Cenușă în bătaia vântului…

         L-ai iubit atât de mult… și-acum te simți goală. Vrând să-i oferi totul, ți-ai dăruit fiecare bucățică din tine. Total… mult prea total, până n-a mai rămas nimic de oferit. Și când „sursa” s-a terminat, relația voastră s-a destrămat. Acum ai rămas singură și realizezi că ai greșit. Ai uitat să te iubești pe tine, în timp ce îl iubeai numai pe el. Te-ai neglijat, ai uitat să păstrezi frânturi din tine, numai pentru tine. Te-ai descoperit, te-ai dezbrăcat, te-ai dăruit, până ce n-a mai rămas nimic de oferit. Ai uitat de mister, de enigmă… ai uitat să păstrez vălul care îl făcea să te descopere zi de zi… ai uitat de tine, repet.

        Te simți frântă, nu mai ai în tine nici vlagă, nici forță, nici viață. Ai vrea să te reîntregești, dar ai rămas cu totul la el. El a plecat cu tot ce reprezentai tu. Te-a rupt în bucăți și a plecat. Te-a lăsat în urmă, golită de sentimente, în bătaia vântului. Trebuie să te regăsești, așa cum erai o dată, înainte de apariția lui. Pe vremea aceea erai întreagă și plină de iubire. Te-a secătuit… de fapt te-ai secătuit singură, până l-ai sufocat. L-ai strâns de gât cu iubirea ta și l-ai făcut să plece. Probabil s-a speriat, ai revărsat peste el prea mult deodată. N-ai oferit treptat, ci mult deodată. Cu cine să te cerți acum?! Cui să reproșezi ceva?! Poate doar ție. Poate că tu ești singura vinovată. El n-a știt, tu prea ai dat. El nu s-a adaptat, tu prea te-ai aruncat. Ai forțat cursul lin al iubirii, l-ai accelerat în asemenea hal încât ați luat foc. El a reușit să se salveze, plecând. Însă tu… tu te-ai mistuit în totalitate. Te-ai făcut scrum, praf și pulbere. Cenușă în bătaia vântului.

        Te-ai așezat în pat. Atârni de el, prinsă în cearșafurile arse, privirea ți-e țintă în tavan, abia respiri, pumnii i-ai încleștat în salteaua patului, inima abia îți bate, pulsul abia ți se simte. Nu vorbești, nu mănânci, nu bei, nu faci nimic. Ești pierdută în propriile gânduri. La ce te gândești, nici eu nu știu. Probabil te rogi. Probabil îl rogi pe Dumnezeu să ți-l trimită înapoi. Să îl întoarcă din drumul lui și să revină, iar, la tine. Dar simți și tu că nu se va întâmpla. De asta și suferi atât de mult. De asta nu poți să plângi. Până și lacrimile ți le-ai ars. Le înăbuși în sângele tău negru ca smoala. Urâtă te face suferința, te-ai schimonosit, te-ai învinețit…

          Aș vrea să te pot ridica de-acolo… Ridică-te! Mergi! Spală-te, machiază-te și începe o nouă viață! Acum…!

Caut un om

poze_ingeri_2

Bat la ușile unor inimi însângerate,

Caut esența unor suflete curate.

Dar nu găsesc decât scrum, funingine,

Stricăciune și morminte.

Și-au scos ochii conștiinței,

Au smuls săgețile luminii și s-au lăsat învinși

De patimi și himere.

Ce caută în lăcașul unui suflet acea putrezăciune?

Cui au uitat să se roage și cine nu i-a ascultat?

Le lăcrimează pulsul de atâta suferință,

Se scurge viața din vinele lor

Și curge în locul ei, iuțeala spirtului otrăvitor.

E răutate? E chin? E spasmul durerii?

Este defapt un putregai în loc de inimă,

Eșecul unor idealuri, neîmpliniri,

Iubiri pierdute, boli acute și nemuțumiri.

Caut un om neîntinat, un destin nefurat,

Dulceața unor ochi veseli,

Un zâmbet radios și frumos,

Un om, un înger, un binecuvântat.