Cum ești tratată de partenerul tău?

Astăzi simt nevoia să te întreb, cum ești tratată de partenerul tău? Frumos sau urât? Dacă ești tratată cum trebuie, adică frumos, înseamnă că ți-ai alocat locul cuvenit în relație, ai știut să impui respect, să te faci auzită, să te faci ascultată, ai știut să primești și să oferi dragoste, ai știut să-ți gestionezi relația așa cum trebuie. Ba chiar mai mult decât atât, asta denotă că te cunoști foarte bine, îți știi calitățile și defectele, stima ta de sine este foarte bună și astfel partenerul te tratează așa cum se cuvine. Așa cum meriți și cum merită și trebuie să fie tratată orice femeie.

Însă de ce să nu recunoaștem, nu toate dintre noi știm să ne facem respectate și nu toate suntem tratate de partenerii noștri ca la carte. Cine este de vină?! Amândoi. El pentru că este un dobitoc și nu își dă seama că ești o ființă umană cu sentimente, care suferă și are parte de încercări interioare furtunoase. Dar și tu pentru că accepți ceea ce nu ar trebui sub nicio formă să accepți. Când închizi ochii și te lași tratată urât sau nedrept de partenerul tău, nu faci altceva decât să admiți faptul că nu meriți mai mult. Te pedepsești singură și ajungi să crezi că atât meriți. Ei bine, nu este deloc așa! Tu meriți tot ceea ce este mai frumos, deci nu te mulțumi cu un partener nesuferit, care te face să suferi, și cu o relație mizeră.

Dacă ești tratată urât de partenerul tău, soluția nu este să-l părăsești. Poți încerca să salvezi relația: spune-ți punctul de vedere, fă-l să înțeleagă că nu vei accepta la infinit astfel de tratamente și dă-i opțiuni – ori își schimbă atitudinea, ori pleci. Trebuie să te iubești și să te respecți, dacă tu nu o faci, partenerul nu își va schimba comportamentul din propria inițiativă. Relațiile se construiesc în doi, așadar nu privi pasivă la ceea ce ți se întâmplă, ci ia atitudine oricât de grea ar fi situația ta.

Un om care te tratează urât este un om care nu te iubește, iar dacă tu accepți să fii înjosită, umilită, certată și chiar bătută, înseamnă că nu te iubești nici tu. Ia taurul de coarne! În lumea asta mare se află adevărata jumătate a sufletului tău, omul care te va iubi așa cum merți. Trebuie doar să-l găsești și să nu-ți mai irosești timpul și tinerețea cu un om de nimic!

End of story

    2a75e442033bd8c4e34e0afeee4db206Chiar sunt curioasă! Chiar aș vrea să știu dacă cineva mă poate iubi, atât de mult și-atât de intens, încât să mi se oprească inima. Oare e posibil așa ceva?! Nu cred până nu văd! Doar să fiu bolnavă de inimă și să mi se oprească de la vreo emoție wow! Sau și mai rău, să fiu violată, Doamne ferește! Dar aia n-ar mai fi iubire…

„Love me til my heart stops…” baliverne, nu cred că există așa ceva. Este doar un mod de a hiperboliza dragostea. Dar știți, m-am săturat de-atâta iubire în jur. Cu toții scriem despre ea, cu toții ne-am dori-o în viața noastră, dar puțini au parte de ea. Cu toate acestea, viața nu-i numai roz și iubire. Viața nu te răsplătește numai cu iubire, îți mai dă și câte un șut în fund, de te ustură ani de zile. Mi s-a acrit de-atâta iubire în jur. Toți se raportează numai la ea și toți scriu numai despre ea. Adevărat că este motorul vieții, dar… oare existând atât de multe texte cu și despre iubire, oare nu s-a cam fumat subiectul? Cât ar fi el de inepuizabil, m-am săturat să citesc despre sentimentele altora, așa cum mi s-a acrit de propriile mele sentimente proaste.

Sunt frustrată, neiubită? Ei și ce dacă! Îmi spun părerea. Nu suntem niște poeți și nici nu inspirăm pe nimeni cu textele noastre despre dragoste. Dacă ne citesc alții articolele despre iubire, asta nu înseamnă că îi vom impulsiona să caute iubirea sau să se dăruiască ei. Unii ne citesc din lipsă de ocupație, alții numai pentru a vedea ce alte inepții am mai scos, unii o fac pentru că le place stilul nostru, dar niciunul pentru că le-am devenit EXEMPLE demne de urmat. Să fim serioși, puțini sunt exemple de viață, cu atât mai puțin de iubire.

      Azi sunt rea, se pare. Dar o să vărs dacă mai văd multe declarații de dragoste pe rețelele de socializare și pe bloguri. „Mulțumesc că exiști, te iubesc, te ador… etc”, oare în particular declarația e mai lipsită de valoare? Oare chestiile astea se expun pe toți pereții? Părerea mea, mai bine scrii despre crime, decât să expui așa sufletul tău și relația ta, tuturor. Eu zic să mai tăiem din filosofia asta a sentimentelor, s-o lăsăm deoparte, să mai scriem și despre altceva, nu numai despre iubirea dintre un bărbat și o femeie. Se iubesc?! Ok, end of story! Peste câțiva ani vor ajunge să se înșele și probabil că vor sfârși despărțiți! Mare brânză! S-au iubit… până la un moment dat! Happy end! 🙂

Exteriorizarea…

        Am observat un fapt: Lumea chiar se exteriorizează pe Facebook, chiar își spun ofurile și mărturisesc sentimentele care-i încearcă. Pe de o parte este bine, să ții o supărare numai pentru tine, îți îmbolnăvește spiritul, dar și psihicul. Însă mă întreb, de ce n-o fac și-n realitate?! De ce virtualul dă curaj, iar realitatea îl fură?! De ce virtualul și realul sunt două lumi paralele, când de fapt ar trebui împletite… iar noi, să ne exteriorizăm și-n viața de zi cu zi, chiar dacă sună ciudat.

       De ce o fi atât de greu să recunoști: mă simt singur/ă, îmi vine să plâng, sunt trist/ă, sunt necăjit/ă, sau din contră, sunt bucuros/oasă, sunt fericit/ă, mă simt împlinit/ă, sunt așa cum sunt…?!

        Din răspunsurile primite tot pe Facebook, am aflat că la baza înfrânării din realitate stă FRICA! Frica de marginalizare, frica de stigmatizare, frica de batjocură, frica de a fi arătat cu degetul și așa mai departe. Ideea este următoarea: este bine să recunoști, nu neapărat să strigi în gura mare. Este de ajuns să spui prietenilor apropiați prin ceea ce treci.

        Până la urmă recunoașterea propriilor trăiri este și un prim pas către acceptarea și rezolvarea propriilor probleme. În primul rând te accepți pe tine așa cum ești. Poate uneori ușor nebun, poate uneori prea emotiv, poate prea schimbător. Dar mărturisindu-ți trăirile vei afla și cauza lor. Ești trist/ă, dar de ce?! De unde vine această tristețe?! Care este sâmburele acestui sentiment?! Îți dai seama care este problema și vei începe să lucrezi în combaterea tristeții și în plus, te vor ajuta și prietenii tăi.

       Dar dacă ții numai pentru tine ceea ce trăiești, mai ales durerea, vor exista mereu episoade care te vor ajunge din urmă și te vor copleși. Frecvent tristețea sau singurătatea își vor face simțită prezența și te vor face să suferi. Poate că dacă spui prietenilor tăi prin ce treci, ei îți vor fi mai mult alături, te vor sprijini și te vor ajuta să depășești lucrurile prin care treci.

        Cu toții ne văităm că lumea este falsă, că poartă măști. Dar ce ne mai mirăm când și noi înșine purtăm măști de teama că vom fi descoperiți. Iar descoperirea făcută ne poate face să ne simțim goi, vulnerabili, unori chiar la mâna altora. Dar lumea nu este chiar atât de rea. Lumea este atât de înfometată de sinceritate încât orice exces de recunoaștere a ceva, îi va face să te privească cu mai multă admirație. Până la urmă nu suntem plămădiți numai din lapte și miere, cu toții suntem triști, singuri, supărați, înfricoșați de ceva, la un moment dat al vieții. Deci nu este nimic wow să recunoști că ești om și că suferi.

       Eu încurajez exteriorizarea pe toate căile. Până la urmă așa vom învăța să fim sinceri, să recunoaștem și să ne recunoaștem, și până la urmă, să ne iubim așa cum suntem, fără aparențe. Nu poți pretinde iubire, când tu îi arați celuilalt numai ce vrei tu să știe. Nu poți pretinde sinceritate, când tu ai propriile secrete și temeri. Nu poți pretinde firescul, când ție îți plac ascunzișurile nefirești.

        Să fim mai sinceri, zic! 🙂  

Căi…

         Scriu… dar cărui fapt îi datorez această plăcere?! Când eram la școală, nimic nu uram mai tare decât scrisul, eseurile, rezumatele, cititul… logica, filosofia, psihologia… toate mi se păreau plictisitoare. Astăzi, iubesc exact ce uram atunci. De ce?! Nu știu… nebănuite sunt căile Domnului, dar mai ales, nebănuite sunt căile talentului.

         Acum ceva timp am fost obligată să trec printr-o schimbare majoră. Nu aveam ce face… nu aveam nimic mai bun de făcut decât să citesc. Apoi m-am întrebat… oare aș putea să scriu și eu?! Oare mi-aș putea așterne gândurile, cumva?! Într-o manieră cât de neînsemnată ar fi ea?! Am reușit… dar ce-a ieșit… primul text… părea compunere de clasa a 4 a, atât era de slab și de neînsemnat. Nu m-a satisfăcut. Cu toate acestea m-am străduit la el încă vreo săptămână. L-am modificat, am șters, am adăugat… până ce am reușit să zâmbesc. Am simțit că-mi place. Primul meu text a fost despre sentimentele mele. Despre ce simțeam în acel moment. Despre mine, despre trăirile mele, despre ofurile mele. L-am păstrat în calculator până astăzi. L-am șters. De ce?! Pentru că nu mai sunt cea de-atunci. Nu mai sunt atât de tristă, de goală, de singură…

         Cuvintele îmi dau viață, fiecare literă umple câte un gol în inima mea. Într-un timp inima mea arăta ca o sită. Și când nu scriu, mă simt ca și cum am rămas fără energie. Fără energie, fără poftă, fără chef, fără viață, fără simțire. Nici eu nu mă înțeleg uneori. Dar scriu și-n scris mă văd așa cum sunt. Pentru că am învățat să scriu dezinhibat. Poate nu pentru publicul larg. Dar când scriu pentru mine, texte pe care le citesc doar eu, sunt scrise liber… sunt liberă ca pasărea cerului. Așa mă analizez. Așa văd ce-mi lipsește, ce trebuie să fac, unde trebuie să schimb ca să-mi fie bine, ca să-mi pot recâștiga liniștea. Pentru mine liniștea sufletească este cea mai importantă. Am trăit atât de mult timp în stres, cu frica în sân, încât acum, orice mic punct de stres mă deconcentrează total. N-am în cap decât rezolvarea problemei, pe care trebuie să o aplic în acel moment. Altfel n-am somn sau nu pot face nimic. „Nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi”, adevărat proverb, îl aplic de fiecare dată când vine vorba de liniștea mea.

         Dar astăzi mulțumesc lui Dumnezeu sunt liniștită, mi-am descoperit pasiunea, o fructific și trag speranța că într-o zi va deveni vocație. Scriu… pentru cine scriu?! În primul rând pentru mine, dar și pentru cei care rezonează cu mine. Așa îmi vindec sufletul…

         Voi cum vă vindecați sufletul, cum vă purificați spiritul?! 

Inimă la expoziție

www.romaniatv.net

Apasă-mi inima cu degetul tău

Și vezi ce iese din ea.

Ia uite, iubire… ce caldă îmi e,

Și-un strop de dorință s-a scurs din ea.

Mireasma florilor de tei o-nvăluie,

Și vise mii și mii răsar din ea.

Hai, mai cu putere, să vedem ce-ascunde

Inima asta nărăvașă a mea.

Sunt curioasă și eu să văd

Ce-i în adâncul ei, ce ascunde

În cel mai tainic colțișor al ei.

Strânge-o în pumn să vedem

Ce se prelinge printre firișoarele de sânge

Vii și parfumate ale inimii.

Ia uite, se văd fețele familiei mele,

Nimeni nu lipsește din memoria inimii mele.

Și iată câte sentimente gingașe se văd.

Ce bine că n-a ieșit la iveală

Niciun pic de frustrare, nu există nici ură,

Nici invidie și nici gelozie.

Ce bine că nu-i pângărită de sentimente

Cu iz de răutate, ce bine, ce bine.

Mi-era frică că la o primă atingere

Se va revărsa din ea toată durerea trecută.

Dar rana puroiată de demult

S-a vindecat acum. Tu ai vindecat-o,

Cu simpla ta prezență, cu iubirea ce mi-o porți

Și mi-o oferi atât de darnic.

Am inima îmbelșugată de îndrăgostire,

Pe orice parte ai întoarce-o,

Sunt prinși în ea, ochii tăi.

Ochii tăi cei cenușii, cu genele lor lungi, întunecate,

Și cu privirea lor cristalină plină de adorație.

Hai să stoarcem inima până la ultima suflare,

Să văd dacă din ea se scurge vreun pic de negură.

Dar nu, văd că nu-i urmă de teamă,

Nici frica nu o bântuie, e calmă și curată,

Așa cum ar trebui să fie o inimă fericită.

Și uite așa, iată o inimă demnă de a fi pusă

Într-o galerie de expoziție, e numai a mea,

Dar ți-o dăruiesc ție, împreună cu frumosul din ea…

Ravagii în carne de om

focul-sacru-poze-foc-1280x800

Îmi scriu viața printre rânduri și scânduri,

Scrijelite de dor, zgâriate cu speranțe

Și pătate cu durere. Cu durerea morții,

Durerea decesului sentimentelor frumoase.

Au murit cu toate-n mine… s-au răvășit și săvârșit

Negurile, ca uleiul într-o baltă de apă murdară.

Dintr-o mie de vise, o mie și una s-au spulberat,

Încă dinainte de a se fi născut, încă dinainte să le dau crezare.

Le-am alungat din mine, le-am făcut să piară

În imposibilitatea unei realități amare.

Neputința mea stă în fața fricilor din interior,

Iar ele, fac acolo adânc, ravagii în carne de om.

Și colcăiesc în mine viermii înfometați de iubire,

Toată lumina s-a transformat în larve.

Așa e omul neiubit, din frumos se transformă-n urât,

Din lumină în viermi, din mireasmă în duhoare.

Și-mi duhnește și mie trupul a vomă,

Am vomat iubirea de-aseară, nu mi-a priit deloc,

Era nesinceră. A mușcat din mine ca dintr-un măr acru.

M-a lăsat pustiită și mai îndurerată decât eram.

Îmi scriu viața printre rânduri și scânduri,

Sunt închisă între ele, mă strâng și mă dor,

Mă sufocă și-mi topesc energia.

Așa că mă las de viață, nu-mi mai scriu neputința,

O las să mă devoreze, să facă ce vrea din mine.

Dumnezeu cu mila! 

Monștrii

           Își închipuia că făcuse cea mai mare ispravă din viața ei… stătea pe un fotoliu aproape de cel ce îi fusese cu ceva timp în urmă iubit și amant. Acum nu era decât un trup… lipsit de vlagă, lipsit de viață, lipsit de suflare și lipsit de culoare. Era vânăt, rece, tare și inert. Din piept i se scursese viața, sângele și trecutul. Fuma și-l privea cu atâta admirație de parcă avea în fața ochilor o operă de artă.
          Ea nu știa ce înseamnă să iubești, nu știa să simtă, dar era empatică, intuia și se prefăcea foarte bine. Avusese o copilărie grea, fusese molestată și abuzată de tatăl ei vitreg ani de-a rândul. Își pierduse fecioria când abia împlinise doisprezece ani, acesta fu cadoul aniversar făcut de cel ce se numea cu mândrie tatăl ei adoptiv. La început se simțea confuză, nu știa ce i se întâmplă, încerca să se apere, însă tatăl ei, bărbat în toată firea, o amăgea făcând-o să creadă că este ceva normal, că atingerile și sărutările lui sunt dovada iubirii lui. Cu timpul deveni femeie și începu să îi placă, ba chiar căuta cu ardoare atenția tatălui său vitreg… începu să simtă gelozie pentru mama sa și încerca din răsputeri să o îndepărteze de cel ce îi devenise amant peste noapte, pe neașteptate. La numai cincisprezece ani mama îi surprinse în intimitate, într-o pasiune ce o făcu să facă infarct și să moară pe loc. Pentru prima dată se simțea ușurată, acum îl avea numai pentru ea. Vecinii și restul familiei îi vedeau ca și cum ei doi chiar erau tată și fiică, dar când luminile se închideau, demonii se dezlănțuiau din ei. Realiza că ceea ce fac este greșit, realiza perversitatea acelui om ce-i curmase copilăria, inocența și sufletul. Conștientiza că se transformase într-o ființă demnă de dispreț. Dar nu îi păsa, ea nu avea sentimente și nu era cu nimic mai diferită de animalul ce o transformase într-o creatură nefirească. Își trăiau dragostea bolnavă departe de ochii lumii, amândoi erau făcuți unul pentru altul, cu ceva timp în urmă el îi spuse: „am văzut în tine ceea ce ești și de aceea te-am făcut a mea, te-am căutat o viață„. Pentru mulți declarația ar fi părut cea mai diavolească mărturisire, dar ei îi suna ca o declarație de dragoste. Nu era bolnavă, nu avea creierul spălat, știa că întreaga lor existență este greșită, dar nu vroia să facă nimic să schimbe lucrurile. Asta era, așa se născuse probabil. Nici nu își mai amintea vremea copilăriei ei, de parcă fusese dintotdeauna femeie… femeia lui, ființa monstrului.
        Împlinise douăzeci și cinci de ani și mentalitatea i se schimbă. Vroia să fie liberă, fără el… acum i se părea bătrân, nu îi mai satisfăcea nici poftele, nici capriciile, nu îi mai alimenta nici nebunia. O dată cu vârsta se schimbă și el, începu să se retragă, începu să aibe remușcări, uneori îi era frică de ea. Vedea răutatea ei ca nimeni altcineva. Și se condamna pentru transformarea ei… nu că ar fi avut vreo importanță, dar ea nu era numai o ființă sexuală perversă, ci și foarte violentă, cu gânduri macabre, de parcă ar fi fost în stare să comită o crimă fără să îi pese, de parcă ar lua viața unui țânțar. Nu de puține ori îi propusese să seducă împreună o tânără, să-și facă poftele cu ea și apoi să îi ia viața. Să experimenteze împreună senzații dincolo de orice limită. Dar el refuză, iar asta îi schimbă pe amândoi. De atunci el luă decizia să o părăsească, iar ea se gândea deja să termine existența acestui mizerabil laș.
          După o ceartă aprigă ea luă un cuțit din bucătărie și-l înfipse în pieptul lui doborându-l. Apoi încă o dată și încă o dată, de zeci de ori. Îl omorâ și acum îl privea, savurând țigara cu plăcere… nu simțea nimic, nici tristețe, nici durere… doar mândrie și satisfacție…

 cutit-crima

Acesta a fost un scenariu macabru, știu, dar istoria criminalilor este plină de astfel de povești…

Toamnă gri

74104_10151183901131319_678757314_n

Ce toamnă gri, ce viață gri,

Ce sentimente gri îmi izbucnesc în piept.

Mi se oprește respirația, vocea mi se gâtuie,

Ochii îmi orbesc de atâta gri.

Plânge cerul ne-ncetat de două zile,

Să urce cineva la el să-l dea cu puțin ruj aprins.

Poate așa o să-nceteze să mai lăcrimeze,

Atât de abundent, atât de violent.

Plânge cu culoarea griului apăsător,

Căci ploaia e gri și ne îmbracă și pe noi în gri.

Toamna e și ea înveșmântată în gri,

Nicio rază de soare nu o pătrunde,

Frunzele nu mai sunt ca odinioară

Cărămizii și galbene, au putrezit,

Au trecut prea dintr-o dată din verde-n gri.

Copacii arată ca niște strigoi fioroși,

Se strâmbă la noi, ne-amenință cu ghearele crengilor

Ascuțite de vreme, ce siluete schiloade aveți.

Gri este culoarea tristeții, culoarea amărăciunii,

Culoarea durerii cele mai drastice din lume.

Afară-i vijelie, e frig, o atmosferă vitregă,

Vântul înțeapă și înjunghie, plesnește fața aspru,

Cântecul strigător al naturii este de-a dreptul sumbru.

Toamnă ploioasă, ești gri, ești urâtă, ești rea,

Cum ai putea tu să ne alini sufletele?!

Altă dată erai dulce și blândă, colorată, frumoasă,

Erai un cântec de privighetoare măiastră.

Acum ești gri, parcă ne prevestești tristețile,

Parcă ne anunți din timp bolile și problemele.

Mă faci să plâng, de ce te încăpățânezi să plângi cerule?!

Șterge cenușa, șterge griul din tine, înseninează-te.

Chiar dacă lași soarele să fie cu dinți,

Măcar tu să fii albastru pufos și senin.

O, toamnă gri, pictează-te iarăși în culori calde.

Nu

4e72077f6359e

Nu te mai împinge în mine cu atâta forță,

Urăsc asta! Nu o să reușești să-mi răscolești sufletul!

 

Nu mai încerca să îmi trezești simțurile,

Un sărut nu mă va face să te doresc din nou.

 

Nu îmi mai șopti vorbe frumoase și seci,

Uiți că nu le mai cred de mult?!

 

Nu îmi mai atinge buzele cu vârful degetelor,

Ustură atât de tare atingerea ta de parcă ai avea otravă pe piele.

 

Nu mai încerca să reînvii sentimente de mult abandonate,

Unirea noastră este imposibilă. Nici tu nu mă iubești cum spui.

 

Nu mă mai privi cu atâta dragoste în ochi,

Ultimele tresăriri s-au petrecut de mult.

 

Nu îmi mai aduce aminte de vremurile frumoase,

Unsprezece luni mi-ai trebuit să îmi revin.

 

Nu îmi mai fura sărutări, ele nu se fură, se oferă,

Unele mă răscolesc adânc de scârbă.

 

Nu îmi mai jura, nu mai promite luna de pe cere,

Uleioase îți sunt promisiunile, îți scapă printre degete.

 

Nu mai plânge cu lacrimi false de crocodili,

Uimește-mă cu lipsa ta, pleacă și nu mă mai căuta.

 

Nu mai invoca spriritele naturi pentru a te justifica,

Umbrela mi-e trainică, nu mă las plouată de minciunile tale.

 

Nu mă mai reține, nu îmi mai viola timpul și intimitatea,

Umbrești soarele în jurul meu, îmi întuneci mintea.

 

Nu îmi mai aduce flori parfumate, până la mine le ofilești

Uiți că tot ce atingi se putrezește într-o clipită?!

 

Nu îmi mai spune că te zdrobești de dorul mângâierilor mele,

Unsprezece minute nu sunt suficiente pentru amor.

 

N-am chef, n-am nici putere să te mai ascult,

Urăște-mă și uită-mă, fă-mă pe mine vinovată.

 

Nicio femeie pe lumea asta nu va avea răbdare cu tine,

Ultima excepție am fost eu, acum îți rămâne numai singurătatea.

 

 

 

 

P.S. Aceast model de scriere am „furat-o” de la Denisa Aricescu, sper să nu se supere pe mine. Oricum poeziile ei sunt adevărate, eu scriu doar gânduri. 🙂