Grosolănia versus putere

Unii oameni cred că dacă se comportă grosolan sunt mai puternici și mai greu de rănit. Ei bine… nu este așa! Grosolănia nu salvează pe nimeni de la suferință și sigur nu aduce nimic bun. Să fii rău sau răutăcios … Continuă lectura

Sunt într-o mie de feluri…

Sunt ceea ce sunt…

Sunt femeie și bărbat…

Sunt om și soare…

Sunt pragmatism și sensibilitate…

Sunt frumoasă și urâtă…

Sunt bună și rea…

Sunt blândă și nemiloasă…

Sunt loială și infidelă…

Sunt serioasă și neserioasă…

Sunt atentă și aeriană…

Sunt cumpătată și lacomă…

Sunt iubitoare și indiferentă…

Sunt veselă și tristă…

Sunt zâmbet și lacrimă…

Sunt senină și înnorată…

Sunt ploaie și zăpadă…

Sunt caldă și rece…

Sunt primăvară și toamnă…

Sunt deșteaptă și proastă…

Sunt bogată și săracă…

Sunt ambițioasă și delăsătoare…

Sunt perseverentă și dezamăgită…

Sunt un cumul de bine și rău,

Sunt plămădită din bine și rău,

Am o singură față și o mie de măști,

Am o singură viață și o mie de vise,

Am o singură șansă și o mie de dorințe.

Sunt ceea ce sunt,

Pentru unii vis și visare,

Pentru alții pedeapsă și povară.

Pot fi într-o sută de feluri,

În funcție de oameni,

De starea și sentimentele mele.

Nu sunt numai bună,

Cum nu sunt numai rea,

Am o latură plină de lumină

Și una plină de neguri,

Dar niciodată nu se vor suprapune.

Și totuși când și dacă se vor amesteca,

Înseamnă că am trecut de pragul nebuniei

Și-o să mă înnec în propria schizofrenie.

Într-o zi o să-mi pierd mințile,

Sunt sigură de asta.

Într-o zi o să uit totul,

O să mă uit și pe mine,

Atunci voi cunoaste libertatea,

Atunci voi ști că am scăpat de toate.

Și că-n mine nu mai există nici bun,

Nici rău… ci numai adiere și-un strop de vânt.

Sunt ceea ce sunt…

Pentru unii nimic,

Pentru alții mult,

Iar pentru mine… tot!

Cumpătare

Tânărul se întâlni cu maestrul său la umbra unui stejar falnic și îl întrebă:

–          Maestre, cum pot dobândi viața veșnică?

–          Veșnicia n-are de-a face cu viața materială… veșnicia e-n sufletul tău.

–          Și cum îmi pot dobândi veșnicia sufletului?

–          Apropiindu-te de lumină…

–          Și lumina unde o găsesc, maestre?

–          În sufletul tău!

–          Păi dacă este deja acolo, de ce nu pot obține veșnicia de la sine?

–          Lumina din noi este cât un grăunte de nisip… mică, dar capabilă să crească.

–          Dumnezeu a pus-o acolo?

–          Da, noi toți suntem fii luminii, copile. Dar o dată aruncați în întunericul vieții, ea se diminează o dată cu anii… copii sunt puri și plini de lumină.

–          Și-atunci de ce se stinge o dată cu vârsta?

–          Pentru că ne pierdem inocența, dăm piept lumii și în jurul nostru tindem să vedem numai răul și minciuna. În general omul crede și vede mai ușor răul decât binele. Iar noi ne pierdem printre ele, ne lăsăm duși de val… facem ce fac alții, nu ne mai ascultăm conștiința, liberul arbitru nu ne mai ghidează la fel de drept, ci ne îndreaptă spre plăceri, spre desfătare.

–          Așa se stinge lumina?

–          Nu se stinge, se diminuează… nu se stinge niciodată de tot.

–          Nici criminalii n-au lumina stinsă?

–          Nici chiar ei…

–          De ce?

–          Pentru că și ei sunt copii Domnului, chiar dacă s-au dat de partea Răului, o singură decizie luată din suflet, le poate reaprinde lumina.

–          Și astfel sunt iertați?

–          Poate că nu, dar sunt din nou recunoscuți ca fii ai Domnului, pot încerca răscumpărarea păcatelor… deși o dată luată o viață, nimic nu o mai poate readuce.

–          Dar eu cum îmi pot reaprinde flacăra luminii?

–          Prin cumpătare, fiul meu.

–          Prin cumpătare?

–          Da, păstrează pentru tine puțin și dă altora mult. Cumpătarea naște bine, naște dărnicie, naște sănătate, liniște sufletească și prin urmare naște lumina cea veșnică.

–          Adică să mănânc puțin?

–          Nu doar atât… nu-ți trebuiesc averi, pe lumea cealaltă nu le iei cu tine. Nu ai nevoie de femeia altuia, pe lumea cealaltă oricum nu te vei întâlni cu ea. Nu ai nevoie de plăceri, oricum sunt efemere. Nu ai nevoie ca tu să fii iubit, ci să iubești. Nu ai nevoie de bani, poți trăi și cu puțin.

–          Și dacă totuși le primesc fără să le caut și fără să le vreau?

–          Oferă-le și altora. Păstrează pentru tine puțin și dă altora mult. De vei strânge averi prin muncă cinstită, nu uita să dai săracilor care nu au nimic. Dacă o femeie cinstită se va îndrăgosti de tine mult, nu uita că tu trebuie să o iubești și mai mult, dar nu mai mult decât pe bunul Dumnezeu. Dacă vei avea satisfacții fără să le ceri, oferă și altora mângâiere. Nu te lăsa sedus de băutură, de curvăsăreală sau de alte vicii, sunt efemere și sting lumina din tine. Îți dau o falsă impresia că ești fericit, dar înăuntrul tău se află singurătatea și durerea. Și nu fii fără saț, nu ai nevoie de mâncare multă ca să trăiești. Mâncarea multă îmbătrânește, îngreunează, strică organismul. Să nu uiți să ții posturi și să mânânci atât cât trebuie. Vei fii sănătos fiul meu, nu-i musai să mănânci 3 mese pe zi și 2 gustări ca să fii sănătos. Sănătatea vine din energia divină, hrana spiritului e rugăciunea, care menține și corpul sănătos.

–          Așa voi dobândi veșnicia?

–          Așa o vei dobândi!

–          Dar este greu, maestre.

–          Și cine te-a păcălit că viața este ușoară?! Drumul către Dumnezeu este sinuos, dar merită, căci trupul putrezește în pământ, dar sufletul trebuie să meargă la El. De te vei îngriji numai de trup și vei uita de suflet, vei putrezi în pământ și vei agoniza-n infern… așa vei cunoaște și viața mizerabilă și lipsa veșniciei. E mai ușor așa… De ce crezi că e lumea bolnavă, tristă, deprimată și nefericită?

–          A uitat de suflet și de Dumnezeu!

–          Exact fiul meu, s-a îndepărtat de lumină.

–          Eu îmi voi spori lumina, maestre, chiar dacă voi lupta împotriva lumii întregi…

–          Fii echilibrat în toate, tinere…

Fizz

Cutia de chibrituri

img015-jpg1355009956

–          Am un dar pentru tine!

–          Ce?

–          Uite…

Fata deschise cutiuța frumos împachetată în mare grabă și încântare. Îi tremurau mâinile pe pachețelul roșu prins cu grijă cu o fundiță albă. Când îl desfăcu fu tare dezamăgită și îi spuse:

–          O cutie de chibrituri?

–          Da!

–          Pentru ce?

–          Pentru tine, pentru noi, pentru certurile noastre și pentru iubirea noastră.

–          Cum așa?

–          Cutia aceasta este magică, nu este o cutie obișnuită de chibrituri, este un fel de cutia Pandorei. Îți propun să punem în ea orgoliile noastre… aceste orgolii care ne fac mereu rău. Orgoliul tău nu îți dă voie să te lași în brațele mele, nu te lași purtată de dragostea noastră. Iar orgoliul meu nu îmi dă voie să te înțeleg și nici nu mă lasă să insist mai mult. Orgoliul meu îmi întunecă mereu mintea și mă face să mă îndoiesc de dragostea ta. Eu știu că tu mă iubești așa cum te iubesc și eu. Dar orgoliile noastre ne orbesc și nu ne lasă să fim fericiți. Să punem în cutia asta perfidia, tu nu ai, căci ești prea bună și cinstită… dar eu n-am fost dintotdeauna așa și nu vreau să iasă vreodată la suprafață în fața ta. Hai să punem în ea toate certurile noastre trecute, să punem în ea supărările, să punem în ea jignirile de demult, reproșurile fără rost, îndoielile și temerile noastre. Punem tot răul în ea, o ferecăm bine și o punem într-un loc tainic, de care să știm numai noi. Un loc al nostru, pe care să îl putem vedea oricând și când ne supărăm sau ne certăm, să ne-ndreptăm privirea spre acel loc și să ne aducem aminte de cutia de chibrituri. Amintindu-ne mereu de-această cutiuță, vom știi că supărările noastre sunt acolo și că nu avem voie să ne despărțim, nici să fim răi unul cu altul. Și astfel să facem un legământ, să ne iubim mereu, așa ca astăzi sau poate chiar mai mult… să nu stăm supărați unul pe altul, să nu stăm despărțiți și să nu ne aruncăm vorbe grele. Și dacă vreodată unul dintre noi va vrea să se despartă de celălalt, să scoată cutia de chibrituri din ascunzătoarea ei și să o lase deschisă pe masă înainte de-a pleca. Așa vom știi că nu ne mai iubim și că nimic nu se mai poate face. O dată deschisă „cutia Pandorei” să știm că ne-am rătăcit unul de altul și să fim liberi să o luam fiecare pe drumul lui, fără întrebări, fără reproșuri, fără certuri. Ești de acord?

–          Sigur iubitul meu!

      Și-atunci fata îl luă în brațe și îl sărută cu foc. Își puse împreună metehnele-n cutie, o ferecară bine și o îngropară la umbra copacului iubirii lor. Cât avea să reziste această dragoste… numai Dumnezeu știe.

Despre invidie

     drkchaos_invidia-envy       

           Dacă urăsc ceva pe lumea aceasta mai mult decât orice, acela este sentimentul de invidie. Dar sinceră să fiu nu a fost dintotdeauna așa, am căzut și eu pradă acestei capcane, am fost și eu una dintre persoanele invidioase care se lăsa învinsă de ciudă și de neputința de a nu avea sau a nu fi ceva. În adolescență mi se întâmpla să fiu invidioasă pe fetele mai frumoase ca mine, pe cele care aveau niște picioare mai deosebite, niște haine mai scumpe, niște gadget-uri mai performante sau niște iubiți mai iubitori decât aveam eu. Dar trebuie să recunosc că niciun sentiment nu aduce mai multă nefericire și nemulțumire decât invidia.

           Invidia este una din acele capcane care te prinde pe nesimțite, care te cuprinde în propriile brațe fără să îți dai seama, te crezi defavorizat, nedreptățit și ești atât de orbit încât crezi că toată soarta ți-e potrivnică. Că universul lucrează împotriva ta. Nimic mai fals. Problema este la noi, cei invidioși, la noi cei care credem că merităm totul fără să luptăm pentru acel ceva. Mai mult decât orice, invidiosul nu înțelege că nu toți suntem egali, nu toți avem aceleași posibilități financiare, nu toți am fost născuți cu o frumusețe generoasă de la mama natură, nu toți suntem la fel de norocoși și nu toți suntem înzestrați cu același set de calități. De aceea invidia este inutilă, decât să stai să despici firul în patru pe ce ai vrea și nu ai, mai bine am încerca să schimbăm în noi ceea ce nu ne place, ceea ce credem că ne ține pe loc și nu ne lasă să fim fericiți.

          Invidia nu face altceva decât să adâncească sentimentul de inferioritate și inutilitate, aceast sentiment nefast nu doar că ne orbește, dar ne și surzește și ne paralizează, nu ne lasă să gândim obiectiv, să vedem în jurul nostru acele lucruri bune și frumoase care chiar ne fac oameni, care ne mulțumesc și ne fac fericiți. Invidia este o ură care mocnește, o răutate proprie care ne face să judecăm persoana vizată aspru și nedrept. Invidia se materializează prin acțiunile de defăimare asupra celui pe care îl invidiem și astfel nu facem altceva decât să ne înjosim pe noi înșine, să ne arătăm latura cea rea, cea nedreaptă. Mulți nu merită invidia noastră, dar cu toate acestea noi o aruncăm asupra lor întocmai ca pe un nor negru, în disperarea noastră de a-i spulbera celuilalt fericirea sau mulțumirea de care se bucură. Invidia este să vezi o realitate inversă decât cea adevărată și justă.

            Sfântul Ciprian, cel care a fost vrăjitor și slujitor al răului o bună parte din viață, filosof și totodată slujitor al zeului păgân Apolo… cel care a lepădat vrăjitoria pentru creștinism, spunea despre invidie că „este rădăcina tuturor relelor, izvorul dezastrelor, sămânța delictelor, cauza crimelor. De aici se ridică ura, de aici pornește animozitatea. Invidia aprinde lăcomia, văzând pe altul mai bogat decât el. Invidia ațâță ambiția, când cineva află că altul s-a ridicat într-o funcție înaltă. Ori de câte ori invidia orbește sufletele și pune stăpânire pe tainele minții, teama de Dumnezeu este disprețuită, Învățătura lui Hristos este neglijată, ziua judecății este uitată. Trufia se umflă, sălbăticia îndârjește, perfidia uneltește, nerăbdarea izbește, discordia înfurie, mânia clocotește. De aici se rupe lanțul păcii între cei mari, de aici este călcată în picioare dragostea frățească. Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găsește nicio plăcere în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme și suferă. În adulter ticăloșia se încheie prin săvârșirea faptului, tâlharul ajunge la omucidere și se oprește aici, numai invidia nu are limite. Cu cât cineva are un succes mai mare, cu atât invidiosul arde mai mult în flăcările propriei invidii.” Nici dacă aș fi fost cea mai mare înțeleaptă a lumii nu aș fi putut să descriu mai bine invidia în cuvinte, așadar îi dau dreptate Sfântului Ciprian și din ale sale vorbe înțelegem mai multe lucruri decât lăsăm să pară. Trageți concluzie din cele spuse de el și n-ar fi rău să schimbăm câte ceva în noi, să ucidem din fașă acest sentiment necruțător.

            Se poate scăpa de invidie, eu am reușit, și voi puteți dacă vreți. Cu multă voință, cu multă muncă cu sinele, prin conștientizarea propriilor greșeli, prin conștientizarea lucrurilor bune din viața noastră și mai ales prin stăpânire de sine. Muncește pentru ceea ce îți dorești, lucrează cu tine și transformă-ți defectele în calități. Invidia nu face altceva decât să te consume și să facă rău celorlați, nu aduce nimic bun, decât vrajbă, durere și singurătate. Singurătatea deplină. De când am scăpat de invidie mă simt bine în pielea mea, sunt încrezătoare în forțele proprii, mă simt liberă și sunt liniștită, ceea ce mă face să constat că am o viață mult mai bună decât poate am visat vreodată.

           Eliberează-te de invidie și vei avea o viață mult mai bună și mai fericită.    

Cu toate acestea, invidie stârnesc și acești pantofi din piele și acești balerini din piele… 

Prinsoarea…

În seara asta m-au cuprins de mâini și de picioare,

de minte și de suflet fantasmele regretelor.

 Îmi dau târcoale și mă năpădesc imagini din trecut, și mă-nghioldesc brutal.

 Iară doru-mi taie respirația și mă apasă sufocant,

 nu îmi dau voie să mai scap, se derulează toate-n cap, treptat.

 Aș vrea să pot să fug, să țip, să mă revolt,

dar glasul nu m-ajută, picioarele mă dor.

Mi-s inutile toate simțurile… forțările sunt în zadar.

Îmi bate inima în piept, îmi zice c-am să mor.

 Lăsați-mă cu toții-n pace, lăsați-mă să uit.

 Nu înțelegeți că sunt om?! Nu pot ca să mai plang!

 Vreau doar să dorm acum, îndată!

Și poate mâine mă trezesc la fel ca altă dată,

să simt în mine un suflet fără pată!

 Iertarea celor dragi o cer și-un strop de mulțumire,

 Să fiu din nou cum numai „ieri” știam să fac doar bine!

Articol scris de Gheorghe Alina

Despre oameni…

     

                   Iubesc oamenii! De când mă ştiu am fost atrasă de oameni, de frumuseţea lor, de caracterele lor, de complexitatea şi de spontaneitatea lor… mi-a plăcut să îi studiez, să îi privesc şi să îi cunosc… dar pe cât de tare i-am iubit, pe atât de tare m-au dezamăgit. În complexitatea şi varietatea lor, au un punct comun cu toţii, sunt slabi! Slabi în faţa durerii, slabi în faţa ispitelor şi a viciilor. Mi-am dorit şi-am încercat să nu-mi mai pun bazele şi aşteptările în ei, dar de fiecare dată am eşuat… încă mă atrag oamenii până la a-i idealiza… am învăţat să îi accept cu bune, cu rele; să le tolerez greşelile şi să îi iert, aşa cum şi ei fac cu mine. Dacă n-am ceda ispitelor am fi întruchiparea perfecţiunii, dar unde ar mai fi liberul arbitru?! Şi chiar dacă îi înţeleg şi le găsesc justificări, nu înseamnă că nu doare!

                    Și mă doare, sunt şi eu om… nu pot fi un exemplu de tărie… Şi mă uit în jur şi văd oameni sănătoşi, dar fără nicio ambiţie. Văd tineri extraordinar de frumoşi cu potenţial, nemulţumiţi de vieţile lor dar care se complac şi preferă victimizarea în locul luptei. Dar ce mă mai mir, e mai uşor să spui că nu poţi, că nu ai resurse, să dai vina pe alţii sau pe soartă şi să îl iei pe NU în braţe. Nu pot, nu merge, nu reuşesc, nu am voie… e mai uşor aşa decât să lupţi. Şi eu îmi găsesc scuze și piedici, cred că totul vine din frica de necunoscut şi de eşec.  Ne e teamă să ne hazardăm în nişte acţiuni care nu ne sunt garantate. Omul poate fi foarte uşor descumpănit şi dezamăgit. Dar dacă nu riscăm nu vom câştiga, nu ne vom atinge ţelurile şi visele. Dacă nu ne-am forţa limitele nu ar mai exista eroi, exemple, oameni istorici. Și o viață fără necunoscut ar fi de asemenea o viață plictisitoare, o viață care și-ar pierde din esență și din valoare.

                  Capacitatea noastră este mai mare decât ne-am putea imagina vreodată, totul este să vrei, să fii pozitiv, să fii ambiţios, să ai incredere în forţele proprii şi să nu te laşi influenţat de cei care ne trag spre mediocritate. Un mediocru nu va face niciodată lucruri măreţe. Ambiţia în parametrii normali este foarte constructivă, ea se materializează în ceea ce ne dorim. Totuşi aveţi grijă, din ambiţie să nu ajungeţi să călcaţi pe cadavre, impropriu spus cadavre. Mă refer să nu îi distrugeţi pe ceilalţi ca să reuşiţi voi.

                 Văd în oameni capacități de care ei nici nu bănuiesc, văd o forță atât de mare de care ei habar nu au, simt atât de multă iubire în oameni iar ei se sfiesc să o ofere, văd binele din ei și văd potențialul, mai trebuie doar să conștientizați și voi, oamenilor, de tot ce aveți și puteți face și oferi.

                  Am divagat cam mult de la subiect, această postare o dedic cu precădere oamenilor de tot felul. Nu sunt de acord cu încadrarea oamenilor în tipare, sau cu tipologii fixe. Fiecare om este unic şi complex. Reacţia omului la factorii externi este variată, fiecare simte şi acţionează în maniera sa proprie… în funcţie de educaţie, experienţa de viaţă, religie şi mai ales în funcţie de propriul set de valori. Setul de valori este instituit încă din copilărie de părinţii noştrii, apoi de școli, însă aproape niciodată doi oameni nu vor avea aceleaşi principii de viaţă.

                 Cred că cu toţii pe cât putem fi de buni pe atât putem fi de răi. Oamenii se nasc cu toţii buni, însă cu trecerea anilor, datorită vieţii, al experienţelor şi al mediului în care au trăit şi au fost educaţi, oamenii dobândesc pe parcurs o răutate care se manifestă divers. Faţa răului este atât de variată şi ne înşeală prin atât de multe înfăţişări încât unii dintre noi nici nu mai disting răul de bine. Nici nu-şi mai dau seama când rănesc, când umilesc, sau când nimicesc. Feţele răului se oglindesc în criminali, pedofili, violatori, hoţi, mincinoşi, sadici, trufaşi, avari; curvie, preacurvie, falsitate şi câte şi mai câte, unele mai rele ca altele. Oricum exista oameni care sunt forma solidă a răutăţii şi oameni care sunt încarnarea binelui, însă cei mai frecvenţi suntem noi, cei care avem în noi amprente ale răului, dar care căutăm să ni-l stăpânim şi să facem lucruri bune, constructive, să nu ne lăsăm dominaţi de calea uşoară dar nefastă a vieţii.

                    Cu toții purtăm măști, cu toții avem fețe de rezervă care ne ajută să ne adaptăm situațiilor cu care ne confruntăm. Ca să înțelegeți mai bine, cu anumite persoane suntem amabili, cu alții doar ne prefacem că suntem amabili sub masca interesului; cu unii suntem buni, cu alții ne prefacem că suntem buni tot ca să ne atingem anumite scopuri; pe alții îi iubim sincer, altora le oferim o dragoste iluzorie, de moment… însă țineți minte cu cât veți folosi măștile mai des, cu atât ele își vor face apariția mai des, și vor deveni părți din voi. Vă veți pierde din adevăr și veți institui falsul și prefăcătorie… în timp vă veți pierde pe voi înșivă.  

                      Nu catalogaţi niciodată lumea, nu îi băgaţi pe toţi în aceeaşi oală, nu există “toate femeile sunt la fel” cum nu există nici “toţi bărbaţii sunt la fel”. Probabil că tuturor ni s-a întâmplat să ne placă cineva sau din contră să nu ne placă deloc o persoană, fără niciun motiv, dar totuşi ceva să ne facă să respingem acea persoană. Ideea este că fiecare avem o energie care ne înconjoară, iar acea energie emană de obicei o încărcătură pozitivă sau negativă, în momentul în care două personae se plac energiile lor rezoneaza. Oricum, deşi prima impresie de obicei înşeală, să ştiţi că instinctul nu vă va trăda niciodată. Când inima este îndoită, atunci când nu eşti sigur de o decizie, când ceva îţi spune că nu faci bine, că nu îţi va fi bine, atunci inconştientul îţi dictează calea cea bună.

               Cel mai bine este să acţionezi atunci când mintea şi inima sunt în aliniament, adică şi inima şi raţiunea spun acelaşi lucru.

               Oamenii în general sunt minunați, nu ai cum să nu îi iubești… nu ai cum să trăiești fără ei, de aceea este cel mai bine să înveți să te adaptezi oricărui tip de caracter și să înțelegi motivele celuilalt. Să fii singur înseamnă să fii trist, amărât, frustrat… omul este făcut să trăiască în grupuri, să caute armonia alături de ceilalți.

              Nu mi-aș închipui viața în singurătate de aceea oricât de tare m-ar dezamăgi oamenii, apropiați sau străini, știu sigur că voi găsi mereu în ei calități care să mă intrige, să mă atragă și care să mă facă să îi ador în continuare, să îi studiez și să îi vreau aproape. Dacă veți găsi cheia de înțelegere între voi și ceilalți atunci veți stăpâni arta comunicării și nimic nu vă va împiedica să relaționați și să fiți fericiți împreună, fie într-o prietenie, fie in iubire, în sânul familiei, în afaceri sau locul de muncă.

                      SUCCES!!!

        Articol scris de Gheorghe Alina