Are și bunătatea limitele ei…

61508a3aea821cf9e6ccbd00a5d7e030

În general eu nu mă cert, dar are și bunătatea limitele ei. Nu îmi place să mă cert și nu ajung aproape niciodată în acel punct în care să mă cert cu cineva. Îmi este greu, simt că îmi calc pe inimă. Dar știți de ce? Pentru că certurile apar, în general, între oamenii care au sau au avut ceva de împărțit, între oamenii care cândva au ținut unii la alții. Iar eu… dacă am ținut la un om, nu mă pot certa și nu îl pot jigni. Nu sunt genul care să jignească pe cineva voit și nu îmi place să o fac. Dacă am ceva de spus, spun. Însă o fac cu tact, fără să ajung în acea ipostază nesuferită în care să-i distrug omului stima de sine sau să-l fac să se îndoiască de el însuși.

Și totuși sunt situații în care oricât aș evita o ceartă, sunt nevoită să trec prin ea. Însă au și certurile partea lor bună. Mă eliberează. Dacă sunt jignită, atunci pot și eu, în sfârșit, să încetez să mai fiu drăguță. Sunt o tipă care dacă este „lovită”, întoarce și celălalt obraz. Îmi cer scuze cu ușurință dacă consider că am greșit. Las de la mine cât pot de mult. Până într-o zi. Când ziua aceea vine, atunci pot și eu să mă dezlănțui. Nu sunt vreo zână bună. În mine am și răul și binele și întunericul și lumina. Doar că rareori dau voie răutăților să iasă la iveală. Încerc să înăbuș în mine tot ce înseamnă negură. Însă dacă sunt provocată… ajung să simt o plăcere nebună atunci când dezlănțui pe gură răutățile pe care sunt capabilă să le spun.

Dacă trebuie, atunci pot fi și rea. Pe moment mă simt bine, simt o plăcere aproape perversă, însă după, ajung să îmi pară rău. Și chiar dacă îmi pare rău, unii oameni merită să-i beștelești oleacă. Dacă i-am lăsa pe toți în banii lor, atunci am ajunge să fim călcați în picioare de toată lumea. Dar evit… evit pe cât posibil să fiu rea. Am fost cândva rea și nu mi-a adus nimic bun. Însă… are și bunătatea limitele ei. Ar trebui să învăț să fiu mai selectivă. Încă nu mi-am învățat lecția, dar o voi face. O să-mi stăpânesc bunătatea la fel cum reușesc să-mi stăpânesc și răutatea. Trebuie.

Nici rea, nici buna

e097d7a4cfa1a0cca98ac531ba1ed688

Nu sunt… nu sunt nici rea, dar nici bună.

Am în mine întunericul și lumina.

Pâlpâie focul răutății!

Încerc, încerc din răsputeri să-l țin în frâu.

Lumina arde uneori mai puternic.

Dar nici ea… nici ea nu mă lasă să trăiesc în pace.

Alb… negru… gri…

Culorile mele… culorile tale, culorile lor…

Confuzie, disperare, nebunie,

Bucurie, liniște, armonie,

Stări.

Le alung pe toate,

Astăzi sunt liberă,

Mă înfățișez lumii așa cum sunt!

Bună și rea,

Dulce și amară,

Elixir și otravă,

Vânt năpraznic și adiere caldă de vară.

Sunt eu!

Sunt acum!

Trăiesc,

Respir,

Inima încă mai bate!

O simt,

E vie,

Nu mă lasă și nici nu m-a dezamăgit vreodată!

Sufletul?!

Nu-i greu și nici ușor!

E și el,

Ascuns, pe undeva,

Printr-un colțișor al trupului.

Stă pitit,

Dar e bine,

Jubilează!

A înfruntat umbrele,

Acum se odihnește,

Bucurându-se de căldura liniștii.

La ce credeti ca se gandeste aratarea din imagine?

strange_conversation_by_vampirekingdom-d5mfau3

Chiar așa, la ce credeți că se gândește arătarea din imagine? Cine credeți că este ea?

         Fotografia asta m-a inspirat de când am văzut-o, așa că mi-a venit ideea să scriu un articol pe seama ei. 🙂 Eu cred că în imagine este moartea, nu în vacanță, ci pe bune. Sau să fie arta picată în derizoriu… habar n-am. 

         Hai să presupunem totuși că e moartea… la ce credeți că se gândește? Iată ce-mi șoptește mie:

      „Uită-te, corbule, la oameni… ei cred că sunt oameni, dar de fapt sunt mai seci decât ochii noștri. Uită-te la ei, uită-te cum se mint, uită-te cum se dușmănesc, uită-te cum se bârfesc, uită-te cum se fură și uită-te de câte perversități sunt capabili. Sunt mai haini decât tine, când ciupești din trupurile nemorților. Sunt invidioși, hapsâni, nemiloși și lacomi. Vor totul, dar nu fac nimic. Nu mai știu să se iubească, nu mai știu să fie sinceri și nici altruiști nu mai sunt de mult. Fiecare este pentru el. Măcar își iubesc familiile… până la un moment dat, când ajung să-și dezmoștenească copiii… sau copiii să-și chinuie părinții pentru bani. Ce zici, corbule? Unde crezi că se vor duce după ce vor muri? Ce crezi că vom face cu stârvurile lor? Vor ajunge în pământ, într-un pământ pe care nu-l merită. Iar sufletele lor, le vom arunca infernului. Trăiesc un coșmar acum, dar să vezi când vor gusta veșnicia iadului. Mi-e milă de ei, mi-e milă, dar nu-și vor binele. Dacă l-ar vrea, ar învățat să trăiască frumos. Uită-te la ei… se cred oameni, dar sunt neoameni. Și când dau de greu, se întreabă „de ce?”, „de ce mie?”. Păi pentru că nu ți-a păsat decât de tine. De-asta… te mai întrebi?!

          Uită-te la ei corbule! Abia aștept să mușcăm din carnea lor. Amăreala din sângele lor îmi place la nebunie. Răutatea lor mi se va prelinge pe gât și-mi va arde gâtlejul. Dar nu-mi pasă, ador să le sug viața din vene. Abia aștept să îi devorez, să îi ating cu unghia mea letală. Îi pândesc de-atâția ani. A venit vremea să le răsplătesc egoismul așa cum știu eu mai bine… cu o moarte violentă. Să-i pedepsim, corbule. Să-i nimicim. Altfel vor înghiți tot pământul.”

          Voi ce credeți, la ce se gândește?

      

Oamenii-hiene

      citate

      Cea mai mare greșeală a omului care vrea să facă ceva în viață este să îi asculte pe ceilalți, să le ceară părerea și să se lase influențat de ei. Deși sunt de părere că oamenii sunt frumoși, în realitate printre oameni sunt și multe hiene care nu fac altceva decât să se hrănească cu stârvurile celor slabi. Ce fac hienele? Influențează, jignesc, desconsideră și caută tot timpul să anuleze voința celuilalt.

         De la hiene n-o să primești vreodată vreo vorbă bună, nu te va încuraja și nici nu te va lăuda. Ea va căuta tot timpul să-ți arate cât de plin de defecte ești, cât de incapabil și cât de puțină putere ai. În general o fac din răutate, însă de cele mai multe ori invidia le înveninează sufletul. Hiena nu se bucură pentru nimeni, nu se va mândri cu nimeni și nici nu va ajuta pe nimeni. Hiena este cârcotașul care contestă tot, care vede urâtul și care nu va da doi lei pe ceva frumos sau bun.

        Oamenii-hiene contaminează pe oricine în jur și vor face orice om să se îndoiască de el însuși. Mare greșeală. Dacă te lași influențat de vorbele unei hiene, vei ajunge să îți pierzi întreaga încredere în tine și-ți va fi teamă să îți continui planurile sau drumul în viață. Hienele sunt manipulatoare și au răspuns pentru tot. Ca să fiu sinceră, detest oamenii-hiene. Mi se pare că sunt degeaba. Mi se pare că nu au altă treabă de făcut decât să îi critice și să îi descurajeze pe alții. În spatele criticilor nu este numai o răutate imensă și o invidie pe măsură, ci și o sumedenie de frustrări și neputințe. Chiar dacă hienele sunt oameni capabil, cu cunoștințe și cu potențial, în final nu realizează mai nimic. De ce? Pentru că sunt prea preocupați de ce fac alții. Sunt prea orbiți de capra vecinului ca să-și mai vadă de propriile treburi. Nu, nu le ajungi vreodată cu prăjina la nas. Hienele sunt cele mai cele, somități în orice domeniu, dar dacă tragi linia, nu există niciun rezultat.

        Întreaga lor viața și-o vor consuma criticându-i pe alții. Hienele se cred justițiare, cred că menirea lor este să scape lumea de proști, de inutili și așa mai departe. Cred că vor schimba lumea, că o vor purifica, dar de fapt uită că oamenii sunt diferiți. Suntem diferiți, nu putem fi toți la fel, nu putem fi toți deștepți, inteligenți, frumoși, normali și-așa mai departe. Suntem altfel și fiecare dintre noi avem calități și defecte. Și chiar dacă suntem proști cu aspirații, toți merităm o șansă, merităm să încercăm, merităm să reușim. Dacă putem sau nu, nu este treaba nimănui să ne spună ce putem și ce nu. Dar hienele o fac. Hiena îți va spune mereu: „ești prost, ești praf, nu poți, n-ai cum, n-ai șanse, nu meriți… etc.”

        Problema noastră este când ne lăsăm influențați de hiene. Când ne lăsăm duși de nas și când ajungem să ne îndoim de noi. Nu e bine!!! Nimeni nu este în măsură să spună cuiva ce poate și ce nu! Nimeni nu este în măsură să judece pe altcineva! Nimeni nu este în măsură să „îngroape” pe nimeni! Și nimeni nu este în măsură să batjocorească pe nimeni. Până la urmă timpul le va cerne pe toate. Timpul va decide de ce suntem sau nu capabili. Și nu vă temeți să mergeți înainte doar pentru că hiena X v-a spus că nu puteți. Încercați! Încercarea moarte n-are! Nu ascultați de vorbele răutăcioase și indiferent ce vi se va spune, mergeți pe drumul vostru. Dacă faceți bine sau rău, vă veți convingeți singuri.

         Viața voastră este numai a voastră și trebuie să v-o hotărâți singuri, fără să vă lăsați influențați de alții. Mulți vor spune „nu poți”, în loc să clacați, mai bine deveniți și mai motivați și astfel să demonstrați cine sunteți cu adevărat. Arătați lumii întregi de ce sunteți în stare! Se poate!

Ma abtin…

      Ma abtin… sau incerc sa ma abtin. Sunt om… in spatele acestui blog nu se afla un robot, ci un om. Desi de 2 zile sunt facuta in fel si chip, am incercat sa ma abtin. De ce? Nici eu nu stiu… poate pentru ca nu imi pasa de gura lumii. Am incetat de mult sa ma mai framant din cauza rautatii oamenilor. Nu ma mai afecteaza cuvintele gen „handicapata” sau „stramba”… eu imi asum felul in care sunt sau arat. Imi asum fiecare defect si fiecare calitate pe care o am. Mie nu imi este rusine sa ies pe strada. Si daca lumea sa asteapta sa dispar tocmai pentru ca nu sunt ca ei, normala cica, ei bine se inseala amarnic. Nu am de gand sa plec nicaieri, cu atat mai putin din blogosfera. De mica am fost educata in asa fel incat sa fiu nesimtita, sa nu ma las atinsa de vorbele jignitoare pe care oamenii mi le spun si in acelasi timp sa nu profit de pe urma problemelor mele. Noroc cu mama care a stiut cum sa ma educe, care m-a invatat sa nu raspund raului cu rau si sa nu las ura sa ma cuprinda.
Eu nu ii urasc pe cei care ma jignesc, nici macar nu le port pica, nu simt nimic, pentru mine nu exista. Cei care m-au facut cu ou si cu otet, sa fie sanatosi. In curand vor descoperi alt blogger bun de pus la zid. Habar n-am daca sunt prima, dar in niciun caz nu voi fi ultima. Pregatiti-va, pe net circula un grup de hateri care au de gand sa „purifice” blogosfera. Si sa va tineti bine, cine intra in gura lor, greu scapa. Sunt oameni culti, inteligenti, buni cunoscatori ai limbii romane, probabil ca scriu si frumos, habar n-am, nu i-am citit niciodata; insa sunt saraci sentimental… sunt genul de oameni care vad RAUL si URATUL inainte de a vedea BINELE SI FRUMOSUL. Si cu asta am spus totul.

image

     Ca s-au saturat de mine, imi pare rau pentru ei, blogosfera e mare, iar eu deja am locul meu, de unde nu am de gand sa plec. Voi continua sa scriu advertoriale, voi continua sa particip la concursuri si voi continua sa castig premii frumoase. Premii la care nu vor putea ajunge vreodata. De ce? Simplu! O reclama de calitate care sa cuprinda: povestea, descrierea produsului sau serviciului, SEO si asa mai departe, nu se face printr-un text alambicat prin care esti nevoit sa citesti printre randuri. Advertiserii si sponsorii nu au nevoie de genii in literatura ca sa-si promoveze produsul, au nevoie de oameni obisnuiti care sa-si spuna parerea pe intelesul tuturor.
Problema celor care ma pun la zid este ca eu castig multe din concursurile la care particip. S-au intrebat oare cate concursuri am si pierdut? S-au intrebat oare DE CE PARTICIP? N-am sa raspund, sa creada ce vor. Cat despre articolele mele pentru concursuri, da… cand particip vreau sa castig si daca asta inseamna ca ma prostituez, foarte bine, ma prostituez. Sunt capabila sa tin cont de cerinte si sunt capabila sa fac articole castigatoare, care sa multumeasca sponsorul din toate punctele de vedere. De ce? Pentru ca el investeste multi BANI si vrea un TOT. Scriu articolele conform cerintelor, tin cont de SEO, promovez in retelele de socializare… nu-i asa usor, imi pierd si 4 ore pentru un articol castigator. Dar dincolo de reclama si buzz media, esenta este factorul decisiv, sclipirea pe care se intampla sa o am sau nu.
Fratilor, din MILA nu castigam peste tot in blogosfera. „Handicapatii sunt favorizati”, sunt pe dracu’… de la noi toata lumea se asteapta sa fim „crema”, sa le stim pe toate, sa n-avem scapari si-asa mai departe. Si in plus… de unde puii mei sa stie sponsorul X ca eu am handicap?! Hai, inteleg sa ma fi tinut SuperBlog-ul in brate, dar am castigat si la Orkestra si la Blogal Initiative si la BlogWars si la BlogAwards. Si ma favoriza o data SuperBlog-ul, nu de 2 ori la rand. Pentru ca da, am castigat locul 3 la Superblog de 2 ori consecutiv. Si daca voi credeti ca e simplu, sa stiti ca nu este.
Nici nu stiu ce sa mai spun, in principiu asta-i viata… mereu vor exista indivizi nemultumiti si revoltati din cauza cuiva. Desi indiferenta este cel mai mare pacat al omenirii, eu sunt indiferenta in fata oamenilor care ma jignesc. Nu-mi fac nici bine, nici rau. As fi luat-o ca pe o critica constructiva daca ma trageau de maneca in privat… asa prefer sa nu vad si sa nu-mi pese. Daca ei cred ca vor schimba lumea sau blogosfera, se inseala amarnic. Rautatea lor nu impune o schimbare. Mi-ar placea sa vad ca dau si un exemplu pozitiv, ca ne arata si un blogger virtuos, dar nu din „haita” lor, ci pe cineva din afara.
Si gata, am incheiat, le multumesc bloggerilor care au sarit in apararea mea desi nu le-am cerut asta. De acum incolo ii rog sa nu se mai bage, mai tare ma doare cand vad ca sunt jigniti ei. 🙂

P.S. Cand imi fac treburile cu banii castigati sau cand fac un dar din lucrurile castigate, chiar nu am nicio mustrare de constiinta. N-am furat, n-am apelat la tertipuri ca sa castig… si in plus, nu va opreste nimeni sa va ”educati” si voi scrisul astfel incat sa castigati. Chiar nu stau in fata succesului nimanui. 

Te pregătești de Crăciun?!

www.trilulilu.ro

Te pregătești de Crăciun, sunt convinsă.

Ți-ai aranjat casa, sunt convinsă.

Ți-ai împodobit bradul, sunt convinsă.

Deja pregătești de zor bucatele pentru Crăciun,

Sun convinsă…

Dar de suflet te-ai îngrijit?

Pe el l-ai împodobit cu globulețele iubirii?

Le-ai cerut iertare celor cărora le-ai grești?

Te-ai împăcat cu cei cu care te-ai certat?

Ai dăruit cuiva năpăstuit o pătură?

O lingură de mâncare sau o mângâiere?

Ai făcut vreo faptă bună în acest post?

Da chiar, post ai ținut?

Te-ai înfrânat de la mâncăruri de dulce?

Ai lăsat deoparte băuturile fără rost?

Te-ai oprit de la bârfe și vorbe aruncate cu răutate?

Ai spus stop în fața unei nedreptăți?

Te-ai abținut de la a mai face vreun rău?

Dacă da, înseamnă că meriți Crăciunul,

Și el te merită pe tine.

Și este gata să te-mbrățișeze cu căldura lui,

Dăruindu-ți lumină și liniște sufletească,

Făcându-te fericit, pe tine, și pe toți ai tăi.

Știi și tu, Crăciunul nu înseamnă Moș Crăciun

Sau Coca Cola, două sticle la preț de una,

Ci nașterea lui Iisus, cel fără de care

Încă am fi fost păgâni și-am fi trăit

Cu ochii-n soare, rugându-ne cerului

Să ne dea un strop de ploaie.

Crăciunul înseamnă iubire și dăruire,

Dacă nu ai cui să dai și dacă tu ești propria ta iubire,

Atunci nu vei simți în veci, nici Crăciunul,

Nici iubirea împărtășită.

Să fim mai buni, oameni buni!

Crăciun fericit!

Poate că dincolo de…

820570_6645

Poate că dincolo de tristețele mele se află o lume fericită,

Poate că dincolo de prostia mea se află minți sclipitoare în jur,

Poate că dincolo de urâțenia mea se află oameni frumoși,

Poate că dincolo de păcatele mele se află virtuți nebănuite,

Poate că dincolo de răutatea mea se află o lume bună,

Poate că dincolo de complexele mele mai sunt și oameni siguri,

Poate că dincolo de lenea mea se află oameni harnici,

Poate că dincolo de metehnele mele se află bucurii fără de-asemănare,

Poate că dincolo de mine mai sunt și alții pe pământul astă,

Poate că din dincolo de boala mea se află și oameni sănătoși,

Poate că dincolo de ochii mei se află zări mult mai frumoase,

Poate că dincolo de inima mea se află alte inimi mai suave,

Poate că dincolo de iubirea mea se află iubiri mult mai mari,

Poate că dincolo de pierderile mele se află mai multe câștiguri,

Poate că dincolo de dezamăgirile mele se află numai împliniri,

Poate că dincolo de întunericul meu se află numai lumină,

Poate că dincolo de superficialitatea mea se află oameni profunzi,

Poate că dincolo de necredința mea se află numai încredere,

Poate că dincolo de amăreala mea se află numai dulcegării,

Poate că dincolo de singurătatea mea se află numai cupluri trainice,

Poate că dincolo de temerile mele se află siguranță și speranță,

Poate că dincolo de tot și de toate se află plinul, prea plinul vieții…

Somnul raţiunii naşte monştrii…

„Somnul raţiunii naşte monştrii”

De când lumea şi pământul umanitatea a fost chinuita de un soi de bântuire demonică sau de prostie. Că era vorba de răutate sau doar de idioţenie, omul a reacţionat în maniera sa proprie. Pornind de la citatul lui Goya m-am decis să dezvolt mai mult această idee. Oricum mare adevăr a grăit.

Celebrul pictor, Goya, adoarme într-o seară cu capul pe o masă iar gândurile sale încep să creeze nişte imagini aidoma celor care ne sunt descrise in iad; ororile din mintea lui ajung să prindă viaţă şi să se materializeze în lumea sa prin picturile sale. Se spune că după această noapte în care a fost „vizitat” de acele fantasme şocante, pictorul se îmbolnăveşte pentru o perioadă şi chiar surzeşte şi aşa rămâne. Însă abia atunci se naşte adevăratul său geniu.

Unii ar spune că a avut coşmaruri, însă alţii cred cu fermitate în autenticitatea şi realitatea viselor lui care l-au bântuit vreme îndelungată. Goya a fost unul dintre puţinii care şi-au focalizat tenebrele în scopul artei.

Însă istoria este plină de oameni care şi-au abolit cu bună ştiinţă raţiunea în favoarea răului. Însetaţi de putere, diabolici sau poate bolnavi mintal au întreprins războaie, bătălii, sau tot felul de atentate şi crime care s-au făcut auzite în toate colţurile lumii. Şi astfel au devenit nişte monştrii, nişte monştrii de care oamenii normali se tem şi nu vor cu niciun chip să-i înfrunte. Şi aici îi putem aminti pe fanaticul Stalin, Ku Klux Klan, sângerosul Pol Pot, celebrul criminal Jack spintecătorul şi muuulţi mulţi alţii care au speriat umanitatea prin nenorocirile care le-au împărţit în lume. Poate milioane de oameni nevinovaţi au murit din cauza demenţei acestor oameni de o răutate ieşită din comun. Dar curios, răutatea, crima, faptele crude şi sângeroase, sunt de multe ori însoţite de o inteligenţă aparte. Astfel de criminali sunt greu de prins. Geniul cu care îşi elaborează planurile întrec de cele mai multe ori gândirea omului normal. Foarte greu poţi anticipa planurile unei minţi criminale.

De partea cealaltă a baricadei se află prostia. Prostia care a astupat de atâtea ori urechile multora, care le-a răpit gândirea şi care i-a transformat în nişte creduli uşor de manipulat. Aceste marionete au fost dintotdeauna pionii altor persoane care au preferat să rămână în umbră pentru a se proteja sau pentru a savura plăcerea întâmplărilor…

Toţi avem coşmaruri, toţi avem idei delirante, porniri rele… dorinţe macabre poate, însă ceea ce trebuie să facem este să ne luptăm, să nu ne lăsăm conduşi de o forţă care ne-ar putea duce la pieire. Care ne-ar dezumaniza şi ne-ar împroşca cu noroi.

Vă instig pe toţi la gândire… vă instig să cerneţi orice informaţie primiţi printr-un filtru şi să alegeţi ce este bine şi ce este rău. Nu luaţi totul de bun, nu faceţi ceva fără să gândiţi. Nu vă lăsaţi influenţaţi. Aveţi puterea să gândiţi şi singuri. De ce să faceţi ceva negândit de voi, doar pentru că x sau y v-au îndemnat şi aveţi încredere în acea persoană. De ce să vă transformaţi în nişte marionete credeule când puteţi fi proprii voştri stăpâni.

Învăţaţi-vă copii să gândească, stimualaţi-le gândirea, puneţi-i să citească, să înveţe doar aşa îşi vor dezvolta inteligenţa. Învăţaţi-i să viseze şi spuneţi-le că nu există limite într-un scop nobil. Dacă crezi cu toată fiinţa ta în reuşita ţelurilor tale… atunci ele chiar se vor împlini. Nu este prea târziu pentru nicio vârstă să se autodepăşească, să se dezvolte spiritual, personal şi intelectual.

Dintotdeauna filozofii, scriitorii, poeţii, pictorii, mizicienii… şi-au canalizat întreaga existenţă pentru a dobândi o înţelepciune aparte, aproape de divin. Toţi şi-au pus spiritul şi creaţia mai presus de cele lumeşti. Toţi au gândit!

De ce să te simţi pierdut pentru că nu are cine să te îndrume?! De ce să fii blamat, jignit, stigmatizat sau pedepsit din cauza altuia care te-a îndemnat la rău?! De ce să gândească altul pentru tine când tu poţi fi un lider în ceea ce vrei să întreprinzi. Îţi poţi canaliza gândirea, talentul, dorinţa şi idealurile în ceva bun şi constructiv. Distrugerea este inumană… noi suntem făcuţi pentru a dezvolta binele, pentru a-l transmite mai departe.

Nu te poţi complace într-un univers fizic, metafizic şi intelectual, redus. Nu poţi fi precum caii care văd doar în faţă. Nu poţi trăi pe baza experienţelor altuia, trebuie să îţi asumi şi să rişti, să încerci… Nu te poţi mulţumi cu puţin. De asta eşti om, ca să gândeşti, să faci, să reuşeşti. Asta ne deosebeşte de animale, gândirea şi voinţa. Fără gândire, fără voinţă, fără idealuri şi fără aspiraţii venim de nicăieri şi ne îndreptăm spre nicăieri.

Aşadar dragii mei, vă provoc să GÂNDIŢI şi să vă AUTODEPĂŞIŢI!!!

                          Articol scris de Gheorghe Alina

Despre viață și moarte…

 

Acum câțiva ani am citit Divina Comedie a lui Dante Alighieri, o operă de mare valoare, defapt cea mai semnificativă operă a lui Dante. Acțiunea se petrece în primăvara anului 1300, înainte de Paște, iar autorul întreprinde o călătorie prin Infern, Purgatoriu și Paradis, unde îl așteptă iubirea vieții lui. Drumul prin cele trei stadii ale lumii de dincolo este bineînțeles doar o reveerie, însă genialitatea cu care autorul descrie întreaga călătorie este cu adevărat extraordinară. Merită să o citiți.

          Pornind de la această operă ani de-alungul m-au obsedat acele imagini din Infern, am început să mă gândesc mai mult la păcate, la moarte. Până să citesc această operă, moartea îmi era destul de străină, nu prea eram conștientă de tot ce implică acest fenomen. Cu toții ne gândim la moarte ca fiind un lucru firesc… a murit, a fost îngropat și cam atât. Însă când vine vorba de noi înșine, de persoanele dragi, lucrurile se schimbă și începem să privim altfel lucrurile. Începem să aprofundăm, să medităm, să suferim, ne temem, vrem motive bine întemeiate și explicații plauzibile. Dar nimeni nu poate știi când i se va împlini vremea să treacă dincolo. Cred că pe toți ne obsedează gândul morții, mai ales când în familie a existat un episod tragic în care cineva a murit fulgerător.

Religia creștin-ortodoxă oferă siguranța unui Rai și al unui Iad, Purgatoriul fiind doar o zonă temporară de poposire a sufletului. Hindușii promovează reîncarnarea, în care sufletul omului, care moare, merge în trupul unui bebeluș care abia se naște. Mă încântă reîncarnarea mai mult decât noțiunea de Rai și Iad. Adevărul nu îl știe nimeni, până la urmă nu știm cu siguranță ce se întâmplă cu noi când trecem în neființă. Sigur că avem atâtea mărturii scrise cum că Raiul și Iadul sunt reale, preoții se îngrijesc tot timpul să ne amintească de ele. Să ne dea speranță cu frumusețea Raiului și să ne sperie cu ororile din Iad.

          O certitudine este că nimic nu rămâne neplătit, nici de legea omului și nici de legea divină. Orice faptă bună este răsplătită, așa cum toate răutățile se răsfrâng asupra noastră mai devreme sau mai târziu. Nimeni nu este invincibil sau de neatins, nu știi niciodată ce te poate aștepta. Astăzi ești sus, prosper, sănătos, frumos și mâine te poți trezi bolnav, sărac, urât, mutilat; astăzi ești viu, mâine poate nu mai ești deloc. Avem cu toții o singură certitudine ne naștem și murim, un filozof celebru spunea că ne nștem ca să murim. Eu nu prea sunt de acord cu această afirmație, avem mult mai multe lucruri bune de făcut și de oferit decât trecerea această în neființă. Avem o menire, un scop în viață care trebuie îndeplinit înainte de moarte. Moartea este încheierea vieții materiale, însă sufletul trăiește mai departe, el continuă să existe.

           Din punct de vedere științific în momentul morții, când inima încetează să mai bată, când plămânii nu mai sintetizează, când toate funcțiile organelor se opresc, creierul este cel care moare treptat, nu moare dintr-o dată. El se stinge asemenea unor beculețe legate în serie, iar partea creierului responsabilă cu vederea și auzul este cea care moare ultima. Așadar deși funcțiile tuturor organelor s-au oprit, deși omul intră în moarte cerebrală, acesta continuă să audă și să vadă câteva minute după. Dacă acest fapt este dovedit științific eu una sunt îngrozită. Mi-e frică foarte tare că atunci când voi muri, voi auzi și voi vedea tot ce se întâmplă lângă mine. Să aud toată durerea celor din jur, să o simt. Plus că din bătrâni se afirmă că sufletul omului care moare  agonizează în casa în care a stat timp de trei zile. Ce oroare să nu știi ce-i cu tine, să vorbești, să țipi și nimeni să nu te audă. Să vezi cum zaci în coșciug și să nu îți poți ridica corpul de acolo. Mă gândesc cu groază la momentul când coșciugul este coborăt în pământ, dacă eu aș fi acolo captivă m-aș simți ca și cum aș fi îngropată de vie… Îngrozitor! Sper să nu fie adevărat, iar sufletul să treacă unde îi este locul, dintr-o dată, fără să mai vadă durerea din urma lui, fără să mai audă, fără să simtă.

              Dar mai tare decât moartea mea mă îngrozește moartea celor pe care îi iubesc, să nu pot să îi ajut, să nu știu ce se întâmplă cu ei… să mă tem pentru sufletul lor. Să cred că ar vrea să îmi vorbească și totuși să nu poată. Dureros. Nu știu dacă ați văzut vreodată vreo persoană decedată… vă spun eu cum arată… ca o carcasă goală. Este doar un trup ce pare gol pe dinăuntru. Un trup greu, rece ce pare făcut din pământ, dar gol. În momentul când persoana a murit nu mai rămâne decât o umbră materială din ceea ce a fost cândva. Adevărat se spune omului care plânge la căpătâiul cuiva mort, să nu mai plângă, pentru că el nu mai este acolo. Chiar nu mai este, este doar o carcasă. Știu că sună dur, dar este realitatea. Apropo de asta, n-am să înțeleg niciodată de ce apropiații unei persoane decedate, într-un accident, moarte cerebrală, sau alte cauze, nu dau voie să le fie luate organele bune pentru a salva alte viați. Chiar nu înțeleg cu ce îi mai sunt de folos dacă oricum nu va mai trăi. Nobil ar fi dintr-o viață pierdută să ajutăm să trăiască alți oameni, așa moartea fulgerătoare nu va mai fi doar o moarte și durere… ar însemna șansa unei noi vieți. Ar fi bine ca toți dintre noi să devenim donatori de organe, dacă ceva neașteptat ne curmă viața. De ce să ajungem hrană la viermi, întregi, când putem da a doua șansă altcuiva care chiar ar avea toate șansele să trăiască. Am văzut de curând la știri o româncă care lucra în Italia, care a murit într-un accident și care era donatoare de organe. Din moartea ei și din trupul ei s-au salvat alte cinci vieți. Ce poate fi mai înălțător decât gândul că datorită ție, alții trăiesc. Cu ce îți mai sunt de folos ție organele dacă oricum sufletul tău și-a luat zborul pe alte meleaguri. E o prostie să vrei să păstrezi un trup complet pentru că oricum pământul, umiditatea și timpul te vor descompune până ce vor rămâne doar oasele. Hai să facem din viața noastră o modalitate de a salva alte vieți, crede-mă nimeni nu îți garantează ziua de mâine.

          Gândește-te dacă mama ta, sau tatăl tău, sau sora, fratele, copilul, soțul, iubitul sau oricine îndrăgiți voi, ar avea nevoie de un transplant de inimă, sau de rinichi, sau de ficat; să îl vezi cum se chinuie, cum suferă din cauza organului său bolnav și tu să nu îl poți ajuta. Să știi că este pe lista cu transplanturi de nu știu câte luni, sau ani și totuși să nu existe o inimă și pentru el/ea. Oamenii bolnavi așteaptă cu anii și poate nu se realizează niciodată transplantul, tocmai din cauza oamenilor egoiști sau poate doar ignoranți care nu devin donatori de organe. Nu uita, moartea ta poate să însemne mai mult decât o moarte, poate să însemne viață.

             În vâltoarea scrierii am divagat de la subiect, vroiam să scriu despre viață și despre moarte în general, dar mi-am amintit cu gândul la moarte cât de importantă este viața. Nu știu câți dintre voi conștientizați venirea morții, fericiți cei care n-o faceți, însă dintre cei care vă gândiți și poate vă și temeți, pentru că este omenește să îți fie frică, ar trebui să trăim cu toții frumos, responsabil și cu doza de nebunie admisă de propriul set de valori. Noi oamenii nu suntem făcuți pentru clipă, să trăim clipa… religia ortodoxă spune că suntem făcuți pentru veșnicie, iar viața nu înseamnă decât pregatirea pentru împărăția lui Dumnezeu. Eu aș spune că este bine să îți trăiești viața așa cum îți place atâta timp cât nu-i îngrădești pe ceilalți, atâta timp cât nu îți construiești fericirea pe nefericirea altora. Spun că din iubire pentru noi si pentru respectul de sine este bine să trăiești pentru tine, dar ajutându-i și pe ceilalți. În egoismul propriei trăiri ar fi bine să ne facem timp și pentru fapte bune, pentru aproapele nostru. Într-o lume în care toți ne plângem de răutatea celorlalți, de egoismul lor, hai să fim noi primii care devenim schimbarea în bine. Să știi că niciodată nu vei fi ținut minte ca fiind omul care a creat pentru sine, vor fi amintiți doar cei care au adus un folos întregii omeniri. Egoiștii sunt repede uitați și abandonați.  Fă din viața ta și din moartea ta un motiv de sărbătoare, alege să îți găsești rostul în viață, menirea petru care ai fost născut. Dar fii sigur că menirea ta are legătură cu ceilalți, cum singur nu poți trăi, nici faptele bune nu le faci doar pentru tine. Ateu să fii, să nu crezi în nimic și tot simți în interiorul tău când faci ceva bun sau rău. Tot simți în interiorul tău pulsând și dospind ceea ce tu trebuie să fii pe durata vieții tale. Nimeni nu s-a născut să facă umbră pământului degeaba, dar dacă totuși alegi să trăiești în van, nici moartea ta nu va însemna nimic.

           Sper din tot sufletul că moartea, în genere, să însemne trecerea către divinitatea, această trecere să fie ca o completare a ceea ce noi toți am realizat pe durata vieții.

Abia atunci să devenim întregi sau din contră să ne risipim de tot. Și când talerul va atârna mai greu spre răutăți… atunci te poți considera pierdut, poți considera că ai trăit degeaba…

                           Articol scris de Gheorghe Alina