Probleme…

           Ce-ar fi să vorbim despre probleme? Câți dintre noi sunt în stare să-și recunoască propriile probleme?! Puțini își recunosc lor problemele, cu atât mai puțin celor din jur, apropiaților, oamenilor de încredere. Cu toții avem probleme, unii mai mari, alții mai mici, dar cel mai important este faptul cum le facem față, cum le depășim și ceea ce învățăm din acele probleme. Fiecare piedică a soarte este și o lecție de viață, nimic în viața asta nu este întâmplător. Nu există coincidențe, așa cum nu există nici nedreptate din partea lui Dumnezeu. Sper să nu ajung vreodată să mă întreb „De ce?”, „De ce eu?”, sper să nu mă simt niciodată atât de „pedepsită”. Ceea ce mi se întâmplă mie, sunt în stare să înfrunt totul. Punctul meu sensibil sunt apropiații mei. Cu moarte celor dragi mi-ar fi greu să mă împac. Dar cu toate acestea, tot ce pățesc eu, nu este niciodată de netrecut. Sunt un om mult încercat de soartă, mi s-a întins viața, sănătatea și spiritul, la maxim. Cu toate acestea, am avut mereu puterea să trec peste ele, să le depășesc, să învăț câte ceva. Nu mi-a fost ușor, nu sunt atotștiutoare, însă, nu am avut încotro, spritul de conservare m-a îndemnat să îmi doresc să-mi revin, să îmi doresc să lupt și să răzbesc.

         Orice, dar absolut totul, în viața aceasta se poate trece. Nu există limite atunci când îți dorești ceva cu adevărat. Adevărat că la început se instalează supărarea, revolta, negarea, dar apoi intervine acceptarea, mobilizarea și acționarea. Suntem oameni și trebuie să învățăm să ne adaptăm, indiferent de problemă sau obstacol. Poate că ni s-a trântit ușa în nas, dar sigur există undeva un ochi de geam prin care să ne putem strecura. Trebuie să existe o portiță, un drum, poate ocolit, dar care duce în acel loc pe care ni-l dorim. Știți, mintea este capabilă să găsească soluții nebănuite. În momentul când ne lovește o problemă, avem la dispoziție timp berechet să ne gândim și să găsim cea mai bună abordare, cel mi bun mijloc de a ne a atinge scopul.

         Se spune că scopul scuză mijloacele. Uneori așa este, însă, nu într-atât de mult încât să îi îngrădim și pe ceilalți, încât să le luăm altora ceva, numai ca să avem noi. Toți luptăm pentru ceva, toți căutăm să răzbim și toți avem probleme, dar modalitatea de rezolvare este unică, de la om la om. Problemele ne scot la iveală adevărata uminitate, problemele și suferința ne șlefuiesc, smulg din noi stricăciunile și ne lasă mai buni și mai curați, mai apți pentru viață.

         Nu există soartă fără probleme, la un moment dat tuturor ne vine rândul, cu toții suntem puși la încercare. Oricât ar fi de greu, totul este cu un rost. Trebuie să trecem prin toate ca să înțelegem adevărata valoare a vieții și a lucrurilor importante. Iubirea este importantă, familia, sănătatea, susținerea celorlalți, prietenii… restul sunt de prisos sau mijloace. Atât.

           Nu vă temeți de probleme, nu vă temeți că veți fi loviți, le veți înfrunta, trebuie, și ar fi bine să o faceți. Nu este o opțiune să rămâneți la pământ. Există soluții, important este să le vedem și să le dăm curs. Probleme, încercări… ale vieții valuri…

Dâra

A fost o dată, ca niciodată,

Că de n-ar fi fost,

Nu v-aș mai fi povestit.

A fost o vreme în viața mea,

Când n-aveam țeluri, nici idealuri,

Nici scopuri ardente de atins.

Eram doar eu și-a mea existență fadă,

Eram a nimănui și mă simțeam așa.

Eram nefericită, nu îmi găseam locul,

Mă fâstâceam oriunde mă aflam.

Eram pustie, veneam de nicăieri

Și mă îndreptam spre nicăieri,

Ca un animal domesticit,

Gata să-l sfâșie vreun prădător puternic.

Nu îmi înțelegeam menirea,

Nici scopul în viață,

Nu știam de ce mă născusem

Sau când și de ce aveam să mor.

Eram eu, dar ca o fantomă trecătoare

Menită să nu lase în urma ei

Nicio dâră care să-i ateste existența.

Așa am descoperit scrisul,

Stângaci, urât, lipsit de talent,

Dar ușor, ușor, mi-am deschis sufletul,

Mintea a început să aștearnă cuvinte,

Unele frumoase, altele urâte.

Și foamea de viață s-a transformat

În pasiune pentru scris,

Așa mi-am cultivat talentul.

Talentul meu, încă stângaci,

Dar suficient de puternic

Încât să-mi ateste o voce.

Eu nu vorbesc, nu am glas,

Dar pot să scriu și este de ajuns.

Mi-am descoperit prin scris vocația,

Așa am început să-mi pun țeluri,

Unele ușor de atins,

Altele complicate, ce păreau de neatins.

Și cu pași timizi, le-am îmbrățișat pe toate,

Mâinile m-au călăuzit peste tot

Unde am vrut să merg cu doar cu imaginația.

Dezbrăcată de haine, plină de simțire,

Și cu imaginația strânsă la subsuoară.

Împreună am călătorit, am iubit și-am suferit,

Apoi am scris, să marcăm moment,

Pentru că astfel știam că mă autentific pe mine,

Certificam în scris că exist.

Am reușit sau nu,

Dumnezeu știe,

Dar măcar am speranța,

Voința și idealurile,

Pe care știu că într-o zi,

Voi reuși să le transform în fapte reale.

Despre viață și moarte…

 

Acum câțiva ani am citit Divina Comedie a lui Dante Alighieri, o operă de mare valoare, defapt cea mai semnificativă operă a lui Dante. Acțiunea se petrece în primăvara anului 1300, înainte de Paște, iar autorul întreprinde o călătorie prin Infern, Purgatoriu și Paradis, unde îl așteptă iubirea vieții lui. Drumul prin cele trei stadii ale lumii de dincolo este bineînțeles doar o reveerie, însă genialitatea cu care autorul descrie întreaga călătorie este cu adevărat extraordinară. Merită să o citiți.

          Pornind de la această operă ani de-alungul m-au obsedat acele imagini din Infern, am început să mă gândesc mai mult la păcate, la moarte. Până să citesc această operă, moartea îmi era destul de străină, nu prea eram conștientă de tot ce implică acest fenomen. Cu toții ne gândim la moarte ca fiind un lucru firesc… a murit, a fost îngropat și cam atât. Însă când vine vorba de noi înșine, de persoanele dragi, lucrurile se schimbă și începem să privim altfel lucrurile. Începem să aprofundăm, să medităm, să suferim, ne temem, vrem motive bine întemeiate și explicații plauzibile. Dar nimeni nu poate știi când i se va împlini vremea să treacă dincolo. Cred că pe toți ne obsedează gândul morții, mai ales când în familie a existat un episod tragic în care cineva a murit fulgerător.

Religia creștin-ortodoxă oferă siguranța unui Rai și al unui Iad, Purgatoriul fiind doar o zonă temporară de poposire a sufletului. Hindușii promovează reîncarnarea, în care sufletul omului, care moare, merge în trupul unui bebeluș care abia se naște. Mă încântă reîncarnarea mai mult decât noțiunea de Rai și Iad. Adevărul nu îl știe nimeni, până la urmă nu știm cu siguranță ce se întâmplă cu noi când trecem în neființă. Sigur că avem atâtea mărturii scrise cum că Raiul și Iadul sunt reale, preoții se îngrijesc tot timpul să ne amintească de ele. Să ne dea speranță cu frumusețea Raiului și să ne sperie cu ororile din Iad.

          O certitudine este că nimic nu rămâne neplătit, nici de legea omului și nici de legea divină. Orice faptă bună este răsplătită, așa cum toate răutățile se răsfrâng asupra noastră mai devreme sau mai târziu. Nimeni nu este invincibil sau de neatins, nu știi niciodată ce te poate aștepta. Astăzi ești sus, prosper, sănătos, frumos și mâine te poți trezi bolnav, sărac, urât, mutilat; astăzi ești viu, mâine poate nu mai ești deloc. Avem cu toții o singură certitudine ne naștem și murim, un filozof celebru spunea că ne nștem ca să murim. Eu nu prea sunt de acord cu această afirmație, avem mult mai multe lucruri bune de făcut și de oferit decât trecerea această în neființă. Avem o menire, un scop în viață care trebuie îndeplinit înainte de moarte. Moartea este încheierea vieții materiale, însă sufletul trăiește mai departe, el continuă să existe.

           Din punct de vedere științific în momentul morții, când inima încetează să mai bată, când plămânii nu mai sintetizează, când toate funcțiile organelor se opresc, creierul este cel care moare treptat, nu moare dintr-o dată. El se stinge asemenea unor beculețe legate în serie, iar partea creierului responsabilă cu vederea și auzul este cea care moare ultima. Așadar deși funcțiile tuturor organelor s-au oprit, deși omul intră în moarte cerebrală, acesta continuă să audă și să vadă câteva minute după. Dacă acest fapt este dovedit științific eu una sunt îngrozită. Mi-e frică foarte tare că atunci când voi muri, voi auzi și voi vedea tot ce se întâmplă lângă mine. Să aud toată durerea celor din jur, să o simt. Plus că din bătrâni se afirmă că sufletul omului care moare  agonizează în casa în care a stat timp de trei zile. Ce oroare să nu știi ce-i cu tine, să vorbești, să țipi și nimeni să nu te audă. Să vezi cum zaci în coșciug și să nu îți poți ridica corpul de acolo. Mă gândesc cu groază la momentul când coșciugul este coborăt în pământ, dacă eu aș fi acolo captivă m-aș simți ca și cum aș fi îngropată de vie… Îngrozitor! Sper să nu fie adevărat, iar sufletul să treacă unde îi este locul, dintr-o dată, fără să mai vadă durerea din urma lui, fără să mai audă, fără să simtă.

              Dar mai tare decât moartea mea mă îngrozește moartea celor pe care îi iubesc, să nu pot să îi ajut, să nu știu ce se întâmplă cu ei… să mă tem pentru sufletul lor. Să cred că ar vrea să îmi vorbească și totuși să nu poată. Dureros. Nu știu dacă ați văzut vreodată vreo persoană decedată… vă spun eu cum arată… ca o carcasă goală. Este doar un trup ce pare gol pe dinăuntru. Un trup greu, rece ce pare făcut din pământ, dar gol. În momentul când persoana a murit nu mai rămâne decât o umbră materială din ceea ce a fost cândva. Adevărat se spune omului care plânge la căpătâiul cuiva mort, să nu mai plângă, pentru că el nu mai este acolo. Chiar nu mai este, este doar o carcasă. Știu că sună dur, dar este realitatea. Apropo de asta, n-am să înțeleg niciodată de ce apropiații unei persoane decedate, într-un accident, moarte cerebrală, sau alte cauze, nu dau voie să le fie luate organele bune pentru a salva alte viați. Chiar nu înțeleg cu ce îi mai sunt de folos dacă oricum nu va mai trăi. Nobil ar fi dintr-o viață pierdută să ajutăm să trăiască alți oameni, așa moartea fulgerătoare nu va mai fi doar o moarte și durere… ar însemna șansa unei noi vieți. Ar fi bine ca toți dintre noi să devenim donatori de organe, dacă ceva neașteptat ne curmă viața. De ce să ajungem hrană la viermi, întregi, când putem da a doua șansă altcuiva care chiar ar avea toate șansele să trăiască. Am văzut de curând la știri o româncă care lucra în Italia, care a murit într-un accident și care era donatoare de organe. Din moartea ei și din trupul ei s-au salvat alte cinci vieți. Ce poate fi mai înălțător decât gândul că datorită ție, alții trăiesc. Cu ce îți mai sunt de folos ție organele dacă oricum sufletul tău și-a luat zborul pe alte meleaguri. E o prostie să vrei să păstrezi un trup complet pentru că oricum pământul, umiditatea și timpul te vor descompune până ce vor rămâne doar oasele. Hai să facem din viața noastră o modalitate de a salva alte vieți, crede-mă nimeni nu îți garantează ziua de mâine.

          Gândește-te dacă mama ta, sau tatăl tău, sau sora, fratele, copilul, soțul, iubitul sau oricine îndrăgiți voi, ar avea nevoie de un transplant de inimă, sau de rinichi, sau de ficat; să îl vezi cum se chinuie, cum suferă din cauza organului său bolnav și tu să nu îl poți ajuta. Să știi că este pe lista cu transplanturi de nu știu câte luni, sau ani și totuși să nu existe o inimă și pentru el/ea. Oamenii bolnavi așteaptă cu anii și poate nu se realizează niciodată transplantul, tocmai din cauza oamenilor egoiști sau poate doar ignoranți care nu devin donatori de organe. Nu uita, moartea ta poate să însemne mai mult decât o moarte, poate să însemne viață.

             În vâltoarea scrierii am divagat de la subiect, vroiam să scriu despre viață și despre moarte în general, dar mi-am amintit cu gândul la moarte cât de importantă este viața. Nu știu câți dintre voi conștientizați venirea morții, fericiți cei care n-o faceți, însă dintre cei care vă gândiți și poate vă și temeți, pentru că este omenește să îți fie frică, ar trebui să trăim cu toții frumos, responsabil și cu doza de nebunie admisă de propriul set de valori. Noi oamenii nu suntem făcuți pentru clipă, să trăim clipa… religia ortodoxă spune că suntem făcuți pentru veșnicie, iar viața nu înseamnă decât pregatirea pentru împărăția lui Dumnezeu. Eu aș spune că este bine să îți trăiești viața așa cum îți place atâta timp cât nu-i îngrădești pe ceilalți, atâta timp cât nu îți construiești fericirea pe nefericirea altora. Spun că din iubire pentru noi si pentru respectul de sine este bine să trăiești pentru tine, dar ajutându-i și pe ceilalți. În egoismul propriei trăiri ar fi bine să ne facem timp și pentru fapte bune, pentru aproapele nostru. Într-o lume în care toți ne plângem de răutatea celorlalți, de egoismul lor, hai să fim noi primii care devenim schimbarea în bine. Să știi că niciodată nu vei fi ținut minte ca fiind omul care a creat pentru sine, vor fi amintiți doar cei care au adus un folos întregii omeniri. Egoiștii sunt repede uitați și abandonați.  Fă din viața ta și din moartea ta un motiv de sărbătoare, alege să îți găsești rostul în viață, menirea petru care ai fost născut. Dar fii sigur că menirea ta are legătură cu ceilalți, cum singur nu poți trăi, nici faptele bune nu le faci doar pentru tine. Ateu să fii, să nu crezi în nimic și tot simți în interiorul tău când faci ceva bun sau rău. Tot simți în interiorul tău pulsând și dospind ceea ce tu trebuie să fii pe durata vieții tale. Nimeni nu s-a născut să facă umbră pământului degeaba, dar dacă totuși alegi să trăiești în van, nici moartea ta nu va însemna nimic.

           Sper din tot sufletul că moartea, în genere, să însemne trecerea către divinitatea, această trecere să fie ca o completare a ceea ce noi toți am realizat pe durata vieții.

Abia atunci să devenim întregi sau din contră să ne risipim de tot. Și când talerul va atârna mai greu spre răutăți… atunci te poți considera pierdut, poți considera că ai trăit degeaba…

                           Articol scris de Gheorghe Alina