Căi…

         Scriu… dar cărui fapt îi datorez această plăcere?! Când eram la școală, nimic nu uram mai tare decât scrisul, eseurile, rezumatele, cititul… logica, filosofia, psihologia… toate mi se păreau plictisitoare. Astăzi, iubesc exact ce uram atunci. De ce?! Nu știu… nebănuite sunt căile Domnului, dar mai ales, nebănuite sunt căile talentului.

         Acum ceva timp am fost obligată să trec printr-o schimbare majoră. Nu aveam ce face… nu aveam nimic mai bun de făcut decât să citesc. Apoi m-am întrebat… oare aș putea să scriu și eu?! Oare mi-aș putea așterne gândurile, cumva?! Într-o manieră cât de neînsemnată ar fi ea?! Am reușit… dar ce-a ieșit… primul text… părea compunere de clasa a 4 a, atât era de slab și de neînsemnat. Nu m-a satisfăcut. Cu toate acestea m-am străduit la el încă vreo săptămână. L-am modificat, am șters, am adăugat… până ce am reușit să zâmbesc. Am simțit că-mi place. Primul meu text a fost despre sentimentele mele. Despre ce simțeam în acel moment. Despre mine, despre trăirile mele, despre ofurile mele. L-am păstrat în calculator până astăzi. L-am șters. De ce?! Pentru că nu mai sunt cea de-atunci. Nu mai sunt atât de tristă, de goală, de singură…

         Cuvintele îmi dau viață, fiecare literă umple câte un gol în inima mea. Într-un timp inima mea arăta ca o sită. Și când nu scriu, mă simt ca și cum am rămas fără energie. Fără energie, fără poftă, fără chef, fără viață, fără simțire. Nici eu nu mă înțeleg uneori. Dar scriu și-n scris mă văd așa cum sunt. Pentru că am învățat să scriu dezinhibat. Poate nu pentru publicul larg. Dar când scriu pentru mine, texte pe care le citesc doar eu, sunt scrise liber… sunt liberă ca pasărea cerului. Așa mă analizez. Așa văd ce-mi lipsește, ce trebuie să fac, unde trebuie să schimb ca să-mi fie bine, ca să-mi pot recâștiga liniștea. Pentru mine liniștea sufletească este cea mai importantă. Am trăit atât de mult timp în stres, cu frica în sân, încât acum, orice mic punct de stres mă deconcentrează total. N-am în cap decât rezolvarea problemei, pe care trebuie să o aplic în acel moment. Altfel n-am somn sau nu pot face nimic. „Nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi”, adevărat proverb, îl aplic de fiecare dată când vine vorba de liniștea mea.

         Dar astăzi mulțumesc lui Dumnezeu sunt liniștită, mi-am descoperit pasiunea, o fructific și trag speranța că într-o zi va deveni vocație. Scriu… pentru cine scriu?! În primul rând pentru mine, dar și pentru cei care rezonează cu mine. Așa îmi vindec sufletul…

         Voi cum vă vindecați sufletul, cum vă purificați spiritul?!