Imi apartin

singuratate-1

De azi îmi aparțin,

Sunt din nou a mea,

Stăpână pe mine,

Pe ceea ce simt,

Pe propria-mi minte.

De astăzi pot din nou să respir ușurată,

Dar a fost cât pe ce să mă sufoc,

Am fentat moartea încă o dată,

Fug de dragoste ca dracul de tămâie,

Nu știu cum le face altora bine,

Nu știu cum alții îi fac față,

Mie îmi complică viața

Și mă face să mă simt neputincioasă.

Mă înrobește iubirea,

Îmi fură rațiunea,

Mă face să comit greșeli,

Mă umilesc

Și uit că-mi aparțin.

Sunt a mea,

Sunt numai a mea

Deși alții m-au vrut

Și poate m-au avut,

În fond am rămas tot eu cu mine,

Așa mi-e cel mai bine.

Oare mi-e bine

Sau mă mint că mi-e bine?!

Atâta „bine” într-o singură propoziție,

Sigur nu-i de bine

Sau poate că este…?!

Nici nu știu unde să mă duc

Și încotro să o apuc.

Trebuie să mă arunc în interiorul meu,

Trebuie să mă redescopăr

Acum că sunt din nou a mea.

Dar oare ce a mai rămas în mine?

Mai am suflet

Sau doar frânturi de inimă?

Rămâne să văd,

Rămâne să aflu,

Acum nu pot decât să zâmbesc

Amar și dulce în același timp

Și să sper la mai bine.

Care bine?

Mai bine!

Scriu…

       Dacă nu mă înec acum în scris… o să mor. O să mor de inimă rea, de ciudă, de necaz… de supărare. Scrisul este singurul remediu care îmi alină sufletul. Simt o stare de disperare… urlu pe dinăuntru. Țip, zbier, mă revolt. Lumea e nedreaptă, atât de nedreaptă încât am ajuns să cred că cinstea este mai rară și mai scumpă decât orice altă bogăție.

         Așa că prefer să scriu, ating uitarea de sine numai așa. Vreau să uit de mine, din ce neam mă trag, din ce mamă m-am născut, de unde vin, ce am făcut și încotro mă îndrept. Dacă aș putea mi-aș lăsa rațiunea într-un cui, mi-aș lăsa sufletul într-un coș de nuiele, doar să nu mai simt și să nu mai gândesc. Da, supărarea a pus stăpânire pe mine. Dar dacă nu mă descarc în scris, o să explodez. O să îmi explodeze inima în piept, la propriu. Eu nu regret prea multe în viață… nu am regrete și urăsc să regret că am făcut ceva. Dar așa îmi trebuie, pentru că îmi asum riscul, pentru că încerc chiar și când simt că e ceva putred la mijloc. Încerc marea cu degetul crezând că în loc de apă sărată voi găsi miere. Ce miere? Am dat numai de fiere. De amăreală, de oameni falși, mult prea ocupați să se încurce cu oameni mici, ca mine… ca noi…

         Unii au impresia că noi, cei care scriem, suntem niște nimicuri. Nimicuri venite de nicăieri care se îndreptă spre nicăieri. Niște oameni săraci din toate punctele de vedere. Cred despre noi că n-avem studii, că n-avem după ce bea apă și că nu suntem capabili să gândim și să cernem corectitudinea de incorectitudine. Au impresia că dacă scriem, suntem niște ratați. Nu percep scrisul ca pe un talent, ci ca pe o lipsă de ocupație. Habar n-au ei cât se muncește la un articol bun, corect și cu esență. Habar n-au ei că în fiecare postare ne punem părți din suflet și ne oferim lumii așa cum suntem. Suntem OAMENI, cu bune și cu rele, dar cu suficiente calități încât să scriem frumos. Scriem pentru că ne place, pentru că scrisul pornește din cel mai adânc și mai curat cotlon al conștiinței noastre.

       Și dacă nu ne cred în stare de nimic… e pierderea lor. Un șut în fund, un pas înainte. Așa că scriu să-mi înec amarul… poate așa voi uita dezamăgirea și-mi voi vindeca sufletul. 1 aprilie… ce crud aprilie…

A fost o dată…

         Aseară am avut un vis ciudat care m-a bulversat și m-a dat peste cap. M-am trezit cu un gust amar. Nu, nu a fost un coșmar. A fost un vis frumos, prea frumos ca să fie adevărat. Tocmai ideea că fusese numai un vis m-a făcut să mă simt atât de dezamăgită când m-am trezit. Mi-aș fi dorit ca totul să fi fost real, o realitate dulce din care n-aș mai fi vrut să mă trezesc.

        Afară era vară, eram acasă, într-o casă care fusese a mea cu mult timp în urmă. Stăteam la masă cu mai multă lume, nu le distingeam fețele, singura prezență inconfundabilă era a lui. Un EL pe care nu l-am mai văzut de 8 ani, cred, un EL cu care am avut o relație, drăguță, și care s-a terminat urât și extrem de neplăcut. În vis era iertat, era din nou lângă mine. Și deși simțeam tensiunea supărărilor trecute, el făcea totul pentru a mă împăca. Îi simțeam mirosul, un miros inconfundabil care și acum îmi face pielea ca de găină. El era lângă mine, tot încerca să mă „îndulcească”, părea că nu vreau să îi dau atenție, dar inima mi se topea din cea în ce mai mult, iar în mine simțeam din nou pulsând iubirea pentru el. Simțeam fericirea și dorul care mă apăsase, dar care o dată cu întoarcerea lui se risipise.

       Simțeam privirile răutăcioase ale celor din jur, eram invidiată de câteva fete. Curios pentru mine, pentru că nu mă simțisem niciodată invidiată din cauza unui bărbat. El era acolo, nedezlipit de mine, îmi șoptea la ureche tot felul de scuze și-și mângâia obrazul de al meu. Eu nu spuneam nimic, nu-i răspundeam, nu-l încurajam. Dar când încercă să mă sărute, pur și simplu m-am abandonat buzelor lui.

        Atunci m-am trezit, când era totul mai frumos, când mă hotărâsem să o iau de la zero, m-am trezit. Acum, încă mă simt dată peste cap, un mic dor mă încearcă din nou. Dar dacă ar fi ca totul să se întâmple și în realitate, cred că aș fugi mâncând pământul. Nu sunt omul care să se întoarcă din drum. Nu accept firimituri și nici nu mă înham să sper în ceva care n-a funcționat de la bun început. Cu toate acestea a fost frumos să visez… subconștientul meu este dornic să ierte, spiritul mi-e înfometat de iubire, însă rațiunea preferă să mă țină în siguranță… a fost o dată…

Somnul raţiunii naşte monştrii…

„Somnul raţiunii naşte monştrii”

De când lumea şi pământul umanitatea a fost chinuita de un soi de bântuire demonică sau de prostie. Că era vorba de răutate sau doar de idioţenie, omul a reacţionat în maniera sa proprie. Pornind de la citatul lui Goya m-am decis să dezvolt mai mult această idee. Oricum mare adevăr a grăit.

Celebrul pictor, Goya, adoarme într-o seară cu capul pe o masă iar gândurile sale încep să creeze nişte imagini aidoma celor care ne sunt descrise in iad; ororile din mintea lui ajung să prindă viaţă şi să se materializeze în lumea sa prin picturile sale. Se spune că după această noapte în care a fost „vizitat” de acele fantasme şocante, pictorul se îmbolnăveşte pentru o perioadă şi chiar surzeşte şi aşa rămâne. Însă abia atunci se naşte adevăratul său geniu.

Unii ar spune că a avut coşmaruri, însă alţii cred cu fermitate în autenticitatea şi realitatea viselor lui care l-au bântuit vreme îndelungată. Goya a fost unul dintre puţinii care şi-au focalizat tenebrele în scopul artei.

Însă istoria este plină de oameni care şi-au abolit cu bună ştiinţă raţiunea în favoarea răului. Însetaţi de putere, diabolici sau poate bolnavi mintal au întreprins războaie, bătălii, sau tot felul de atentate şi crime care s-au făcut auzite în toate colţurile lumii. Şi astfel au devenit nişte monştrii, nişte monştrii de care oamenii normali se tem şi nu vor cu niciun chip să-i înfrunte. Şi aici îi putem aminti pe fanaticul Stalin, Ku Klux Klan, sângerosul Pol Pot, celebrul criminal Jack spintecătorul şi muuulţi mulţi alţii care au speriat umanitatea prin nenorocirile care le-au împărţit în lume. Poate milioane de oameni nevinovaţi au murit din cauza demenţei acestor oameni de o răutate ieşită din comun. Dar curios, răutatea, crima, faptele crude şi sângeroase, sunt de multe ori însoţite de o inteligenţă aparte. Astfel de criminali sunt greu de prins. Geniul cu care îşi elaborează planurile întrec de cele mai multe ori gândirea omului normal. Foarte greu poţi anticipa planurile unei minţi criminale.

De partea cealaltă a baricadei se află prostia. Prostia care a astupat de atâtea ori urechile multora, care le-a răpit gândirea şi care i-a transformat în nişte creduli uşor de manipulat. Aceste marionete au fost dintotdeauna pionii altor persoane care au preferat să rămână în umbră pentru a se proteja sau pentru a savura plăcerea întâmplărilor…

Toţi avem coşmaruri, toţi avem idei delirante, porniri rele… dorinţe macabre poate, însă ceea ce trebuie să facem este să ne luptăm, să nu ne lăsăm conduşi de o forţă care ne-ar putea duce la pieire. Care ne-ar dezumaniza şi ne-ar împroşca cu noroi.

Vă instig pe toţi la gândire… vă instig să cerneţi orice informaţie primiţi printr-un filtru şi să alegeţi ce este bine şi ce este rău. Nu luaţi totul de bun, nu faceţi ceva fără să gândiţi. Nu vă lăsaţi influenţaţi. Aveţi puterea să gândiţi şi singuri. De ce să faceţi ceva negândit de voi, doar pentru că x sau y v-au îndemnat şi aveţi încredere în acea persoană. De ce să vă transformaţi în nişte marionete credeule când puteţi fi proprii voştri stăpâni.

Învăţaţi-vă copii să gândească, stimualaţi-le gândirea, puneţi-i să citească, să înveţe doar aşa îşi vor dezvolta inteligenţa. Învăţaţi-i să viseze şi spuneţi-le că nu există limite într-un scop nobil. Dacă crezi cu toată fiinţa ta în reuşita ţelurilor tale… atunci ele chiar se vor împlini. Nu este prea târziu pentru nicio vârstă să se autodepăşească, să se dezvolte spiritual, personal şi intelectual.

Dintotdeauna filozofii, scriitorii, poeţii, pictorii, mizicienii… şi-au canalizat întreaga existenţă pentru a dobândi o înţelepciune aparte, aproape de divin. Toţi şi-au pus spiritul şi creaţia mai presus de cele lumeşti. Toţi au gândit!

De ce să te simţi pierdut pentru că nu are cine să te îndrume?! De ce să fii blamat, jignit, stigmatizat sau pedepsit din cauza altuia care te-a îndemnat la rău?! De ce să gândească altul pentru tine când tu poţi fi un lider în ceea ce vrei să întreprinzi. Îţi poţi canaliza gândirea, talentul, dorinţa şi idealurile în ceva bun şi constructiv. Distrugerea este inumană… noi suntem făcuţi pentru a dezvolta binele, pentru a-l transmite mai departe.

Nu te poţi complace într-un univers fizic, metafizic şi intelectual, redus. Nu poţi fi precum caii care văd doar în faţă. Nu poţi trăi pe baza experienţelor altuia, trebuie să îţi asumi şi să rişti, să încerci… Nu te poţi mulţumi cu puţin. De asta eşti om, ca să gândeşti, să faci, să reuşeşti. Asta ne deosebeşte de animale, gândirea şi voinţa. Fără gândire, fără voinţă, fără idealuri şi fără aspiraţii venim de nicăieri şi ne îndreptăm spre nicăieri.

Aşadar dragii mei, vă provoc să GÂNDIŢI şi să vă AUTODEPĂŞIŢI!!!

                          Articol scris de Gheorghe Alina

Blestem!

Călare pe adevăr,

Plâng și zbier,

Strig și blestem!

 

 

Piei din calea mea!

O! Tu piază rea!

Satană cu chip de om,

Trezește-mă din somn.

 

 

Încătușata și adormită,

Ai crezut că-s abolită!

Ei, uite că nu-i așa…

Sunt vie dar nenorocită!

Rănile îmi sângerează,

Mintea mă cam neglijează.

 

Atâta amar de vreme m-ai mințit…

Am fost chiar oarbă, m-ai păcălit.

Însă gata te-am abandonat,

Fii sigur că s-a terminat.

 

Căci rațiunea mă trezește,

Peste ochi te plesnește,

Și-ți comandă să taci!

Să te-ntorci între draci.

 

 

La naiba cu tine, la naiba cu tot!

Dispari din viața mea,

Ființă odioasă,

Rece și geloasă,

Haină și egoistă…

Mincinos nevoie mare,

Gură slobodă, rea-voitoare.

 

 

Chip frumos și suflet scrum,

Asta ești, un fel de nul!

N-ai iubire, nici visare

O să semeni doar uitare!

 

 

Cei ca tine sunt degeaba,

Dracușori ce-ncurcă treaba,

Narcisismul, vanitatea

Cântăresc dur greutatea.

 

 

Tot ce știi tu despre tine

Sunt iluzii inutile.

 

 

Te pupi singur în oglindă,

Tu nu vezi că n-ai de ce?!

Ești un mare dobitoc

Plin de fiţe, mormoloc.

Iar atâta înjoseală,

E de-ajuns pentru o seară.

 

 

 

Hai întoarcete-n pământ

Plin de ‘patos’ și flămând.

Ai atâta nepăsare,

Nu-i așa că-mi dai crezare?!

 

 

Tu credeai că poate mor,

Că mă perpelesc de dor!

Eu îți spun să pleci, iubite

Du-te, lasă-mă, sunt bine!

 

 

O să mor de râs degrabă,

Când te văd căzând pe stradă,

Ca un prost într-o grămadă

Un pisoi împuns de-o spadă!

 

 

 

Din cea mai gingașă floare,

Sunt o fiară în strânsoare!

Asta meriți, chiar mai rău,

Nu sunt la cheremul tău!

 

 

 

Ducete-ai în foc de-ndată,

Cu iubirea ta sfruntată.

Și cu Lucifer de mână,

Să cutezi că am fost bună.

 

 

Oamenii ca tine nu merită iubire,

Nici îndurare, nici oblojire.

Tradători și acizi,

Cu ochii mereu perfizi.

 

 

Acum m-am deșteptat,

Fii sigur că te-am uitat,

Nu mai însemni nimic,

Ești o scrisoare-ntr-un plic,

Lipit și azvârlit!

 

Adio! Cu bine!

Să nu mai aud de tine!

Articol scris de Gheorghe Alina