Atârnă…

trandafiri-pe-perete

Pe perna mea astăzi atârnă florile dorului,

Nu știu cine le-a pus acolo,

Cert este că-mi dau fiori.

Miros a dragoste și speranță

Și totuși îmi macină sufletul la interior.

Florile dorului sunt înșelătoare,

Par frumoase, gingașe,

Ca oricare alte flori,

Însă înăuntrul lor se ascund lacrimi de sânge,

Păreri de rău… cuvinte grele,

Toate visurile spulberate de el…

De mine… de noi,

Nu mai există noi!

Scutur perna de dorul cu parfum de rouă

Și o arunc nervoasă înapoi în pat.

Am plecat de lângă ea,

Îmi aduce aminte de el.

Până și pernei mele îi e dor de el,

De mult nu și-a mai pus obrazul pe noi,

De mult nu i-am mai simțit parfumul dulce de tabac și mosc.

Buzele lui nu ne-au mai căutat

Și vocea nu ne-a mai alintat.

Ne iubea în egală măsură,

Perna îl odihnea,

Alina îl înnebunea.

Unde ești TU…?!

Ai plecat și ne-ai lăsat în urmă!

Dar nu-i nimic,

În curând voi găsi un alt stăpân pernei și inimii mele.

Arunc florile dorului etern

Și le înlocuiesc cu gândurile bune.

Speranța mă caută prin așternuturi,

Ar fi cazul să o las să mă găsească!

Acum!

Criminală…

10968502_10152543596376577_6002197352566611083_n

           Sunt momente în care m-aș transforma într-o criminală cu bună știință. De obicei văd frumosul și bunătatea din oameni, le găsesc scuze și caut să-i înțeleg. Iubesc oameni. Îmi place la nebunie să-i privesc, să-i observ și să le savurez fiecare expresie. Nimic nu este mai prețios pentru mine decât o discuție bună, care să mă provoace din toate punctele de vedere, care să mă instige la gândire. Și totuși… sunt oameni care mă scot din sărite într-o clipă. Oameni care aleg să mă enerveze voit. Oameni care se joacă cu mintea mea, cu sentimentele mele, cu stima mea de sine, cu TOT! Proastă sunt eu că îmi pierd timpul cu astfel de oameni, știu. Însă ceva mă ține pe loc, cred că speranța. Deși uneori aș vrea s-o dau naibii de speranță, aleg să mai aștept, să mai sper puțin. Mare prostie! Știu! Unii oameni nu se schimbă, nu-și vin în fire și continuă să fie niște nemernici, așa cum sunt obișnuiți. Atunci ce e de făcut?! Să-mi iau naibii tălpășița odată! Să merg înainte fără să mă mai uit în urmă! Să fac alegerea cea mai bună pentru mine – adică să mă rup complet de acei oameni. După cum vedeți, sunt perfect conștientă! Dar oare când o să iau taurul de coarne?! Sper că nu atunci când o să facă plopul mere și răchita micșunale!

Don’t give a fuck

ae8cde84e7f0cef64f082b83c4b80942

Nu sunt prea multe de zi… cert este un lucru: nu-mi plac oamenii orbi – adică aceia care deși văd, aleg să nu vadă. Obișnuiesc să investesc sentiment, speranță și timp în oameni cu care nu rezonez. Sau o fac, dar nu la modul emoțional. Pe scurt – mă îndrăgostesc de cine nu trebuie. Și atunci ce e de făcut?! Latura mea rațională îmi spune să mă duc o mie de ani, să nu mai aștept pentru că nu am ce. Latura mea sensibilă mă îndeamnă să încerc, să lupt și să sper. Practic mă las păcălită de propria mea percepție. Văd lucruri care nu sunt, sesisez semnale care de fapt nu există și dacă există, sunt nevinovate, nimic idilic. Cu toate acestea, mă îndrăgostesc de o himeră, de ceva ce eu îmi imaginez că este. Mă încăpățânez, lupt, dau tot ce am mai bun, mă străduiesc să cuceresc și când colo – el nu dă nici 2 lei pe strădaniile mele. Și atunci, vine o vreme când îmi ating limita și plec. Aleg să nu-mi mai pese, îmi bag „ceva”, îmi mut gândul, îmi nimicesc orice sentiment, arunc dorul ca pe o cârpă uzată și mă vindec de obsesie.

Daaaarrr… NIMIC NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR. Când reușesc să mă vindec, specimenul încearcă să mă întoarcă din drum. Dar este prea târziu, în acel moment nu mai dau eu doi lei pe ceea ce vrea el. Odată ce vălul mi s-a luat de pe ochi, încep să văd și defectele și neajunsurile și tot. Și atunci… după ce m-am vindecat de orbire și „idealul” nu mai este atât de „ideal”, nimic nu mă mai face să mă întorc din drum. Dacă nu m-ai vrut atunci când eram gata să mă dăruiesc, atunci devine prea târziu. Și răbdarea mea are o limită. Nu pot să sper la infinit, n-am timp, n-am vreme, n-am chef și cel mai bine este… să te duci tu o mie de ani acum!

Concluzia: Don’t be mad because i don’t give a fuck. Be mad because i once did, and you were to blind to see. 🙂

Am invins

83cda6b0f722586c6fe81666f1bc81aa

Am învins… sunt o învingătoare,

Deși ziua încă n-a trecut,

Încă mai am timp să dau greș,

Mai e vreme să clachez,

Dar mi-am propus să birui nerăbdarea,

Să-mi înving dorul.

Și n-am lăsat tentația să mă acapareze.

Pe ziua de astăzi am reușit,

Până acum nu mi-am încălcat cuvântul,

N-am trecut peste principiile asumate,

Și am reușit să nu calc în picioare

Orgoliul pe care îl mai am din când în când.

Așa pățesc uneori,

Uit de orgoliu,

Dau uitării stima de sine

Și mă umilesc în dorința mea

De a curma timpul, spațiul

Și nerăbdarea sufocantă.

Dar astăzi am fost mai tare ca niciodată,

Mi-am ocupat mintea cu altceva

Nu m-am lăsat abătută de gânduri

Ci mi le-am ocupat cu totul altceva.

Mă simt ușurată,

A trecut o zi pe care nu am irosit-o,

Am fructificat-o constructiv

Și încet, încet, voi reuși să uit.

Ce să uit?

Mai bine zis…

Îmi voi adormi sentimentele pentru o perioadă,

Le acopăr cu o pătură

Într-un colț de inimă.

Îmi propun să le trezesc la vară,

Poate până atunci se vor liniști apele…

Apele tulburi care m-au destabilizat,

Care erau cât pe ce să mă înece.

Am ieșit la liman…

Începe să-mi fie bine…

Nu foarte bine,

Dar tot e mai bine decât rău.

Răsuflu ușurată,

Mă simt ca alcoolicii care au câștigat încă o oră

Fără un strop de băutură.

Eu sunt sau de fapt am fost…

Dependentă de prezența lui,

Dar încep să mă obișnuiesc și fără el,

Fără speranță,

Fără dorință,

Fără pasiune

Și fără vis.

Dar voi relua cândva visul,

Nu îl voi pierde prea curând din palmă,

L-am ferecat prea adânc în mintea mea

Ca să nu-i dau curs niciodată.

Va veni o zi…

Și atunci când va veni,

Nu voi mai irosi niciun minut.

O să merg până la capăt fie ce-o fi!

Dar astăzi răsuflu ușurată,

Am învins!

Remarcabili

Există copii cu o minte ascuțită și curioasă, dar sălbatici și încăpățânați. Aceștia sunt adesea urâți în școli și considerați aproape întotdeauna lipsiți de orice speranță; dar aceștia devin de obicei oameni remarcabili, dacă sunt educați în felul cuvenit.

Comenius (Jan Amos Komensky) – 1592 – 1670.

646x404

Urletul gandului…

wpid-02805_hd.jpgUrletul gandului ma omoara… nu-mi da voie sa rationez si nici nu ma lasa sa scriu. As vre sa scriu, dar despre ce? Avalansa de ganduri nu-mi da voie sa astern nicio litera, fie ea stacojie sau neagra. Paginile se incapataneaza sa ramana albe, de parca ar fi mai presus de mine. As vrea sa scriu, dar pentru cine? Nimeni nu-mi asteapta randurile. Nimeni nu-mi urmareste cu jind scrierile. Nimeni nu ma iubeste in taina si nimeni nu-mi cauta printre randuri un mesaj sublim, discret. As vrea sa scriu, dar mi-am pierdut muza. De cand nu mai iubesc, nici inspiratie nu mai am. 

Despre ce sa scriu? Despre iubire? Sunt seaca! Despre ce sa scriu? Despre durere? Nici n-ar avea rost, o cunoaste toata lumea si mi-au luat-o altii inainte si-au descris-o cu mai multa maiestrie. Despre ce sa scriu? Despre speranta? Nu-s o martira, speranta moare ultima, dar nici nu are rost s-o pomenesc, cand de ani de zile m-am lasat in voia ei. Despre ce sa scriu? Despre oameni? M-au dezamagit prea mult, duca-se in voia sortii. Despre ce sa scriu? Despre credinta? Este prea pura, prea sfanta, ca s-o mazgalesc in cuvinte fade. 

Despre ce sa scriu? Despre mine? Sunt nimeni! Cine ar vrea sa stie mai multe despre un nimeni? Nimeni sau poate un alt nimeni. Nimenii nu scriu, nu inspira, nu trezesc si nu respira. Sunt doar umbre ce nu pot aseza in pagini albe, opere de arta…

Chiar daca…

Chiar dacă și soarele apune,

Până și luna de argint ne luminează.

Chiar dacă florile se ofilesc,

Covorul de frunze arămii ne călăuzește spre fericire.

Chiar dacă și fericirea se stinge,

Rămâne liniștea împăciuitoare.

Chiar dacă și omul se mai supără,

A învățat de mult să ierte.

Chiar dacă ne mai despărțim,

Mereu vor exista alți oameni cu care să ne unim.

Chiar dacă plouă uneori prea des,

Apare curcubeul reflectat într-o băltoacă pe stradă.

Chiar dacă viața-i presărată cu necazuri,

Mereu va exista și bucuria.

Chiar dacă nu știm să trăim frumos,

Mereu va exista o cale dreaptă.

Chiar dacă oamenii se duc și mor,

Se nasc copii, binecuvântarea lumii.

Chiar dacă femeile îmbătrânesc,

Sunt mame, mamele noastre.

Chiar dacă bărbații se mai gârbovesc,

Ei sunt bunici, bunicii noștrii.

Chiar dacă ne pierdem adesea puterea,

Avem speranța care moare ultima.

Chiar dacă suntem încercați din toate părțile,

Înseamnă că ne este pregătit ceva frumos.

Chiar dacă ne-am săturat de-atâta amar și urâțenie,

Este de-ajuns să privești în ochii unui copil

Și să-nțelegi că viața merită trăită.

Chiar dacă pierdem multe,

Mult mai multe câștigăm.

Chiar dacă ne e greu și dură-i existența,

Mereu va exista salvarea.

Chiar dacă timpul trece,

Ne rămân clipele, ne rămân amintirile.

Chiar dacă nu vedem frumosul,

Avem arta care ne bucură inimile.

Chiar dacă… în ciuda a orice,

Mereu se va ivi și rezolvarea,

Cu cerul ei senin,

Și soare blând, de martie!

Dacă vrei… poți

Să nu ne lăsăm bătuți de vânt,

Să nu ne lăsăm călcați în picioare,

Să nu ne lăsăm umiliți,

Să nu ne lăsăm batjocoriți,

Să nu ne lăsăm în voia soartei,

Să nu așteptăm la infinit,

Să nu renunțăm înainte de vreme,

Să nu ne culcăm pe o ureche,

Să nu ne pierdem speranță,

Să nu ne pierdem puterea,

Să nu ne pierdem încrederea,

Să nu ne pierdem credința,

Să nu ne pierdem pe noi.

Ci să luptăm, cu toate forțele,

Să mergem până-n pânzele albe,

Dacă este nevoie,

Pentru visele noastre,

Pentru împlinirile noastre,

Pentru țelurile noastre.

Vrei iubirea, curățește-ți sufletul,

Iubește adevărat, profund, real…

Pune-ți toată sinceritatea la bătaie,

Dăruiește-te cu totul,

Demonstrează-ți dragostea,

Fi loial, fi devotat, fi încrezător.

Luptă cu tot sufletul,

Mișcă munții din loc,

Treci mările înotând,

Sedu și piatra dacă vrei,

Aprinde văpaia,

Alimenteză focul,

Dă frâu pasiunii,

Pentru că poți,

Pentru că nimic nu-i imposibil,

Nimic nu e de netrecut,

Nimic nu-ți stă în cale,

Când crezi în tine și în cauza ta.

Ai forță cât pentru o armată,

Ai voință, ea stă în tine,

Nu trebuie decât să-i dai curs,

S-o scoți afară

Și s-o alimentezi cu dorință,

Muncă și perseverență.

Dacă vrei… poți!

Deschizător de drumuri…

         Barierele sunt întotdeauna greu de trecut, mai ales dacă nu ai fost învățat de mic că se poate. Când în lumea ta nu a existat nimeni care să te încurajeze și care să-ți observe talentele, nimeni care să te-ajute să ți le cultivi și nimeni care să creadă în tine. Dar mai ales, nimeni care să-ți călăuzească pașii și să-ți insufle speranța… este greu. Necruțător de greu… știu, și te cred.

          Dar contrar celor pentru care ești încă invizibil sau doar normal sau chiar banal, te poți îmbrăca în straiele unui deschizător de drumuri. Da, ai citit bine, DESCHIZĂTOR DE DRUMURI. Poți fi primul din familie care face ceva, primul dintre prieteni, primul din lumea mare. Deși te temi, deși calea este mai sinuoasă decât oricare alta și bariera este mult prea greu de trecut, nu degeaba în tine mustește dorința și pasiunea. Le simți mocnind în tine, ca un vulcan în stare latentă, oricând capabil să izbucnească și să scoată afară NU lavă, ci creație. Pasiunea pentru ceva nu este în van, nu o simți în zadar… nu este degeaba pusă acolo de Dumnezeu și a încolțit de-alungul timpului. Nu este fără rost. Este cu un scop. Scopul trebuie înfăptuit și materializat, oricâți ți-ar spune că nu poți sau că este o prostie. Prostia este a celor limitați, a celor care nu văd mai departe de cenușiul prezentului. Șterge cenușiul, descoperă rozul din negură.

          Cultivă-ți talentul, încearcă, luptă și fi primul! Sfidează ADN-ul, sfidează și originile, ignoră-ți neputința care te face să te temi. Poate că aptitudinea și talentul tău, sunt doar ale tale, născute din tine, și nu moștenite din moși strămoși. Deschide tu acea nouă cale și vei fi ținut minte. Categoric da. Începutul e greu, ca orice nou început, schimbarea este și ea dificilă, dar nimic pe lumea asta nu este imposibil. Doar moarte este ireversibilă, dar până și aceasta poate fi depășită.

           Deschide-ți calea! Știi și tu că poți! Este șansa ta! N-o irosi refuzând-ți încercarea!

Dorința…

Dorința…

Ce-i dorința?

Cine-o alimentează?

De unde vine?

De ce a fost născută?

Cu ce scop?

Cu toții o simțim la un moment dat.

Pe toți ne înțeapă la un moment dat.

Dintr-o dată mi-am spus:

„Mi-aș dori…

Parcă aș vrea…

Mi-ar plăcea…

Aș putea…

Ce bine ar fi…”

Și când se trece de la dorință

La fapte mărețe?

La împlinirea aceea dulce?

Când?

Atunci când iau frâiele…

Atunci când acționez,

Atunci când fac,

Atunci când trec la fapte…

Abia atunci dorința devine fapt,

Abia atunci o simți ca pe o împlinire.

De-alungul vieții am avut mii de dorințe,

Vise, planuri, țeluri.

Dar oare câte am îndeplinit?

Multe, puține, niciuna?

Nici eu nu mai știu…

Câteva am avut curaj să le înfătuiesc,

Dar știți ce-a rămas în urmă?

La început încântarea,

Apoi mulțumirea aceea pașinică.

Și după… pustiirea…

Nevoia altei dorințe…

Și mi-am pus alta…

Una de neîndeplinit…

Cu ce am rămas?

Cu deznădejdea, cu gustul amar.

Dar am mers mai departe…

Dorința asta… dorințele astea

Ne fac să simțim că trăim,

Că viața asta nu-i în zadar,

Că aduce și satisfacții…

Dar și multe neîmpliniri.

Îmi place să-mi pun dorințe,

Ele m-ajută să cred,

Și să trec de fiecare zi…

Cu ce?

Cu speranță…