea să plâng, să zbier,

Să mă eliberez îndată.

Dar nu pot, mă simt de parcă aș fi

Sugrumată de cele mai puternice

Palme, de cele mai ucigătoare.

Să treacă o dată furtuna,

Să răsară o dată curcubeul pe

Cerul meu. Să fie senin din nou.

Aș vrea să dorm, să mă trezesc

Peste o lună, când totul se va liniști.

Am capul greu și mintea

Mi-e înfierbântată toată,

Îmi clocotește sângele în vene…

Păcatul…

                   

            Am început să citesc de două luni Biblia, din curiozitate dar şi pentru că mă consider o persoană credincioasă, era vremea să cunosc şi Cartea Cărtilor odată ce citisem aproape depre toate religiile, era culmea să nu citesc şi despre creştinism.

    Vechiul Testament mi s-a părut greu şi „tras de păr” să spunem, însă este incitant să descoperi o lume de acum 2000 de ani. În Vechiul Testament dreptatea şi-o făcea omul, dintre pentru dinte şi ochi pentru ochi cunoscută ca Legea Talionului, erau des adoptate. Multe războaie şi bătălii au fost pornite în numele credinţei şi al lui Dumnezeu. Nici atunci şi nici acum nu aveai voie să cinsteşti doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui Mamona, Mamona fiind denumire atribuită bogăţiilor, bunurilor materiale dar mai ales banului, „căci sau vei cinsti pe unul şi vei nesocoti pe celălalt, sau vei iubi pe unul şi vei necinsti pe celălalt.” Ideea de păcat era aspru pedepsită în antichitate, măna omului în numele credinţei făcea ravagii.

  Păcatul conform creştinismului, este călcarea voii lui Dumnezeu în chip voit şi conştient. În Noul Testament, lucrurile se schimbă, din iubire pentru oameni,Dumnezeu dă alte legi, porunci şi învăţăminte în care dogmele creştinismului trebuie urmate cu sfinţenie pentru dobăndirea vieţii veşnice. O Viaţa de Apoi promisă de Iisus, după moartea trupului, sufletul să dobăndească veşnicie în împărăţia lui Dumnezeu. Tot în Noul Testament este afişată o altă faţă a creştinismului şi a lui Dumnzeu, un Dumnezeu iertător, cu multă iubire şi grijă de oameni; prin răscumpărarea omenirii prin răstignirea lui Iisus Hristos, caut să înţeleg dacă Dumnezeu a vrut să răscumere omenirea sau a vrut să dea startul degradării omenirii. Practic să dea startul Apocalipsei, cănd se vor porni războaie, foamete, când părinţii se vor răzvrăti împotriva copiilor şi copii împotriva părinţilor, cănd se vor declanşa tot felul de orori, „din doi unul va muri iar celălalt va fi salvat”. Poate că Dumnezeu a vrut să semene grâul de neghină… să cearnă bunul de rău, frumosul de urât, păcătosul de credincios, sau pe cel care persistă în prostie şi păcat de cel care se căieşte cinstit şi-şi doreşte un trai mai bun, într-o manieră corectă.

     Păcatul în latină Peccatum şi în gracă Hamartia, înseamnă ratarea ţelului. Păi dacă înseamnă ratarea ţelului sau a ţintei, atunci ar trebui să privim altfel lucrurile…

Dacă dorinţa unui hoţ este de a se îmbogăţi, atunci el să fure până îşi va atinge ţelul? Până ce va reuşi să sa îmbogăţească? Sau trebuie să îşi dea seamă că nefericindu-i pe alţii prin faptelel lui, modalitatea prin care doreşte să-şi atingă ţelul este greşită. Sau alt exemplu, bărbatul sau femeia care caută dragostea prin multe paturi, să continue să caute prin alte aşternuturi pănă ce va întălni dragostea adevarată? Dar oare pângărindu-ţi trupul şi sufletul, nu ne îndepărtăm mai mult de dragostea adevărată care ne este menită fiecăruia pe acest pământ? Niciodată nu vom găsi dragostea adevarată folosindu-ne de plăcerile carnale, nu vom reuşi să ţinem lăngă noi un bărbat sau o femeie prin sex. Sexul, sau împreunarea fizică este dăruirea proprie în fiinţa celuilalt, dar trebuie făcut din dragoste pură, nu doar aşa să îţi satisfaci nişte pofte care te degradează ca om. Asta ne diferenţiază de animale, discernământul şi puterea de a rezista tentaţiei; unui animal dacă îi fluturi o bucată de carne pe sub nas, se va năpusti negreşit asupra ei, exceptând bineînţeles cazurile unui animal dresat, dar chiar şi atunci, acel animal va râvni la condiţia de sălbăticie şi cândva se va răzvrăti.

   Cert este că cu toţii ar trebui să adoptăm un trai al creşterii spirituale şi nu unul haotic, căci atunci când va veni vreme să facem ordine în haos vom avea mult prea mult de muncit. Ce poate aduce mai multă fericire decât o stare de înţelepciune care să sălăşluiască permanent în noi, deciziile luate în înţelepciune ne vor îndrepta spre un trai în pace, cu multe realizări, multumiri, într-o armonie a vieţii spirituale cu viaţa fizică, materială. Ţelul nostru este să ne dezvoltăm, să cunoaştem faţa tainică a divinităţii din interiorul nostru, pentru că toţi suntem plămadiţi din divin şi pămantesc, să accedem la fenomenul metafizic al cunoaşterii absolute.

Arhimandritul Sofronie de la Essex, spunea:

              “Păcatul mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncimile tainice “mistice” ale firii duhovnicesti a omului. Esenţa păcatului nu consta în încălcrea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însuşi firea lui.”

 

           

                      Articol scris de Gheorghe Alina