Are și bunătatea limitele ei…

61508a3aea821cf9e6ccbd00a5d7e030

În general eu nu mă cert, dar are și bunătatea limitele ei. Nu îmi place să mă cert și nu ajung aproape niciodată în acel punct în care să mă cert cu cineva. Îmi este greu, simt că îmi calc pe inimă. Dar știți de ce? Pentru că certurile apar, în general, între oamenii care au sau au avut ceva de împărțit, între oamenii care cândva au ținut unii la alții. Iar eu… dacă am ținut la un om, nu mă pot certa și nu îl pot jigni. Nu sunt genul care să jignească pe cineva voit și nu îmi place să o fac. Dacă am ceva de spus, spun. Însă o fac cu tact, fără să ajung în acea ipostază nesuferită în care să-i distrug omului stima de sine sau să-l fac să se îndoiască de el însuși.

Și totuși sunt situații în care oricât aș evita o ceartă, sunt nevoită să trec prin ea. Însă au și certurile partea lor bună. Mă eliberează. Dacă sunt jignită, atunci pot și eu, în sfârșit, să încetez să mai fiu drăguță. Sunt o tipă care dacă este „lovită”, întoarce și celălalt obraz. Îmi cer scuze cu ușurință dacă consider că am greșit. Las de la mine cât pot de mult. Până într-o zi. Când ziua aceea vine, atunci pot și eu să mă dezlănțui. Nu sunt vreo zână bună. În mine am și răul și binele și întunericul și lumina. Doar că rareori dau voie răutăților să iasă la iveală. Încerc să înăbuș în mine tot ce înseamnă negură. Însă dacă sunt provocată… ajung să simt o plăcere nebună atunci când dezlănțui pe gură răutățile pe care sunt capabilă să le spun.

Dacă trebuie, atunci pot fi și rea. Pe moment mă simt bine, simt o plăcere aproape perversă, însă după, ajung să îmi pară rău. Și chiar dacă îmi pare rău, unii oameni merită să-i beștelești oleacă. Dacă i-am lăsa pe toți în banii lor, atunci am ajunge să fim călcați în picioare de toată lumea. Dar evit… evit pe cât posibil să fiu rea. Am fost cândva rea și nu mi-a adus nimic bun. Însă… are și bunătatea limitele ei. Ar trebui să învăț să fiu mai selectivă. Încă nu mi-am învățat lecția, dar o voi face. O să-mi stăpânesc bunătatea la fel cum reușesc să-mi stăpânesc și răutatea. Trebuie.

Demonii din interior…

Nu sunt sub pat, nu se ascund în șifonier, nu se pitesc în cele mai întunecate colțuri ale camerelor, sunt în interiorul nostru. Fiecare om are demonii lui cu care se luptă. Unii dintre noi nu biruim niciodată în lupta … Continuă lectura

Rau faci – rau gasesti…

    neuronu.ro       De când mă știu mă străduiesc să devin un om mai bun. Când vine vorba de mine, sunt extrem de exigentă. Și chiar dacă nu plec urechea la ce spun alții, nici la răutăți, dar nici la laudele exagerate, caut mereu să schimb câte ceva la mine. Am fost un om cu extrem de multe defecte, eram în multe feluri, numai om bun nu. Eram răzbunătoare, rece, secretoasă, distantă, invidioasă și obișnuiam și să mai mint. În primul rând mă mințeam pe mine, credeam că prin tertipuri pot ajunge unde îmi doresc. N-a fost așa, am avut numai de suferit și oricât mă străduiam, mereu eram prinsă cu mâța în sac. Mereu mă făceam de băcănie cu câte o gafă de care eram responsabilă și pe care o făceam voit, crezând că-mi va fi mai bine.

       Habar n-aveam eu că rău faci ușor și mai ales, rău faci – rău găsești. Nimeni nu te primește cu brațele deschise când minți sau îți cauți numai interesul propriu. Când m-am săturat să mă mai prefac, când am obosit de-atâtea răutăți, mi-am luat o pauză de singurătate. O pauză ce mi-a fost doliu, m-am jelit pe mine, anii irosiți și prostia multă care mă dusese în acel punct. Primul lucru pe care l-am învățat a fost să-mi recunosc greșelile. Apoi am învățat să cer iertare. Oamenii m-au iertat relativ ușor, dar eu eram încă mâhnită de mine însămi. Am învățat să mă accept. M-am acceptat și apoi am început să mă străduiesc să devin un om mai bun. Un om de încredere, iertător, altruist, sincer și înțelegător. Credeți că mi-a fost ușor, deloc. Mi-a fost al naibii de greu. Mai ales când prima parte a vieții mele mi-o consumasem în întregime, invidiindu-i pe alții.

        Partea mea întunecată nu s-a risipit complet, ea este acolo, însă nu-i dau curs. Caut să nu acționez la mânie sau supărare, știu că voi regreta, știu că nu voi face nimic bun. Dar mă bucur enorm că nu mai sunt invidioasă, invidia mă măcina, mă consuma și mă făcea să fiu mereu nefericită. Acum pur și simplu nu-mi mai pasă ce au alții. Îmi concentrez atenția asupra lucrurilor pe care mi le doresc, care îmi fac bine și pe care le pot obține prin propriile forțe, prin muncă proprie. Restul nu mă privește. Oricum, de-a lungul timpului am obținut lucruri pe care mi le doream și când am ajuns să le ating, în loc să fiu fericită, n-am simțit nimic sau am fost dezamăgită. Așa că prefer să nu mai râvnesc la ce au alții, ci mă concentrez pe ce am eu nevoie, pe acele lucruri care îmi pot aduce împlinirea.

       Așa am înțeles ce înseamnă viața. Și chiar dacă am pierdut multe în prostia mea, măcar știu că n-am ajuns la vârsta mea degeaba. Am învățat ceva, am învățat să mă educ și să mă reeduc până când am fost mândră de ceea ce vedeam în oglindă. Acum nu îmi mai este rușine să mă privesc, acum știu că sunt pe făgașul cel bun și dacă continui în acest ton, voi avea parte de o viață frumoasă, împlinită și liniștită.