Zâmbește…

Când îți va fi mai greu…

Să-ți aduci aminte de clipele fericite,

De momentele acelea când zâmbeai,

Când trăiai cu inima, nu doar cu trupul.

Adu-ți aminte ce vie te simțeai,

Și cât de frumos vibrai.

Nu uita nimic din tot ce-a fost,

Nici chiar lucrurile rele,

Sunt toate ale tale,

Nimeni nu ți le poate fura.

Și chiar dacă astăzi

Te simți a nimănui,

Chiar dacă azi ești tristă

Și poate chiar nefericită,

Chiar dacă viața, simți că te-a pus la pământ,

Tot ce-a fost cândva,

Astăzi te poate salva.

Stă în puterea ta să reușești,

Cu mâinile tale te poți ridica,

Și poți să speri, să lupți,

Să redevii, cea care ieri zâmbeai,

Cântai și fericită mai erai.

Tot ce-a fost frumos,

Azi te poate mobiliza,

Prin sângele tău curge voință,

Sunt sigură că ți-e dor de tine,

De cea care ai fost atunci,

Te poți recâștiga.

Îți poți redobândi seninătatea,

Frumusețea, tinerețea…

De ce nu-ncerci?!

Ce te reține?

Frica?! Nu-și are rostul.

Teama?! Nu o băga în seamă.

Privește spre viitor,

Făurește-l în imaginație,

Așa cum crezi tu că-i mai frumos,

Apoi acționează și fă-l să se întâmple.

Nu-i ușor, dar nu-i nici imposibil,

Știi și tu că atunci când îți dorești ceva,

Cu toată ființa ta,

Tot Universul te va ajuta.

Trebuie numai să vrei,

S-alungi nefericirea și tristețea

Și să te-ncarci cu energie pozitivă.

Zâmbește și pășește cu încredere,

Te vei clătina, probabil…

Dar nu vei cădea.

Ești mai puternică decât îți închipui…

Mai tare decât o stâncă,

Mai iute decât oțelul,

Dorința ți-e mai fierbinte decât focul.

Poți… încearcă!

Cenușă în bătaia vântului…

         L-ai iubit atât de mult… și-acum te simți goală. Vrând să-i oferi totul, ți-ai dăruit fiecare bucățică din tine. Total… mult prea total, până n-a mai rămas nimic de oferit. Și când „sursa” s-a terminat, relația voastră s-a destrămat. Acum ai rămas singură și realizezi că ai greșit. Ai uitat să te iubești pe tine, în timp ce îl iubeai numai pe el. Te-ai neglijat, ai uitat să păstrezi frânturi din tine, numai pentru tine. Te-ai descoperit, te-ai dezbrăcat, te-ai dăruit, până ce n-a mai rămas nimic de oferit. Ai uitat de mister, de enigmă… ai uitat să păstrez vălul care îl făcea să te descopere zi de zi… ai uitat de tine, repet.

        Te simți frântă, nu mai ai în tine nici vlagă, nici forță, nici viață. Ai vrea să te reîntregești, dar ai rămas cu totul la el. El a plecat cu tot ce reprezentai tu. Te-a rupt în bucăți și a plecat. Te-a lăsat în urmă, golită de sentimente, în bătaia vântului. Trebuie să te regăsești, așa cum erai o dată, înainte de apariția lui. Pe vremea aceea erai întreagă și plină de iubire. Te-a secătuit… de fapt te-ai secătuit singură, până l-ai sufocat. L-ai strâns de gât cu iubirea ta și l-ai făcut să plece. Probabil s-a speriat, ai revărsat peste el prea mult deodată. N-ai oferit treptat, ci mult deodată. Cu cine să te cerți acum?! Cui să reproșezi ceva?! Poate doar ție. Poate că tu ești singura vinovată. El n-a știt, tu prea ai dat. El nu s-a adaptat, tu prea te-ai aruncat. Ai forțat cursul lin al iubirii, l-ai accelerat în asemenea hal încât ați luat foc. El a reușit să se salveze, plecând. Însă tu… tu te-ai mistuit în totalitate. Te-ai făcut scrum, praf și pulbere. Cenușă în bătaia vântului.

        Te-ai așezat în pat. Atârni de el, prinsă în cearșafurile arse, privirea ți-e țintă în tavan, abia respiri, pumnii i-ai încleștat în salteaua patului, inima abia îți bate, pulsul abia ți se simte. Nu vorbești, nu mănânci, nu bei, nu faci nimic. Ești pierdută în propriile gânduri. La ce te gândești, nici eu nu știu. Probabil te rogi. Probabil îl rogi pe Dumnezeu să ți-l trimită înapoi. Să îl întoarcă din drumul lui și să revină, iar, la tine. Dar simți și tu că nu se va întâmpla. De asta și suferi atât de mult. De asta nu poți să plângi. Până și lacrimile ți le-ai ars. Le înăbuși în sângele tău negru ca smoala. Urâtă te face suferința, te-ai schimonosit, te-ai învinețit…

          Aș vrea să te pot ridica de-acolo… Ridică-te! Mergi! Spală-te, machiază-te și începe o nouă viață! Acum…!

Lacrimi de sânge

Unde ești?!

Te întreb cu sufletul,

Cu mintea,

Cu trupul,

Cu vocea,

Cu ochii…

În ce brațe te odihnești?

Cu îi șoptești?

Pe cine iubești… acum?!

Cu cine-ți faci planuri?

Cine te alintă?

Pe cine alinți?

Cu îi dai sărutări fierbinți

Și dulci înainte de culcare?

Ce chip vezi dimineața când te trezești?

Oare o iubești?

La fel de mult cum mă iubeai pe mine?

La fel de mult… cum știi doar tu?

Mă întreb, cu ea îți dorești copii?

Stai lângă ea când e bolnavă?

O oblojești?

Încerci să-i alini durerile?

Da… o iubești…

Altfel ai fi și-acum aici.

Dar m-ai lăsat în urmă,

Într-o cameră goală,

Cu pereții capitonați,

În cămașă de forță.

Am încercat să te ucid…

Și rău îmi pare că n-am reușit.

Am vrut să termin cu tine,

Și-apoi să termin cu mine.

Dar n-am reușit.

Ai fost mai puternic decât mine.

Cuțitul nu te-a rănit la fel de rău,

Cum m-ai rănit tu pe mine.

Aș fi vrut să te omor…

Să văd cum se scurge din tine…

Sângele… și viața o dată cu el.

Nu, nu-i nebunie,

Nu-i nici măcar răzbunare.

Mi-aș fi făcut dreptate…

Mie și sufletului meu.

Poate așa mi-aș fi eliberat inima

De toată durerea ce-o ține încarcerată.

Poate așa aș fi reușit să-mi scot din piele,

Mirosul tău, atingerea ta mincinoasă.

Mi-ai promis…

Mi-ai spus că mă iubești…

Mi-ai spus că ne vor prinde bătrânețele

Împreună.

Mi-ai promis…

Dar nu ai făcut decât să minți

Și să profiți.

M-ai stors de tot ce aveam frumos.

M-ai transformat dintr-o femeie

Într-o nălucă…

Într-o umbră.

Mi-ai promis,

M-ai sedus,

M-ai iubit numai fizic

Și-apoi m-ai aruncat,

Ca pe o cârpă folosită și uzată.

Astăzi tu ești bine mersi,

Iar eu sunt legată…

Fizic… psihic… emoțional…

De tine, de alții, de viață.

Plâng cu lacrimi de sânge,

Mi se preling pe obraji,

Simt gustul lor de fier și sare.

Dar voi scăpa într-o bună zi

Și voi veni după tine…

Te voi vâna

Ca pe un șobolan ciumos,

Și-o să scot atunci din tine,

Toate minciunile,

Toate trădările,

Toată durere.

O să storc din tine

Orice urmă de speranță,

Orice vis pe-o pajiște verde,

Orice urmă de frumos.

Te voi lăsa gol…

Așa cum sunt și eu…

Astăzi…

Agonie…

Mă mișcam în reluare,

Aveam senzația că merg,

Dar de fapt stăteam pe loc.

Aveam impresia că mă mișc,

Dar pămâtul parea să stea pe loc,

Niciun pomn nu mișca,

Nici o floare nu-mi zâmbea,

Nici o pasăre nu-mi șoptea.

Nici măcar pieptul meu

Nu dădea semne că ar pulsa viața.

Sângele meu nu se mai afla în vene,

Era undeva în afara corpului,

Îmi atârna pe piele nefiresc,

Șiroia din toți porii.

De unde atâta sânge?!

Era al meu?!

Era al altora?!

Nici eu nu știam,

Mă aflam în șoc,

Dintre copaci se auzeau vaiete.

Vaietele lor mă îngrozeau,

Mă umpleau de frică,

Nu știam ce să fac,

Unde să-i caut, unde să-i găseasc.

Nu mă temeam pentru mine,

Mă temeam pentru ei.

Lupii mișunau printre copaci,

Se fereau de mine,

Când de fapt trebuia să mă feresc

Eu de ei…

Urlau parcă în tandem cu ei,

Cu ei, cu apropiații mei.

Într-un final am început să simt mișcarea,

Dar mă rătăceam,

Agonizam în ceață și frig.

M-am așezat undeva, pe jos,

Am stat și-am așteptat,

Zăpada sub mine se înroșea,

Somnul mă toropea,

Și-am adormit…

Să fi fost oare somnul de veci?!

Crăciunița

În sfârșit am intrat și eu în atmosfera sărbătorilor de iarnă, aștept Crăciunul, cu o oarecare nerăbdare. În primul rând abia aștept Crăciunul ca să mă odihnesc, ca să mănânc numai bunătăți, ca să stau familia și ca să mă liniștesc. Zilele trecute am admirat pe net tot felul de Crăciunițe, m-am îndrăgostit iremediabil de ele, așa că dragă Moș Crăciun, adu-mi și mie o Crăciuniță, că tare frumoasă mai este.

www.casamea.ro  Se spune în credința populară că atunci când Dumnezeu a creat natura pe pământ, a cerut plantelor să facă flori minunate pentru a le încredința lumii, iar fiecare din plante să își aleagă un anotimp pentru înflorire. A mai cerut florilor să dăruiască mereu celor din jur frumusețe, dragoste, liniște și înțelepciune. Într-o zi, Dumnezeu a văzut între toate plantele, una care de la naștere încerca să dăruiască tot ceea ce era mai prețios pentru ea, doar ca să fie aleasă de către oameni. Oricât se chinuia această floare, nimeni nu se oprea în fața ei pentru a o admira. Nimeni nu o aprecia pentru că avea floarea foarte micuță, iar frunzele foarte mari. Această floare încerca din răsputeri să fie fericită în ciuda faptului că nimeni nu o dorea. Dumnezeu, văzând toate acestea i-a spus acesteia: Văd că ești o plantă foarte frumoasă și că îți faci datoria cu multă dăruire, chiar dacă frumusețea ta nu e apreciată și asta te întristează. Luptă pentru a fi fericită oferind dragostea ta necondiționată oamenilor, deoarece știi bine că au nevoie de ea. Pentru aceasta, îți dăruiesc sângele meu, frunzele tale transformându-se în roșu, iar pentru dragostea și înțelepciunea ta, vei deveni cea mai frumoasă floare în perioada cea mai importantă a anului. Tu vei fi reprezentanta dragostei și esența divină a universului”. Acesta a fost momentul în care planta cu o floare mică și frunzele mari, s-a transformat într-o minunată Stea de Crăciun, simbolul iubirii și a speranței. În fiecare an, în preajma Crăciunului, această floare reușește să își facă datoria de a aduce frumusețe, dragoste, înțelepciune și armonie în viețile noastre, îndeplinid misiunea dată de Dumnezeu.

        Sinceră să fiu, nu știam că minunata floare, Crăciunița, simbolizează atâtea lucruri frumoase. Acum înțeleg de ce este atât de dăruită de Crăciun și de ce oamenii o iubesc atât de mult. Citind această legendă, parcă am intrat și mai mult în spiritul Crăciunului, și-am început să ascult și colinde. Super frumoase și colindele noastre, dar am descoperit una veche, americană, care mi-a încântat sufletul. Mă simt împăcată, mă simt liniștită, mă simt bine și abia aștept să mă îmbrățișeze Crăciunul.

Vă las să vă zbânțuiți și voi pe acest colind – cântec de Crăciun minunat. 🙂

Vă îmbrățișez!

Sursă legendă, UniversDeCopil.ro…       

1 Noiembrie

           A venit și 1 Noiembrie… cică de-acum vine iarna, dar afară e încă soare, e o toamnă veritabilă și frumoasă. Să fac un bilanț al lunii Octombie?! Ce rost ar avea?! Mi-a mers bine, excepțional de bine… sunt mulțumită, încântată, satisfăcută, mă simt bine, sunt sănătoasă și eu și ai mei… ce-mi pot dori mai mult?!
           Încep această ultimă lună de toamnă cu un entuziasm nebun, cu o bucurie soră cu fericirea… nici eu nu-mi explic de ce, dar mă simt fantastic. Iar melodia de mai sus îmi dă o doză de energie fantastică, mă face să dansez, să zâmbesc, simt ritmul în sânge, vibrează, inevitabil mă mișc și nimic nu îmi poate strica buna dispoziție. 🙂
            Vă doresc tuturor să simțiți ceea ce simt eu astăzi, fiți veseli oameni buni, o viața avem și e păcat să o irosim. Eu una iubesc viața, sunt recunoscătoare că trăiesc, că merg, că simt, că văd, că aud, că pot să gust și să ating… restul sunt de prisos, toate trec, până și durerile trec… neîmplinirire sunt doar mici piedici… părăsirile sunt ale vieții valuri. Doar viața dăinuie și iubirea, în rest nimic! Este imposibil să nu ai tu un motiv pentru care să poți zâmbi! Respiră aerul curat, privește soarele, salută cerul și râzi cu toată inima, să vezi ce bine te vei simți.
            Eu una mă apuc de dans! O zi bună să aveți, vă pup!

Trandafirul negru

1238158_733289800019663_379898171_n

Uite un trandafir negru înflorit,

Tu crezi că-i fără viață și este ofilit.

Dar te înșeli iubite cititor,

Te cam grăbești să tragi concluzii.

El nu e mort și nu s-a veștejit,

E obosit de-atâta trudă, e obosit să mai aștepte,

S-a săturat să stea inert în așteptare a ceva.

Probabil așteaptă o iubire ce nu vrea să apară,

A stat atât de mult în loc încât a cam uitat cum să emane…

Cum să emane izul său frumos, mirific.

Parfumul său discret și deopotrivă înțepător

S-a cam pierdut cu timpul și astăzi,

Nu a mai rămas decât o umbră din al său miros.

Culoarea sa de-a fost un roșu sângeriu

S-a închis atât de mult și atât de tare,

Încât a devenit de-un negru tuciuriu.

Și stă acolo închistat, înfrigurat și-mpovărat

De negrul ce îl poartă chiar și în suflet.

Esența și-a pierdut-o, parfumul i-a fost sorbit,

Culoarea a fost și ea răpită și a rămas acum în urmă,

Un trandafir negru ce pare adormit.

Știu că pare ca și cum ar dormi somnul de veci,

Dar nu este așa, el e doar amorțit.

Dacă cumva adierea unei iubiri calde l-ar atinge,

Ar învia pe loc, instant ar reînflori,

Culoarea sa i-ar reveni, chiar și aroma i s-ar răspândi.

Tulpina i-ar fi din nou verde și spinilor săi ascuțiți

Le-ar veni iarăși cheful să sfâșie degete fine de fecioară.

Trandafirul e negru, stă mohorât,

Frumusețea și-a ascuns-o de ochii

Falselor și amăgitoarelor îndrăgostiri.

Preferă să stea așa, să veștejească în fază latentă,

Până ce balsamul unui amor sincer îl va reîncălzi

Și îl va trezi la viață.

Trandafirul negru are o inimă dar a încetat să mai pulseze,

Respiră dar refuză să inspire, simte dar nu vrea să arate,

Aude dar nu mai vrea să șoptească în zadar,

Miroase numai trădarea și gustă doar propriul sânge,

Până ce ceva atât de magic și de puternic

Îl va face pe bietul negru trandafir să îmbujoreze,

Să vibreze, să vrea să simtă și să se redea dragostei

În toată splendoarea lui minunată.

Sistemul medical din România. Buzăul și medicul incompetent

            Sistemul medical din România lasă mult de dorit. În această țară minunată dacă nu ai bani, mori cu zile. Un pacient care este la zi cu dările la stat, cu asigurare medicală, cu absolut totul în regulă, dacă nu are bani… nu este luat în seamă. Nu i se fac analize, nu este operat, nu este băgat în seamă. Țara asta este un vis, un vis până atunci când te îmbolnăvești, dacă te-ai îmbolnăvit poți spune că ai pus-o… practic ai sfaclit-o grav.

            Statul nu are bani, Casa de Sănătate nu are bani și astfel pacientul trebuie să cumpere cam tot. În caz de operație mergi la donare cu 3-4 persoane, acestora li se vor recolta 400 de mililitrii de sânge. Iar tu ca și viitor pacient și practic vinovat că ai atâta nevoie de sânge, plătești oamenii, că doar n-o veni cineva să își ofere sângele gratis. Le plătești sângele, cu 50 de lei de persoană, e totuși un preț micuț având în vedere că omului i se ia aproape o jumătate de litru de sânge. Partea bună pentru persoanele care donează sânge este că oamenii beneficiază de analize complete gratuite. Așadar înainte să faci donația propriu zisă, ți se ia la purificat tot corpul. Dacă ceva nu este în regulă ți se spune, asta, asta, asta, nu e bine, mergi la medicul de familie că ești bolnav de… 

            După ce oamenii au donat, se specifică faptul că sângele va merge pentru operație, pentru persoana X, la Spitalul Y, iar centrul de recoltare a sângelui are obligația de a trimite sângele respectiv la Spitalul Y. Până aici toate bune și frumoase. Însă în mod normal spitalele ar trebui să fie aprovizionate cu sânge, însă de, românul nu prea merge la donare, decât când îi e foame și atunci pentru niște bonuri de masă în valoare de 65 de lei. Dar și dacă îi e foame, foarte rar își donează sângele, se tem de ace, consideră că sângele lor este mult prea prețios, că nu sunt răsplătiți îndeajuns… așa este, sângele salvează vieți. Dar altruismul unde mai este?! O dată la 75 de zile nu cred că murim dacă mergem să donăm. În primul rând când donezi sânge îți reglezi tensiunea, ești cu analizele la zi, câteva zile te simți mai liniștit, mai calm. Ideea că pierzi  200 de mililitrii de sânge și tu crezi că acest fapt îi dă omului o stare de rău, de leșin, de anemie, de etc., este un mit. Să specific… 400 de mililitrii se ia când omul donează special pentru o operație, pentru o persoană anume, și numai 200 de mililitrii când te duci la donare pur și simplu, de bună voie. Cred că ar trebui să dăm sânge mai des, el oricum se regenerează, nu rămânem fără el și mai salvăm și vieți pe deasupra. Dacă de exemplu cumperi sângele de la spital, punga de 400 ml costa în jur de 150 de lei, iar pt o operație trebuiesc cam 3-4 pungi. Deci din start pacientul va plăti numai pe sânge 600 de lei. Aproape un salariu minim pe economie pe o lună…

 images

 

          Apoi pacientul merge la Spitalul Y pentru internare, cu bilet de trimitere de la medicul de familie, cu adeverință de salariat sau cu cuponul de pensie, după caz, și astfel omul este internat. După ce este internat i se ia sânge pentru analize, și ce credeți… plătește analizele, da! Deși omul are asigurare medicală, pacientul plătește analizele. I se taie chitanță bineînțeles, că de, Casa de Sănătate iarăși nu are bani. Parcă pacientul X se internează săptămână de săptămână și a ajuns să falimenteze Casa de Sănătate… dar defapt, în realitate, persoana X nu s-a mai internat de vreo 20 de ani nicăieri și nu folosise asigurarea medicală de nu știu câți ani. Așaaaa… și i s-au făcut analizele, i s-au făcut radiografii pentru că era vorba de o intervenție chirurgicală ortopedică și când colo ce credeți… unde e sângele?!!!! Buzăul nu l-a trimis la spitalul Y!!!! Sângele deși fusese donat cu o săptămână în urmă, nu fusese trimis la spitalul Y. Am mers, am întrebat la recoltare și după ce că operația este programată pentru mâine și Doamne ajută să fie totul bine… ei mi-au spus nepăsători că sângele trebuie să îl duc eu, ca rudă a pacientului, cu mașina, într-o ladă frigorifică, în București, la spitalul Y. Așadar cine are de făcut o operație trebuie să plece cu sângele după el ca Dracula. Și uite așa fă tu ca o rudă îngrijorată ce ești, un al doilea drum la București, cu mașina, pentru a duce sângele la timp la spital.

          Buzăul este ca nimeni altul… una spune alta face. Aici se moare cu zile! Nu vreau să jignesc pe nimeni dar sunt o mulțime de medici incompetenți, nepăsători, care așteaptă numai să le dai și să se implice, ioc. Bunicul meu a fost plimbat prin la toate spitalele din Buzău timp de un an de zile din cauza unei dureri în spate. Niciun nemernic de medic nu a reușit să descopere că bietul om avea cancer la plămâni. Și timp de un an, cât s-a tot plimbat de colo colo, a stat internat și a fost îndopat cu fel și fel de medicamente… suspectat ba de reumatism la coloană, ba de diverse răceli, amărâtul meu de tataia a evoluat la cancer în metastaze. Într-un final au descoperit că plămânii lui nu se mai aud și că trebuie dus de urgență la București. În nici o oră, la București s-a descoperit cancerul în metastaze cu speranță de viață de maxim două luni. A dus-o opt luni, în chin…

 268668-medicamente

 

          Avem o doctoriță în Buzău, o scrembelitică că altfel nu pot să îi spun, sătulă de viață și de profesia ei, care își tratează pacienții de tuberculoză prin intermediul asistentei. Nu comunică cu pacientul, nu primește pacientul în cabinet și în caz de cineva îndrăznește să îi treacă pragul, este dat afară în urlete și zbiarete. Și astfel pacientul de TBC tratează doar cu asistenta, care și ea la rândul ei așteaptă săptămână de săptămână câte 10 lei pentru faptul că oferă tratamentul care de altfel este gratis. Zilnic, zilnic, bolnavul de TBC merge să își ia de acolo tratamentul. După 6-8 luni, după caz, pacientului i se spune că s-a negativat și nu mai primește tratamentul, habar nu are omul dacă s-a vindecat sau nu. Simte o durere în spate de la o cangrenă obținută de pe urma TBC-ului, dar diva de doctoriță nici măcar nu se deranjează să îi spună omului ce are de făcut. Să îi explice ceea ce se vede pe radiografie, să spună ce trebuie să facă pacientul pentru a se vindeca și acea gaură din plămân. Nepăsarea nu are limite, dacă ai scăpat de bacilul Koch, se consideră că gata ai scăpat de tot… nu e chiar așa, bacilii aștia lasă urme în plămâni, urme care nevindecate pot avea urmări grave. Dar incompetențaaaaa… nu are limite nici ea.

          Sistemul medical este la pământ, trăiesc într-un oraș în care prin spitale copilașii sunt legați, în care PRO TV-ul trebuie să se implice pentru a băga puțin frica în ei, în care copii mor de pneumonie din cauza medicilor care nu îi îngrijesc la timp sau nu își dau interesul, în care malpraxisul este în floare, în care medicii habar nu au pe ce lume trăiesc. Buzăul este un oraș al groazei din punct de vedere medical. Buzăul este orașul unde sunt trimiși toți incompetenții. Când îmi amintesc că era și eu să mor aici… pracă mă apucă plânsul. Aveam hemoragie la plămâni la 13 ani, cutia toracică era plină de sânge, plămânii mei nu se vedeau la radiografie, abia mai respiram, iar ei mă tratau cu paracetamol. În ceasul al doisprezecelea când masca de oxigen nu mai îmi era de ajuns, iar buzele mi se învinețiseră, m-au trimis la București. La București, unde mulțumesc lui Dumnezeu, am fost salvată.

299754-medic

         Sunt recunoscătoare Bucureștiului, are medici buni și competenți, spitale bine dotate cu aparaturi performante, însă pe cât de virtuoși sunt medicii din București din punct de vedere al profesionalismului și calităților lor medicale, pe atât sunt de legați de Mammona. Nu toți… dar majoritatea. La mine banul a fost moneda care a dezlegat limbi, a deschis uși, a îmblânzit inimi și m-a ajutat să trăiesc astăzi și să fiu cât de cât sănătoasă, la limita acceptabilului. Mulțumesc totuși unui anume spital din București care a investit în mine câteva mii de euro…

           Fără bani, ca persoană bolnavă, nu faci nimic… mori cu zile efectiv. Dar cu toate acestea Dumnezeu are grijă de noi și ne dă acești arginți cu care să ne descurcăm… și vin de acolo de unde nici nu ne așteptăm și astfel mai rezolvăm încă o problemă de sănătate. Și totul e bine când se termină cu bine.

Sănătatea este greu de tratat, asta este clar! Pentru a scăpa de grija bunurilor dumneavoastră, vă recomand asigurări RCA online

Destin furat…

               dragoste-si-durere_

            Sângele se scurgea din pieptul lui masiv ca dintr-un vulcan plin de lavă… abia mai putea răsufla. Ea apăsa cu palmele șiroaiele abundente care se revărsau din corpul lui, încercând din răsputeri să-l readucă în simțiri. Viața însă se scurgea din el cu fiecare picătură de sânge care invada parchetul alb. Îl strângea la piept și îi mângâia fața cu palmele ei murdare… îi tot striga numele dar în zadar. Cu ultimele lui forțe îi spuse ”te-am iubit, îmi pare rău” apoi își dădu ultima suflare. Plângea și-l rugă să nu moară, însă spiritul lui părăsi iremediabil trupul săgetat de cele trei lovituri de cuțit. 

          Te rog nu muri, te rog nu mă lăsa. Te rog, revino-ți! Te rog Liviu, te rog!

       Continuă să îl dezmierde și să îl privească minute în șir, însă trupul lui zăcea fără vlagă pe bodeaua plină de sânge. Ana tremura toată și plângea, nu știa ce să facă, era complet răvășită, durerea morții iubitului ei o devastase. Se hotărâ să sune la poliție, știa că niciun medic nu l-ar mai fi putut salva. Trecuseră deja două ore de când el muri, buzele i se învinețiseră, nu mai era nimic de făcut.

          112, centrala! Cu ce vă pot ajuta?

Printre lacrimi Ana spuse:

          Trimite-ți un echipaj la adresa… Iubitul meu este mort.

          Ce s-a întâmplat domnișoară, calmați-vă, spuneți-mi ce s-a întâmplat?

          Vă rog trimiteți un echipaj, iubitul meu este mort! Nu mai îmi cereți atâtea explicații la dracu! Și-i închise telefonul centralistei.

În mai puțin de 20 de minute o armată întragă de polițiști îi bătu la ușă, ea le spuse să intre… era deschis. Era culcată lângă el pe parchet, îl ținea în brațe de parcă el ar fi dormit. Era plină de sânge, cu fața distorsionată de durere. Unul din agenți o ridică de lângă el, nu vroia să îi dea drumul, cu greu o desprinse de trupul lui neînsuflețit.

          Domnișoară ce s-a întâmplat aici?! Cum vă numiți?!

          Mă cheamă Ana Iosif, el este iubitul meu Liviu Cseh. Este mort, spuse ea plângând.

          Dar ce s-a întâmplat?! Cine l-a omorât?!

          Am încercat să îl fac să-și revină, nu am putut, nu s-a putut… a murit.

          Dumneavoastră l-ați omorât?!

          Nu, nu, nu, nu… vă rog nu îmi puneți astfel de întrebări, vă rog lăsați-mă să stau cu el.

          Nu se poate, trebui să luăm trupul, dar înaintre trebuie fotografiat totul, strânse probele, apoi trupul lui va fi trimis la expertiză. Dumneavoastră trebuie să ne însoțiți la secție, trebuie să ne dați o declarație. Să ne spuneți ce s-a întâmplat.

          Nu, vă rog, nu mă despărțiți de el… spuse ea plângând isterică.

          Domnișoară, îmi pare rău, aceasta este procedura. Și fără să îi mai dea dreptul la replică, o luă de braț petrecând-o până la mașina poliției.

Poze Desktop Stari de Anxietate Durere si Chin Wallpapers

  

            În mașină își tot privea palmele tremurânde și murdare de sângele închegat. Bluza albă, pantalonii deschiși, era toată îmbibată în sânge. Pe trupul ei era impregnat mirosul lui. Plângea și-și spunea că nu mai poate. Se zvârcolea de durere.

La secție îi fu luate amprentele, îi luă toate hainele, adună după ea orice probă care putea fi examinată. Apoi o puse să își facă un duș și îi dădu un rând de haine adus de unul din agenți de la ea de acasă. Îi dădu un sedativ și o lăsă să doarmă într-o cameră preț de câteva ore. Când se trezi era deja noapte, fu speriată văzându-se într-un loc străin, dar într-o fracțiune de secundă își aminti tot ce se petrecuse. Vrând să iasă descoperi că ușa era încuiată. Apăsă pe butonul de lângă pat. În scurt timp veni la ea un tânăr care ținea în mână un pahar de cafea și un pachet de țigări.

          V-ați trezit domnișoara Iosif?!

          Da… aș fi vrut să nu mă mai trezesc niciodată.

          Vă înțeleg… sunt inspectorul principal de poliție Luca Ștefan și am fost însărcinat să anchetz acest caz. La prima vedere am descoperit că nu au existat semne de intrare prin efracție, nu există semne care să demonstreze că a existat o luptă în apartamentul dumneavoastră, victima a fost înjunghiat de trei ori cu un cuțit de bucătărie. O dată în spate și i-a fost străpuns plămânul; și de două ori în piept unde i-a fost atinsă inima. Decesul s-a produs rapid, i s-a scurs din corp aproape tot sângele. Trag concluzia că a fost ucis de cineva apropiat…

          Opriți-vă, spuse ea cu fața în palme. De ajuns! Apoi ridică privirea, ochii ei erau plini de lacrimi. Abia își putea stăpâni plânsul.

          Atunci spuneți-mi dumneavoastră mai clar ce s-a întâmplat. Sunteți singura martoră, nimeni nu a auzit nimic. Niciun vecin nu a văzut pe nimeni suspect. Ce s-a întâmplat acolo domnișoara Iosif? Dar înainte să vorbiți, aveți dreptul la un avocat, vreți să sunați pe cineva apropiat?! Dacă doriți discutăm după venirea avocatului dumneavoastră. Dacă nu vă permiteți, primiți unul din oficiu.

          Nu am pe nimeni, nu am pe cine să sun, nu am familie. Iar un avocat ar fi inutil.

          Vreți să fumați o tigare, să beți această cafea?! Avem tot timpul la dispoziție…

          Da. Vă mulțumesc!

După ce sorbi mai bine de jumate din cafea și fumă trei țigări una după alta, Ana începu povestea ei.

          Ne-am cunoscut în urmă cu un an, eu eram într-o altă relație, l-am cunoscut întâmplător. Ne-am plăcut pe loc însă eu nu sunt genul care să umblu cu mai mulți bărbați, așa că l-am refuzat politicos. Însă el nu s-a lăsat și a continuat să mă caute, să îmi aducă flori, să îmi facă declarații și să mă roage neîncetat să ies cu el. Într-o zi am cedat, am ieșit cu el, a fost extraordinar, m-a cucerit din prima clipă. Două săptămâni mai târziu ne-am mutat împreună. Ne înțelegeam de minune. Era singurul om căruia îi puteam spune orice. Mă iubea, era afectuos, vorbeam mult, făceam dragoste cu orele. Plănuiam să ne căsătorim, să facem copii. M-a prezentat părinților lui, ai lui m-au adorat din prima clipă. Mă simțeam fericită și chiar eram. Niciun bărbat nu mai fusese cu mine așa cum a fost el. Era jumătatea mea, sufletul meu pereche, iubitul meu, amantul meu, confidentul meu, prietenul meu, omul pe care îl iubeam cel mai mult. Nimeni, niciodată nu m-a iubit atât de intens ca el.

          Și ce s-a întâmplat domnișoara Iosif?! Cine l-a ucis?!

          Spuneți-mi Ana, spuse ea aprinzându-și încă o țigară.

          Prea bine…

          S-a întâmplat că în urmă cu două luni s-a schimbat față de mine. Nu mai era același om, nu mă mai iubea ca la început. Eu nu mai eram lumina ochilor lui, privirea lui nu mai sclipea ca altă dată. Lipsea din ce în ce mai mult de acasă, nu mă mai suna să mă anunțe când întârzia, nu mai discuta cu mine la fel de mult, nu mai făcea dragoste cu mine la fel de des. Nu mai îmi făcea surprize… nu mai era el. Nu mai era Liviu de care mă îndrăgostisem. Atunci izbugni din nou în plâns.

          Vreți să luăm o pauză?! Te simți bine Ana?!

          Nu, nu mă simt bine, dar nici nu luăm o pauză. Vreau să scap de această povară din suflet. Acum o săptămână l-am urmărit, devenise mai distant ca niciodată. Am descoperit că avea altă relație. Cu o femeie căsătorită. Se culca cu ea de mai bine de trei luni. Am rămas șocată. Unde rămăsese dragostea noastră?! A rămas acolo în trecut pentru el?! Nu credeam că e adevărat. I-am văzut împreună sărutându-se, intrând într-un hotel. Iubitul meu aparținea altei femei. Nu ar fi fost o mare problemă dacă mă înșela, l-aș fi înțeles, este bărbat. Dar o iubea. Am încercat să îmi impun că nu am văzut nimic. Am încercat să îmi spun că îi va trece. Însă el era și mai distant. Lipsea și mai mult de acasă. Am rugat pe cineva să afle ce e cu femeia aceea și ieri am aflat că ea s-a despărțit de soțul ei. Că și-a luat fetița și s-a mutat într-un apartament închiriat pe numele iubitului meu. Liviu urma să se mute cu ea. Să mă părăsească. Și azi, nu știu dacă ați văzut, el își făcea bagajele. Ne-am certat, mi-a spus că nu mă mai iubește. Să îl iert, dar că s-a îndrăgostit de altcineva. Iar eu i-am spus că… i-am spus că sunt însărcinată în trei luni. Înțelege-ți domnule?! Imediat după ce am conceput această creatură care crește în pântecele meu, el a cunoscut-o pe acea femeie. Visele mele și lumea mea s-au năruit când mi-a spus că se va muta cu ea. Dar că își va asuma răspunderea pentru copilul nostru. Că mă iubește ca pe o prietenă, că nu îmi va lipsi nimic și nici copilului nostru, dar că el nu mai poate sta cu mine. Într-o fracțiune de secundă am înnebunit. L-am rugat să nu plece. Să nu mă lase singură. Să ne creștem copilul împreună, dar n-a vrut. A fost de neînduplecat. Apoi Ana tăcu.

          Și ce s-a întâmplat apoi? L-ați omorât?

Oftă și începu să plângă, printre șiroaiele de lacrimi spuse:

          Mi-am pierdut mințile și am luat un cuțit din bucătărie, în timp ce era aplecat peste hainele lui făcându-și valiza l-am înjughiat în spate. A căzut jos, m-a întrebat ce i-am făcut, i-am spus că îl omor, că nu îl las să fie cu alta, că nu îl las să crească fata alteia când noi vom avea un băiețel. S-a târât spre telefonul de lângă noptieră, mi-a spus că nu îl voi putea opri. M-am năpustit asupra lui și l-am mai înjunghiat de două ori în piept. M-a privit într-un fel în care nu voi uita niciodată. I-au dat lacrimile, abia mai putea respira… mi-a spus că m-a iubit. Când l-am auzit mi-am dat seama ce greșeală imensă am făcut. Nu trebuia să îi iau viața. Mă blestem pentru asta. Trebuia să îl fi lăsat să fie fericit cu ea. Acum copilul meu nu va mai avea tată. Mă va condamna toată viața că i-am răpit șansa de a-și cunoaște tatăl. Îmi pare atât de rău. Totul este un coșmar. L-am iubit și-l iubesc… gelozia m-a orbit. Trebuie să fiu pedepsită. Îmi voi pierde copilul, copilul meu va crește la orfelinat din vina mea. Sunt distrusă…

          Ana, îmi pare rău să aflu că ai făcut asta… totuși nu a fost o crimă cu premeditare… vei fi judecată cinstit, mă voi îngriji să îți găsesc cel mai bun avocat.

durere

            Ana fu condamnată la 15 ani de închisoare, născu băiatul în închisoare și-i dădu numele David, apoi îl dădu în îngrijire părinților lui Liviu care erau devastați de moartea fiului lor. Renunță la drepturile de mamă și își rugă foștii socrii să nu îi spună niciodată lui David că ea trăiește și că îi omorâse tatăl. Renunță la el din dragoste de mamă. David crescu crezând că părinții lui muriseră într-un accident de mașină imediat după nașterea lui… Ana decedă în închisoare cu câteva luni înainte de a fi eliberată. Se îmbolnăvi de cancer la plămâni. Refuză tratamentul și muri singură cu inima plină de durere și remușcări.

Morala: gelozia ucide!

Articol scris de Gheorghe Alina