Fără sens…

d0282d8129c14d88a3b1b93a7d8c37b6

Ziua de astăzi este fără sens. Parcă nu-i nici zi, nici primăvară, nici aprilie, nici soare, nici nimic. Corcodușul din fața ferestrei mele a înflorit discret, ar trebui să mă bucur de ziua de azi, dar n-o fac, ceva nu funcționează corect în sistemul meu. Azi mă simt ca o alcoolică care a rămas fără băutura preferată. Mă simt de parcă cineva mi-a interzis să mai pun vreodată gura pe vreun strop dulce de vin. Habar n-am cum e să fii alcoolic, însă… parcă regăsesc în mine atât pofta, cât și durerea sevrajului. Recunosc, nu mi-a interzis nimeni nimic, am abandonat de bună voie calea care mă făcea să vibrez. Și totuși, de ce mă simt atât de rău?!

Ziua Internationala a Fericirii

        Astăzi, 20 martie, se sărbătorește Ziua Internațională a Fericirii. Sinceră să fiu, habar n-aveam de existența acestei zile. Pentru mine 20 martie nu a însemnat niciodată nimic. 21 martie este o zi importantă pentru mine, ziua în care bunicul meu ar fi împlinit 67 de ani. Dumnezeu să-l odihnească. Dar să trecem peste, este ziua fericirii, nu? Și cum sunt și eu om și simt, trebuie să recunosc că am propria percepție despre fericire. Urmează să v-o dezvălui…  imediat. Până una-alta trebuie să recunosc că astăzi am avut o zi foarte bună, mă simt bine și sunt liniștită. Fiind liniștită, constat că sunt mulțumită. Și dacă sunt mulțumită, pot să zâmbesc. Deci într-un procent mai mic sau mai mare, în acest moment simt fericirea. Poate că nu pe cea plină de adrenalină, dar o simtă. Asta este tot ce contează.

jurnalspiritual.eu

        Și ca să răspund și eu provocării zilei, haideți să vă spun ce înseamnă fericirea pentru mine:

        „Fericirea mea se naște din liniște sufletească, din înțelepciunea minții și din starea de bine a trupului. Sunt fericită că mi-am redobândit sănătatea, sunt fericită când mă simt bine, când zâmbesc, sunt fericită că merg, sunt fericită ca mama e bine, sunt fericită și mulțumesc vieții pentru toate lucrurile bune din viața mea. Sunt fericită când o văd pe mama râzând, râsul ei îmi umple inima de bucurie. Sunt fericită când îmi știu familia sănătoasă și bine, în siguranță și pace. Sunt fericită când vine primăvara, când răsare soarele și-mi mângâie fața, când miros o floare, când ascult cântecul ploii de vară, când simt parfum de iarbă proaspătă. Fericirea mea se naște numai din lucruri simple, din acele lucruri mărunte, dar care îmi fac viața frumoasă. Sunt fericită când reușesc să realizez ceva din propria muncă. Sunt fericită când îmi depășesc condiția cu încă un pas. Sunt fericită că trăiesc, că văd și că simt. Sunt fericită că iubesc și că sunt iubită. Sunt fericită când ascult melodia preferată, când citesc o carte bună, când citesc o poezie sensibilă, când privesc cerul, când fotografiez luna… Fericirea mea nu se limitează la lucruri, ci la emoții. Fiecare emoție plăcută îmi mai umple sufletul cu un strop de fericire. Fericirea mea se trage din muțumirea cu care îmi trăiesc viața. Și deși fericirea este intensă și de scurtă durată, că așa este ea, ea se transformă în timp în mulțumire și împlinire. Și dacă astăzi mă simt împlinită, înseamnă că sunt fericită.”

www.realitatea.net

        Am cunoscut fericirea sub toate fețele ei, de la fericirea tumultoasă și aprigă, la cea plăpândă. Dar mulțumesc lui Dumnezeu că din când în când își face loc și-n viața mea, indiferent de intesitatea ei. Sunt om, am simțit durerea de prea multe ori, dar tocmai necazurile și suferința m-au făcut să apreciez fericirea și să încerc și să lupt să o păstrez în viața mea. Orice lucru, oricât ar fi el de banal, pe mine mă face fericită. De ce?! Pentru că unii nu au nimic, pentru că au fost vremuri când nici eu nu aveam nimic, iar acum simt că am totul. Fericirea se naște atunci când te muțumești cu ceea ce ai sau ce primești. Râvnind mereu la lucruri imposibile, nu vei reuși să fii niciodată fericit.

        Pe tine, dragă cititorule, ce te face fericit?

Chiar daca…

Chiar dacă și soarele apune,

Până și luna de argint ne luminează.

Chiar dacă florile se ofilesc,

Covorul de frunze arămii ne călăuzește spre fericire.

Chiar dacă și fericirea se stinge,

Rămâne liniștea împăciuitoare.

Chiar dacă și omul se mai supără,

A învățat de mult să ierte.

Chiar dacă ne mai despărțim,

Mereu vor exista alți oameni cu care să ne unim.

Chiar dacă plouă uneori prea des,

Apare curcubeul reflectat într-o băltoacă pe stradă.

Chiar dacă viața-i presărată cu necazuri,

Mereu va exista și bucuria.

Chiar dacă nu știm să trăim frumos,

Mereu va exista o cale dreaptă.

Chiar dacă oamenii se duc și mor,

Se nasc copii, binecuvântarea lumii.

Chiar dacă femeile îmbătrânesc,

Sunt mame, mamele noastre.

Chiar dacă bărbații se mai gârbovesc,

Ei sunt bunici, bunicii noștrii.

Chiar dacă ne pierdem adesea puterea,

Avem speranța care moare ultima.

Chiar dacă suntem încercați din toate părțile,

Înseamnă că ne este pregătit ceva frumos.

Chiar dacă ne-am săturat de-atâta amar și urâțenie,

Este de-ajuns să privești în ochii unui copil

Și să-nțelegi că viața merită trăită.

Chiar dacă pierdem multe,

Mult mai multe câștigăm.

Chiar dacă ne e greu și dură-i existența,

Mereu va exista salvarea.

Chiar dacă timpul trece,

Ne rămân clipele, ne rămân amintirile.

Chiar dacă nu vedem frumosul,

Avem arta care ne bucură inimile.

Chiar dacă… în ciuda a orice,

Mereu se va ivi și rezolvarea,

Cu cerul ei senin,

Și soare blând, de martie!

Un ghiocel în păr…

Îți dăruiesc de Dragobete,

Un ghiocel plăpând și alb,

Curat, imaculat.

Lasă-mă să ți-l prind de un fir

Auriu din părul tău.

Să ți-l împletesc în cosițele-ți

Rupte din soare.

Cu acest ghiocel îți dăruiesc iubirea,

Deși pare firav,

Și poate neînsemnat,

El a strâns dragostea și puritatea

În petalele lui micuțe și inocente.

Deși e mic, slăbuț și cam anemic,

L-am cules cu dragoste,

Dintr-o grădină virgină,

Parfumul lui îmi aduce aminte

De savoarea primul nostru sărut,

De sfiala cu care ți-am atins

Prima dată buzele-ți sângerii.

Acest ghiocel te va însoți oriunde vei merge,

Poartă-l în păr,

Sau într-un buzunar la piept,

Iar eu voi fi mereu lângă tine,

Lângă inima ta.

Orice altă floare ar fi pălit

În fața frumuseții tale.

Orice cadou ar fi fost neînsemnat

Pentru tine.

Orice parfum și-ar fi pierdut mirosul

La atingerea pielii tale de catifea.

Tu ești frumusețea toată,

Și numai ghiocelul îți poate încununa părul.

Sunt al tău,

Mă dăruiesc ție

Prin acest ghiocel minunat.

Este întâia floare a anului,

Așa cum tu ești întâia mea iubire

Și unica din lume,

Pe viață.

Primăvara n-a venit încă,

Te-așteaptă soarele să ieși în lume,

Te-așteaptă florile să le atingi,

Te-așteaptă iarba să o calci

Cu tălpile tale umede și calde.

Te-așteaptă natura să o învii,

Te-așteaptă copii să le zâmbești,

Iar eu abia aștept să mă iubești!

Dans în ploaie…

                    „Cine crede că soarele îl face fericit, înseamnă că n-a dansat niciodată în ploaie.”

 

        Uneori soarele, cu toată frumusețea lui, ajunge să orbească, să-ți fure voința, vederea și gândirea. Frumusețea lui arde, în caz că te expui prea mult darului său prețios numit căldură. Nu de puține ori soarele a fost asemănat cu dragostea. Însă, pe cât este dragostea de strălucitoare și de frumoasă, pe atât este de periculoasă, exact ca soarele. Când iubești nu vezi, n-auzi, nu gândești, ci numai simți și ai în fața ochilor același chip. Ai încercat să te uiți vreodată la soare vreme îndelungată?! Nu-i așa că după, în ochi îți persistă aceeași lumină orbitoare, pentru mult timp?!

        Pe mine soarele mă năucește, mă îmbată atât de tare, încât după ce mă expun prea mult la el, am dureri în tot corpul. Îmi place soarele, dar numai în zilele cele mai triste și mai mohărâte. În rest, prima și cea mai intensă dragoste a mea, este ploaia. Soarele e pasiunea, iubirea stârnită din atracție fizică, însă ploaia este ca o dragoste pentru toată viața. Ploaia vine cu o iubire calmă, lină, sigură, răcoritoare, reconfortantă și revitalizantă. Apa dă viață, ploaia dă foc sentimentelor contradictorii, spală sufletul și-l lasă curat, apt de a iubi profund, pentru totdeauna. Așa văd eu… asta-mi inspiră mie ploaia.

         Apropo, ați dansat vreodată în ploaia?! Dansez în fiecare vară în ploaie. Simt pe piele stropii călduți ai cerului, mă las mângâiată de ploaie trup și suflet. Dau voie tălpilor mele goale să se bălăcească în băltocile calde de pe asfaltul fierbinte. Hainele mi se lipesc pe piele, părul îmi plânge ploaia dulce, lăsând-o să mi se prelingă pe față, pe gât, pe brațe, pe sâni… în acele momente mă simt liberă. În acele momente simt liniștea și fericirea îngemănate, pulsând prin venele mele.

        Ploaia mai și bate, uneori și înneacă. Însă, nu-i niciodată atât de aspră cum poate fi soarele. Ploaia purifică, scorbolește în suflet, curăță și vindecă. Așa cum iubirea împărtășită, la început doare, pentru că te simți debusolat, liniștea îți este tulburată; dar mai apoi, când te deschizi și înveți să o accepți, realizezi că este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului.

       Dansând în ploaie îmi deschid sufletul dumnezeirii, zâmbesc, râd, mă bucur, mă mișc, simt, iubesc și sunt fericită. Ploaia îmi oferă mie vindecare. Și-aștept în viața aceasta… acea ploaie de vară care să țină pentru tot restul vieții mele pe pământ. Încă aștept iubirea lină și sigură, lipsită de chin și suferință…

        Vouă vă place ploaia de vară?

Sunt într-o mie de feluri…

Sunt ceea ce sunt…

Sunt femeie și bărbat…

Sunt om și soare…

Sunt pragmatism și sensibilitate…

Sunt frumoasă și urâtă…

Sunt bună și rea…

Sunt blândă și nemiloasă…

Sunt loială și infidelă…

Sunt serioasă și neserioasă…

Sunt atentă și aeriană…

Sunt cumpătată și lacomă…

Sunt iubitoare și indiferentă…

Sunt veselă și tristă…

Sunt zâmbet și lacrimă…

Sunt senină și înnorată…

Sunt ploaie și zăpadă…

Sunt caldă și rece…

Sunt primăvară și toamnă…

Sunt deșteaptă și proastă…

Sunt bogată și săracă…

Sunt ambițioasă și delăsătoare…

Sunt perseverentă și dezamăgită…

Sunt un cumul de bine și rău,

Sunt plămădită din bine și rău,

Am o singură față și o mie de măști,

Am o singură viață și o mie de vise,

Am o singură șansă și o mie de dorințe.

Sunt ceea ce sunt,

Pentru unii vis și visare,

Pentru alții pedeapsă și povară.

Pot fi într-o sută de feluri,

În funcție de oameni,

De starea și sentimentele mele.

Nu sunt numai bună,

Cum nu sunt numai rea,

Am o latură plină de lumină

Și una plină de neguri,

Dar niciodată nu se vor suprapune.

Și totuși când și dacă se vor amesteca,

Înseamnă că am trecut de pragul nebuniei

Și-o să mă înnec în propria schizofrenie.

Într-o zi o să-mi pierd mințile,

Sunt sigură de asta.

Într-o zi o să uit totul,

O să mă uit și pe mine,

Atunci voi cunoaste libertatea,

Atunci voi ști că am scăpat de toate.

Și că-n mine nu mai există nici bun,

Nici rău… ci numai adiere și-un strop de vânt.

Sunt ceea ce sunt…

Pentru unii nimic,

Pentru alții mult,

Iar pentru mine… tot!

Canapeaua…

  Ruxandra Gardiunor Predescu

      Oamenii nostalgici și cei pozitivi ar percepe aceasta fotografia ca fiind una fascinantă ca o poezie. Iarna și-a așternut perdeaua de nea pe acea alee pustie din parc, îmbrăcând totul în jur. Frumos peisaj, nu-i așa?! Dar eu… eu nu pot decât să-mi imaginez cum era primăvara trecută. Mă gândesc la pomii înfloriți, la culoarea arămie a canapelei, la asfaltul cenușiu și primitor… Astăzi, parcul, aleea, canapeaua, sunt pustii, reci și pline de tristețe. Stau în frig și tremură gândindu-se la toți oamenii pe care i-au bucurat vara trecută.

          Astăzi, asfaltul doarme sub plapuma înghețată de omăt, copacii sunt ca și morți, schelete vii… iar canapeaua, o dor picioarele de-atâta stat în frig. S-ar înconvoia daca-ar putea, dar propria duritate o împiedică, nu o lasă. Ea, săraca, așteaptă primăvara, abia așteaptă soarele s-o încălzească și s-o trezească la viață. Îi este extrem de dor de îndrăgostiți care poposeau pe ea pentru a-și șopti cuvinte dulci sau pentru a-și da o sărutare plină de gingășie. Îi e doar până și de copii agitați, care îi murdăreau lemnul aspru cu stropi de înghețată cu aromă de vanilie sau de iaurt cu fructe. Îi e dor chiar și de adolescenții teribiliști, care nu se așezau așa cum se cădea, ci-și puneau fundul pe spetează și tălpile pe locul de șezut al canapelei. Le simțea lipsa tinerilor veseli, acei prieteni care spărgeau semințe, beau Cola și râdeau cât era de lungă ziua de vară. Dar cel mai mult, le simțea lipsa bătrânilor care poposeau primăvara pe canapea, ca să se odihnească, ca să-și tragă sufletul și să-și spună ofurile. Bătrânii erau cei mai apropiați de inima ei. Da, până și canapelele au suflet, nu din lemn, ci un spirit al lemnului, care o făcea să simtă sentimentele oamenilor. Bătrânii erau ca ea, ridați, buni, blânzi și împovărați de greutățile anilor mulți și trecuți.

         Canapeaua este astăzi singură, doar zăpada îi ține companie, o companie rece și dură, care-i amintește în fiecare minut de propriile-i defecte. Azi ar muri dac-ar putea, s-ar arunca în prima sobă aprinsă, s-ar lăsa pradă unui șemineu fioros, doar de dragul de a asculta poveștile de la gura sobei, doar de dragul de a fi din nou aproape de căldura oamenilor. Canapelei îi e dor de soare și de oameni. Canapelei îi e doar de viață… Canapeaua seamănă cu mine… și mă regăsesc în singurătatea ei… 

 

P.s. Multumesc Ruxandra pentru fotografie.

Lacul

  www.trilulilu.ro

      Cerul arăta năucitor de frumos la lumina înserării, soarele apunea încet și tandru, brăzdând văzduhul în nuanțe aprinse de portocaliu, roșu, albastru și violet. Luna lui august încă menținea căldura catifelată în inima pădurii. În lumina intimă a apusului, lacul arăta ca o oglindă imensă în care cerul, arborii și mediul înconjurător se reflectau minunat. Aici eram în siguranță, aici eram eu… departe de lumea agitată a orașului, departe de ochii indiscreți ai oamenilor, departe de orice răutate. În câteva clipe, în ochiul lacului, soarele și luna se întâlniră… aproape că se puteau atinge, dar chiar și-așa, încă erau la distanță de o palmă.

O dorință nestăvilită mă îndemna să stric întâlnirea aștrilor, să îmi afund picioarele în apa liniștită și caldă a lacului. Purtam pe mine o rochie albă, scurtă, din pânză, mi-o pusesem special pentru acest moment nocturn. Știusem că nu voi rezista tentației și că aveam să mă scald în apa plăcută. Tălpile goale simțeau pietre răcoroase și netede de la mal, apoi înaintând, pas cu pas, nămolul moale și cald începu să mă gâdile-n tălpi. O trecere la fel ca în viață… de la rece la cald, de la tăios la tandru, de la supărare la fericire, de la lacrimi la veselie. Cu cât mă afundam mai mult în sufletul lacului, cu atât mă simțeam mai ușoară, mai lipsită de grijă… lacul îmi spăla inima și conștiința. Mă scăpa de temeri. Mă bălăceam în voie. Într-o liniște tainică îmi dezmierdam trupul cu apa cristalină. Apa îmi răcorea mintea și sufletul. Mă simțeam bine, doar eu cu mine, în mijlocul naturii nepângărite.

           Dar deodată, momentul îmi fu întrerupt de atingerea celor două brațe care mă înconjurară de la spate. Era el, și-și lipi obrazul de spatele meu. Pe lângă mine, atât de rece, el părea ireal de fierbinte. M-am răsucit cu fața spre pieptul lui gol și-l priveam înfometată. În razele lunii părea irezistibil de frumos. Părul negru ca abanosul și ondulat, pielea albă și ușor vineție cum părea în lumină, buzele cărnoase, fragede și roșii… și ochii, ochii lui întunecați, cu genele lungi. De fiecare dată când clipea un fior îmi trecea prin tot corpul. Fiecare bătaie a genelor mă făcea să-l iubesc și mai mult. Să-l doresc cu ardoare. L-am cuprins cu brațele, cu toată forța mea, strângându-l tare la pieptul meu. Ne-am contopit într-un sărut amețitor de suav și lung… 

Liniște și confort de la Aplast

Liniște și pace în casă. Ce bine, ce frumos. Nimic nu-mi poate periclita starea de bine, nici măcar forțele naturii, nici măcar impertinența vecinilor. Am niște ferestre demne de o femeie care iubește liniștea și intimitatea așa cum sunt eu. Nici măcar soarele orbitor, în apogeul strălucirii lui nu-mi poate penetra casa, dacă eu nu vreau. Nici măcar ploaia, oricât ar fi ea de violentă, nu-mi poate atinge fereastra dacă eu nu vreau. Nici măcar vântul, oricât ar fi el de nervos, nu-i aud șuierul dacă eu nu vreau. Nici măcar în cele mai geroase nopți de iarnă, la fereastră nu mi se fac flori de gheață dacă eu nu vreau. Și oricât ar fi de cald afară, în casă îmi păstrez răcoarea. Și oricât ar fi de frig afară, în casă îmi păstrez căldura. Sunt fericită, protejată, acoperită, în siguranță și într-o intimitate deplină.

Screen-Shot-2012-09-21-at-8.50.49-AM1-e1348206816761

Și știți de ce?! Știți care sunt secretele mele? Două denumiri și am confort deplin, ferestre aluminiu și rulouri aluminiu. Ferestrele din aluminiu de la Aplast sunt absolut senzaționale, sunt vopsite în câmp electrostatic, au culori de până la 50 de nuanțe din imitație din lemn, au garnituri EPDM pentru etanșare, toc și cercevea cu aceleași adâncimi de 45 mm și îmbinări cu colțari mecanici, multiple posibilități de deschidere: batante, glisante și armonice; cu feronerie solidă de înaltă calitate, ce oferă o funcționare ușoară, siguranță sporită, izolare și rezistență. Iar rulorile din aluminiu de la Aplast asigură umbrire și control asupra nivelului de lumina care pătrunde în casă, protecție împotriva condițiilor meteo dificile, reduce consumul de energie necesar sistemelor de aer condiționat, reduce semnificativ costurile de încălzire în perioada rece a anului, protejează împotriva zgomotului și contribuie la procesul natural de ventilație.

rulou-suprapus-1-e1346965677678

Doar cu Aplast te poți bucura de asemenea protecție și confort, doar ferestrele și rulourile de la ei ne pot asigura liniștea pe care o iubim atât de mult. Eu una urăsc să aud gălăgia copiilor de afară, nu-mi place soarele prea strălucitor, am momente când nici ploaia nu vreau să o aud bătându-mi în geam. Îmi place să dorm în liniște și întuneric deplin și dacă vreau, las soarele să intre în casă, dacă nu, nu.

Fereastra, unealta liniștii și confortului meu!

Simfonia Toamnei

Copacul de Aurelian Andreescu:

 

În grădina casei mele e copacul
Care cântă și pe frunze și pe vânt
Care știe tot ce-mi place și ce simt
Care știe cântecul ce-n gând îl cânt.
În grădina casei mele e copacul
Care-mi spune să fiu mândru cum e el
Care-mi spune să-mi țin fruntea dreaptă tot mereu
Fie ploaie, fie soare, fie nori,
Tot ca el.

Copacul demn se-nalță în grădina mea
Încărcat de roade și de noaptea grea
Au încercat dușmani să-l culce la pământ și să-l știe-ngenunchiat.
Copacul drept se-nalță în grădina mea
Amețit de soare, de lumina grea.
Acest copac e trup din trupul țării sfânt
Și-o fi veșnic pe pământ.

În grădina casei mele e copacul
Care cântă și la bine, și la greu,
Simt în brațe lemnul tare și-l sărut mereu
Și copacul se transformă dintrodat’
Sunt chiar eu!

Copacul demn se-nalță în grădina mea
Încărcat de roade și de noaptea grea
Au încercat dușmanii să-l culce la pământ și să-l știe-ngenunchiat
Copacul drept se-nalță în grădina mea

Încărcat de soare, de lumina grea.
Acest copac e trup din trupul țării sfânt
Și-o fi veșnic pe pământ.

          Pe versurile lui Aurelian Andreescu, Angela Gheorghiu a interpretat această piesă într-un mod apoteotic, absolut fabulos, fascinant. De parcă ar cânta pe notele inimii. Îmi place opera, însă nu orice piese, dar sunt unele care îmi fac pielea de găină, care mă fac să vibrez, să tremur, mi se pune un nod în gât și ochii mi se înlăcrimează. Nu de tristețe, ci dintr-o bucurie copleșitoare ce nu poate fi manifestată decât prin niște lacrimi pline și curate. Așa simt și când ascult această piesă. Angela este o somitate în lumea operei și faptul că a făcut un videoclip și a reinterpretat această melodie, mă face să o îndrăgesc și să o respect și mai mult. Numesc această interpretare Simfonia Toamnei, Simfonia Sufletelor, Apogeul Frumosului.

Sper să vă placă și vouă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie; și să vă atingă până în adâncul sufletului, doar așa veți trăi pentru trei minute în înaltul cerului, încercați de sentimente dumnezeiești!