Care este prețul tău?

dezbracat

Totul are un preț pe lumea asta! Lucrurile bune au un preț, lucrurile rele sunt și ele prețul a ceva. Oamenii au și ei un preț, bănesc sau nu. Sentimentele au și ele un preț, aduc prea multă agitație, ori prea multă tristețe. Bucuria are și ea un preț, aproape de fiecare dată este urmată de o tristețe. Liniștea are și ea un preț, este însoțită de o singurătate aproape grotească.

Care este prețul tău? Tu ce preț ai? Cum poți fi cumpărat/ă? În bani, în bunuri, în sentimente… ești cumpărat/ă cu minciuni ori sinceritate? Ești cumpărat/ă cu afecțiune sau cu tandrețe? Ți-e frică de singurătate? Ai și tu un preț, chiar dacă nu vrei să recunoști. Ai da tot ce ai pentru un strop de iubire sinceră din partea cuiva drag sau ți-ai vinde sufletul pentru o fericire eternă. Ai un preț, acceptă că da. Într-un fel sau altul, poți fi convins/ă. Punctul slab este exact ce îți dorești mai mult. Cu acel ceva poți fi cumpărat/ă și de acel cineva poți fi cumpărat/ă.

Care este prețul meu? Nu știu ce caut, dar sigur nu este ceva material. Îmi doresc de obicei ceea ce nu pot avea și mă mulțumesc exact cu ce nu ar trebui. Prețul meu este iubirea. Pe ea o caut. Dacă mă va cumpăra vreodată cineva, o va face numai prin afecțiune și putere. Căci da… tânjesc după iubire, însă vreau să îmi fie dăruită de cineva cu putere. De un bărbat care să-mi înghețe sângele în vene dintr-o privire. Nu pot fi cumpărată cu o dragoste de buzunar, însă sigur pot fi convinsă de un bărbat de modă veche, care să mă stăpânească și să mă domine.

Nimic nu este întâmplător

719598ee73d3a4785abc6a4fd88935ad

Sunt de părere că nimic nu este întâmplător. Nu există coincidențe și tind să cred că nu există nici nedreptăți. Sau poate că există nedreptăți, dar cine este chiar fără pată ca să poată jura că nu merită durerea care i-a fost pricinuită?! Poate că n-ai făcut rău, dar ceva ai făcut sau n-ai făcut de la un moment dat, altcineva îți plătește cu aceeași monedă. „Pedeapsa” pentru ceva se întoarce înzecit sub diverse forme. Și revin spunând că nimic nu este întâmplător.

În viață primim exact ce merităm și ce avem curaj să cerem. Sigur, sunt o grămadă de variabile care nu țin de noi și totuși… primim exact ce merităm. Nici mai mult, nici mai puțin. Fiecare duce viața pe care și-a ales-o. Trăiește așa cum și-a așternut. Dacă ești nefericit, înseamnă că te complaci în nefericire. Dacă ești neiubit, înseamnă că nu cauți iubirea nicăieri. Dacă ești singur, înseamnă că te-ai învățat să fii singur. Dacă ești sărac, înseamnă că nu faci nimic ca să te îmbogățești. Dacă nu faci nimic, nimic vei deveni. Și dacă nu miști nimic, nimic vei primi.

Mulți își plâng de milă, mulți își plâng soarta. Cine e de vină?! Noi înșine. Noi pentru că facem alegeri greșite pe care nu suntem în stare să le mai îndreptăm. Și dacă nu reușim din prima, renunțăm definitiv. Ne temem să mai facem vreo alegere și stăm ascunși undeva, într-un con de umbră, acolo unde nimeni și nimic nu ne poate atinge.

Primești puțin? Atât ai fost în stare să accepți! Nimic nu este întâmplător! Vinovați suntem doar noi înșine!

Grosolănia versus putere

Unii oameni cred că dacă se comportă grosolan sunt mai puternici și mai greu de rănit. Ei bine… nu este așa! Grosolănia nu salvează pe nimeni de la suferință și sigur nu aduce nimic bun. Să fii rău sau răutăcios … Continuă lectura

Și atunci te-am întâlnit

b2a04777098787335691484759f13af1

Și atunci te-am întâlnit pe tine!

Și toate vocile din trecut au amuțit!

Și toate poveștile apuse au pierit!

Și toate iubirile au încetat să mai doară!

Singurătatea s-a risipit

Și ai făcut loc unei adevărate iubiri!

Totul a început să prindă sens,

Formă, culoare, strălucire!

Și atunci am știut că TU,

Cu bune și rele,

Îmi vei schimba viața!

Și ai făcut-o!

M-ai transformat într-un om mai bun!

M-ai vindecat de toate temerile!

Mi-ai luat cu mâna toate fricile

Și m-ai făcut să am încredere,

În mine… în tine…

Acum mă simt în siguranță!

Mi-e bine, sunt fericită!

Tot trecutul a fost șters cu buretele,

M-ai făcut să savurez prezentul

Și mi-ai deschis calea către viitor!

Viitorul meu strălucește,

Datorită ție!

Și te-am întâlnit,

Îți mulțumesc că m-ai primit!

Batran inainte de vreme

10422315_690983390971376_1198742936354392000_n

           Recunosc că uneori mă tem de aventuri. Iau în calcul toate aspectele, despic firul în patru, mă gândesc, mă răzgândesc și uneori mă avânt în brațele ei, alteori nu. Cele mai frumoase amintiri pe care le am, s-au născut în sânul unor aventuri. Uneori amoroase, alteori de viață, pur și simplu. Nu sunt o fire aventuroasă, dar când simt că mă încătușează rutina, fac câte o nebunie. De ce? Pentru că rutina mă sufocă, mă omoară încet și sigur, mă stinge puțin câte puțin, îmi pune la pămân eul și îmi răpește fericirea și cheful. Din ce duci o viață de robot, din aia persiști în prostie. E greu să te rupi de rutină, este greu să-ți spui STOP, gata, trebuie să fac ceva. Dar dacă n-o faci, te trezești bătrân înainte de vreme. Oricât ai fi de tânăr, dacă duci o viață plictisitoare, vei arăta bătrân, sleit, trist, fără vlagă și fără chef. 

             Urăsc rutina, nu știu cine a inventat-o, nici nu mă interesează. Mulți confundă rutina cu siguranța. Ei bine, nu sunt același lucru. Dar din cauza unor nebunii, se sparge rutina, dar se poate pierde și siguranța. Important este să există un echilibru, să faci totul cu măsură și să iei în calcul și un eventual risc. Dar dacă riști, s-ar putea să câștigi. Urăsc rutina din tot sufletul. Am avut parte de ea și de sora ei bună, singurătatea, timp de doi ani de zile. Mă simțeam moartă. Nu mai aveam nicio bucurie, nu simțeam nimic, nici durere, nici veselie. Eram o fantasmă, o umbră a ceea ce fusesem cândva. Până am reușit să mă smulg din brațele lor haine și am luat-o de la zero, mai puternică și mai determinată ca niciodată. 

            Atunci mi-am spus că indiferent ce viață voi duce, nu voi mai lăsa niciodată rutina să mă înghită. Pentru că rutina este letală, este cea care îți răpește și visul și voința. Când te-a prins rutina și se ține de tine scai, nu, nu mai ai voință, nu mai știi ce vrei și crezi că aceea este viața pe care trebuie să o duci și pur și simplu accepți situația. Până într-o zi, când îți ajunge cuțitul la os, când te trezești și nu-ți vine să crezi în ce cenușă te-ai îngropat. Îți ia ceva de timp să te speli de praf, dar reușești până la urmă, renaști și-ajungi să nu-ți mai dorești vreodată să guști rutina. Nu știu cum trăiesc unii oameni făcând aceleași lucruri zi de zi, nu știu cum sunt în stare să ducă asemenea vieți. Nimic nu este mai trist pe lumea aceasta decât nefericirea născută din rutină. 

          Și mie îmi e teamă că îmi voi pierde siguranța, dar decât moartă în rutină, mai bine îmi ofer acea doză de adrenalină care să mă facă să trăiesc. De aceea iubesc eu aventurile, de orice fel, pentru că mă fac să mă simt vie!

Nu-ti ascunde emotiile

   32e5c307321c38b621d3cdca80dce85c

    Dacă îți arați sentimentele, ești slab. Dacă nu-ți arați emoțiile, ești puternic, dar nimeni nu o să te întrebe vreodată dacă ești ok. Și fiind atât de puternic, parcă ești și mai predispus să suferi, pentru că nimeni nu o să te menajeze și-o să te facă să suferi fără mustrări de conștiință. De ce? Pentru că va crede că tu poți să duci totul!

      Nu știu cum e mai bine, să te arați lumii așa cum ești sau să te prefaci că ești puternic? Adevărat că nu-i putem împovăra pe ceilalți cu problemele noastre, dar suntem oameni, mai plângem, mai suferim, mai suntem și triști câteodată. Și-n fond, cel care îți e prieten, dacă-ți e prieten, nu te va judeca pentru motivele pentru care ești trist, ci te va ajuta și va căuta să te scoată din hăul în care te afli.

     Îmi place să fiu puternică, dar adesea îmi arăt tristețea, manipulez cu ea ce-i drept. De ce? Pentru că așa vreau, pentru că uneori cei din jurul meu nu merită să-i protejez și pentru că simt și eu nevoia să fiu consolată. De ce să fiu eu cea puternică? De ce s-o fac pe supraomul? De ce să nu fiu eu așa cum sunt… un OM cu bune și rele! Nu m-am născut să trec prin viață singură, nimeni nu s-a născut să fie singur, și dacă nici tristețile nu am voie mi le împart cu cineva, atunci înseamnă că nu are ce căuta lângă mine când sunt bucuroasă și veselă. Dacă cineva nu este capabil să mă suporte tristă, atunci nu merită să mă vadă radiind, nu merită să se bucure alături de mine și nu merită să-mi pierd vremea cu el sau cu ea…

       E bine să fii puternic cu oamenii care încearcă să-și bată joc de tine, cu cei care te rănesc voit, cu cei care îți vor răul. Da, atunci nu trebuie să te lași afectat și nici să le dai această satisfacție. Cea mai bună decizie este să te îndepărtezi și să-i lași să-și caute altă victimă. Dar cu apropiații, cu apropiații trebuie să fim noi înșine, să fim naturali, să fim așa cum suntem de obicei și să le arătăm emoțiile noastre. Căci dacă ajungi să-ți ascunzi și supărările, atunci mai bine îmbrățișezi singurătatea decât să fii lângă niște oameni cărora nu le pasă. Și știți, nici măcar nu-i bine să îți înăbuși tristețea, nu-i bine s-o închizi înăuntrul sufletului tău, pentru că te va măcina și te va distruge. Arătă-ți emoțiile dacă vrei să fii în armonie cu tine însuți. Arată-ți emoțiile și dă-le șansa să te iubească așa cum ești. Arată-ți emoțiile și vei fi împăcat!

The end…

image

The end… s-au terminat sentimentele,
Simt ca s-au epuizat in intregime.
As vrea sa pot sa simt din nou iubirea,
Dar cred ca varsta, exigentele,
Toate m-au secat pe dinauntru.
Pe cine sa iubesc,
Cand vad in jur numai barbati plini de defecte?
Nu ca as fi eu vreo perfecta,
Insa fiecare dintre ei, are cate un cusur deranjant.
Am incetat de mult sa il mai caut,
Acum il astept pe Fat-Frumos,
Nu ma mai straduiesc,
Nu-l voi mai striga in fiecare barbat,
Acum doar il astept.
Si daca-o fi sa vina, bine
Si daca nu, iar bine…
Mi-e bine si asa, in sanul singuratatii,
M-am obisnuit in marea ei infinita,
Deja nu mai doare,
Nici nu mai incomodeaza…
Si parca nici patul,
Desi e gol si rece,
Nu mai imi pare atat de vitreg,
Asa cum mi se parea odata.
Acum raceala patului-i racoare,
Ea pare ca o dulce imbratisare,
Nicidecum nu-mi mai ofera
Acea violenta infrigurare.
S-au terminat sentimentele,
Dar nu si speranta,
Ea nu va muri niciodata,
Cum nici zambetul nu-mi va pali vreodata.
Oh, din cate vad,
Ma las prada nostalgiei,
Sora buna a singuratatii…

Irosire…

        Dintre tot ceea ce este mai frumos pe-această lume… cel mai mult mă atrag oamenii. Fără ei nu aș fi nimic, fără ei aș cunoaște numai singurătatea și nefericirea. Nu cred că suntem făcuți să trăim singuri, deși se poate… deși sunt mulți care au îmbrățișat și singurătatea deplină. Poate că singurătatea asigură liniștea sufletească, dar liniștea nu-i totuna cu bucuria. Liniștea nu-i totuna cu fericirea.

      Mi se pare o dovadă de egoism să vrei și chiar să locuiești de unul singur. E ca și cum te-ai iubi atât de mult încât vrei să te ții departe de orice om care te-ar putea face să suferi. Până la urmă… când alegi compania oamenilor îți asumi și eventualele tristeți și nefericiri ce pot surveni din cauza acelor oameni. Fiind oameni și nu animale… suntem sortiți greșelilor. Nu suntem perfecțiunea întruchipată, nu facem numai lucruri bune, ci mai și greșim, mai și facem gafe, mai și rănim.

      Până la urmă viața nu e viață fără compania oamenilor. Trăiești, sigur că da, însă nu simți în adevăratul sens al cuvântului. Un om singur este ca un robot. Mănâncă, bea, doarme, își face nevoile, își face treaba… și cam atât. Neiubind, omul se îndepărtează de propria sa natură. Se IROSEȘTE! Acesta este cuvântul perfect, irosire! Te irosești, îți irosești sufletul, îți irosești viața, îți irosești propria ființă. Nu faci altceva decât să îți irosești tinerețea și să te îndrepți cu pași repezi spre bătrânețe.

      Pentru că omul singur este bătrân, trist, schimonosit la față, întunecat la chip. Nezâmbind, își pierde luminozitatea. Lipsit de lumină, își pierde pofta de viață. Singurătatea îmbolnăvește sufletul și mintea. Un exemplu sunt pentru noi sfinții care și-au trăit viața în pustietate. Însă… oare câți dintre noi suntem în stare să ne oferim viața Domnului? Marea noastră majoritate ne înnecăm în singurătate de frică, tocmai ca să fim în siguranță, departe de răutatea oamenilor, dar și de bunătatea lor.

        Oricât ar fi oamenii de răi și oricât de multe răutăți pot face, sunt capabili de mult mai mult bine. Pe lângă supărări, ei aduc mult mai multe bucurii. Nu vă temeți să vă apropiați de oameni, nu vă temeți să iubiți și să fiți iubiți, veți fi surprinși câtă fericire veți primi în viața voastră!

Suflete pe moarte…

        Pro TV a inițiat de curând o campanie numită „Tu știi ce mai fac părinții tăi?” în care se urmărește determinarea autorităților de a se îngriji de acei bătrâni care mor cu zile singuri în casă. Bătrâni care au fost abandonați de copiii și nepoții lor. Copii și nepoți care au plecat în străinătate și și-au lăsat bătrânii în urmă, ai nimănui. Înțeleg că nu sunt bani, înțeleg că toată lumea își dorește să trăiască mai bine. Dar în vreme ce ei îngrijesc bătrânii străinilor, ai lor sunt lăsați să moară în mizerie și neputință. PRO TV-ul a făcut multe lucruri bune și sper ca Statul să ia atitudine, ori să ofere soluții pentru îngrijirea acestor bătrâni la domiciliu, care se presupune a fi mai ieftină decât plata unui azil de bătrâni; ori să asigure locuri de muncă bine plătite pentru cei care au decis să plece în lumea largă, în lupta pentru bani.

          Eu nu spun că Statul este nevinovat, însă și acei adulți care și-au lăsat în urmă părinții nu sunt lipsiți de vină. Știu că viața este grea și costisitoare. Însă oamenii care pleacă în străinătate câștigă lunar, în medie, un salariu de 1000 de euro. Și mă întreb, dintr-o mie de euro, oare n-ar putea să rupă 200 de euro cu care să plătească o femeie, ceva, care să aibe grijă de părinții bătrâni de acasă? Oare chiar așa trebuiesc lăsați să moară de foame, de singurătate, în mizerie și-n durere?! Oare nu este și vina lor? A copiilor care sunt extrem de dezinteresați? Nu spun că toți sunt dezinteresați, dar marea lor majoritate ajung să nu le mai pese. Mulți cred că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, dar nu este chiar așa. Nu știu cum îi lasă inima să plece și să nu se mai întoarcă. Nu știu cum pot pune noaptea capul pe pernă, nu știu cum pot dormi, știind că părinții sunt bătrâni, bolnavi și singuri.

         Uneori cerem Statului, iar noi suntem primii care fug, care nu-și asumă responsabilitatea, suntem primii care nu ne interesează și nu ne dăm absolut deloc silința. Eu știu că bătrânețea este tristă și urâtă, dar acei oameni măcinați de timp și boli, sunt aceiași oameni care ne-au dat naștere, care ne-au crescut, care ne-au îngrijit, care ne-au ocrotit și care au făcut numeroase sacrificii. Acei bătrâni oricât de buni sau de răi au fost, în felul lor ne-au iubit și ne-au vrut binele. Este de DATORIA noastră să îngrijim acești bătrâni până se vor stinge. Dacă nu putem de aproape, măcar de la distanță. De la distanță, cu bani, cu banii necesari pentru a le asigura îngrijirea. Nu mi se pare normal să-i lăsăm să moară în singurătate. Cu toții facem greșeli, nimeni nu este fără de păcat pe această lume. Și deși poate acei bătrâni ne-au greșit și ne-au impus diverse lucruri, sunt ai noștri. Sunt părinții noștri, sunt bunici noștri și le suntem datori să îi îngrijim.

         Nu vreau să vă fac morală, mă bucură mult inițiativa celor de la PRO TV, dar să nu aruncăm toată vina în cârca autorităților. Până la autorități, noi suntem responsabili. Până la autorități, este datoria noastră. Eu nu sunt cu nimic mai bună decât alți oameni, însă nu aș putea niciodată să plec și să îmi las în urmă familia, să-i știu bătrâni, bolnavi și singuri. Eu una nu aș putea. Sunt nebună?! Nu cred!

        În primul rând schimbarea trebuie să pornească de la noi, de la noi oamenii simpli, de la noi ca copii, de la noi ca nepoți. Și-abia după ce noi ne vom implica, abia atunci să tragem de mânecă Statul și autoritățile. Nu găsesc scuze Statului, dar… ar trebui să fim și noi mai implicați. Am văzut o scurtă filmare cu bătrâni aceia singuri și mi s-a rupt inima. Plângeau! Singurătatea îi durea mai mult decât bătrânețea și neputința.

      Haideți să fim noi schimbarea de care avem nevoie. Să începem totul de la noi!

Indila – stare și simțire…

Astăzi simt nevoia să vă dedic o melodie extraordinar de frumoasă. Faceți un experiment: dați volumul la maxim, ascultați-o în tihnă și spuneți-mi ce stare vă induce. Dar ascultați-o în așa fel încât să cădeți în voi înșivă, nu cu ochii pe facebook, nu cu gândul în altă parte, ci cu urechile ciulite la melodie și cu inima aplecată până în adâncul sufletului.

          Ce-mi inspiră mie?! Tristețe, o tristețe nemărginită. O mare de singurătate, lacrimi fierbinți și sărate, doruri flămânde și iubiri uitate. Dar la sfârșit, simt o dulceață nemaiîntâlnită, o liniște și o calmitate aparte. Nu-i înțeleg cuvintele, nu știu o boabă de franceză, dar îmi place extraordinar de mult cum sună. Indila cântă atât de clar, cristalin, emană emoție, îmi ajunge la suflet.

Dacă anii trecuți au fost la modă melodiile braziliene, anul acesta cred că vor intra în forță melodiile franțuzești. Nu pot să spun că-mi plac cântecele în limba franceză, însă Bella și această piesă sună bine, tare. 🙂

         Vă las să o ascultați. Să-mi spuneți ce simțiți! Vă pup! :*