Grosolănia versus putere

Unii oameni cred că dacă se comportă grosolan sunt mai puternici și mai greu de rănit. Ei bine… nu este așa! Grosolănia nu salvează pe nimeni de la suferință și sigur nu aduce nimic bun. Să fii rău sau răutăcios … Continuă lectura

Citatul zilei – 25 februarie

20150225_154838

           Fiecare dimineață mi-o încep cu câte un citat. Citatul de astăzi spune așa: „In all the winters of suffering remember that spring always follows.”, de Nicolae Iorga.

        Diminețile mele au alte nuanțe de când mi le încep cu câte un citat motivațional. Mă bucur că am tăria necesară de a nu mă uita la citatul de mâine. Las mâinele să vină, nu mă grăbesc, oricum nu sunt curioasă ce mă așteaptă în viitor. Constat că a început să-mi placă să fiu surprinsă. Lucru pe care nu l-aș fi crezut vreodată. Eram curioasă și nerăbdătoare. Încă mai sunt curioasă, dar dacă forțez „norocul” și aflu dinainte la ce mă voi gândi mâine, atunci mâine ce farmec va mai avea?! Așa că mă astâmpăr!

            Și da, după orice suferință, dacă nu vine fericirea, sigur se așterne liniștea. După ploaie răsare întotdeauna curcubeul. După nor, apare soarele. După durere, se așează alinarea. Oricât ar fi viața de grea, eu întotdeauna sunt pozitivă, știu că mâine va fi mai bine decât astăzi. Nicio durere nu este veșnică și nicio suferință nu rămâne la fel de intensă la infinit. Dacă vrei să îți fie bine, atunci „primăvara” sigur te va atinge. Trebuie doar să speri și să crezi în puterea binelui de mâine. 🙂

Lasa trecutul in urma…

f18b3aeaafe51e815ee9f63daf72b0b9

În ultimul timp dau numai de oameni captivi în trecut. Nu știu ce se întâmplă cu ei! Mi se pare puțin cam trist! Sunt prinși în iubiri de mult apuse și acest lucru s-a așternut nu doar pe chipul lor, ci și asupra psihicului lor. Știu că este extrem de greu să te rupi de trecut, știu că nu poți uita o istorie cu cineva; dar nici nu îți sugerez să uiți, ceea ce te rog, este să încerci să lași în urmă trecutul. Și să înveți din el. Neapărat să înveți din greșelile trecutului. Dacă nu vei învața nimic din iubirile apuse, dacă nu vei fi capabil să smulgi esența despărțirii și să încerci să îndrepți în tine acele lucruri care omoară și cele mai trainice iubiri, atunci este greu să mai fi fericit vreodată cu cineva.

Ce-ar fi să arunci privirea spre viitor?! Ce-ar fi să te gândești la o nouă iubire?! Ce-ar fi să cazi puțin în interiorul tău, să realizezi cele mai tainice defecte și să muncești pentru a le îndrepta. S-ar putea să te cutremuri, mai mult ca sigur nu o să îți placă ce vei descoperi. Dar dacă vei reuși să rezolvi cu tine acele lucruri, dacă vei învăța să te ierți și să-ți promiți că nu vei mai fi așa, s-ar putea ca la orizont să zărești curcubeul unui nou început. Dacă la începutul perioadei de singurătate ești furios pe fostul/fosta, după un timp, după ce se așterne liniștea, tot ce simți este furia îndreptată asupra propriei persoane. În acel moment trebuie să pui STOP. Gândește-te că ai făcut tot ce ai putut, gândește-te că acele greșeli nimicitoare au fost făcute de amândoi, realizează că iubirile mai și mor, apoi dă-ți un restart. Permite-ți să nu mai suferi.

Știu că suferința te face să te simți viu/vie… dar oare nu ești mai viu când iubești și ești iubit?! Balta are atât de mult pește încât este aproape imposibil să rămâi singur/ă pentru toată viața. Orice sac are peticul său și orice floare are umbra ei. Înfruntă-ți demonii și move on! Mergi mai departe! Lasă trecutul în urmă și alege să începi un nou capitol al vieții tale. Nu este musai să te îndrăgostești de prima persoană care-ți iese în cale, cu adevărat important este să înveți să trăiești din nou, să te bucuri și să te iubești. Dacă tu te vei iubi, atunci toți oamenii din jurul tău o vor face.

Privește puțin către viitor, trecutul nu mai poate fi readus în prezent. Și oricum, ciorba reîncălzită nu mai are același gust, așa că nu te mai încăpățâna să speri în ceva ce nu o să mai fie!

Disperare

10463040_688567277879654_6271149081792882047_n

Caut-o cu disperare

Și n-o vei găsi!

Dorește-ți-o cu ardoare,

Și n-o vei avea vreodată!

Caut-o cu lumânarea,

Și ea va fugi de tine ca dracu’ de tămâie!

Plângi după ea ca nebunul,

Și ea te va ocoli și mai tare!

Gândește-te la ea într-una

Și vei orbi.

Vei fi cel pe lângă care dragostea va trece,

Dar tu n-o vei putea vedea vreodată,

Pentru că ești prea orb,

Prea surd,

Încât s-o vezi în preajma ta

Sau s-o auzi strigându-te!

Vei fi atât de prins în suferință,

În nefericirea de a nu fi iubit,

Încât cine va vrea să te iubească,

Nu o va face, căci nu vei accepta.

Tu caută iubirea în continuare

Și vei rămâne numai cu neîmplinirea!

Caut-o cu disperare,

Căci în disperare vei muri!

Adevarat a grait Cioran

10501692_652410304848762_8169650999960472054_n

       Mda, adevărat a grăit Cioran. Toți fug de suferință ca dracu’ de tămâie. Dar degeaba fug, se pot ascunde și-n gaură de șarpe, când ți-e scris să suferi, durerea te ajunge oriunde. Dar îl cam contrazic pe domnul Cioran. Nu-i musai să suferi dacă iubești, decât dacă dragostea este neîmplinită, altfel n-ai de ce să suferi. Dar Cioran era un pesimist și un negativist, el tot timpul suferea și culmea, a fost adorat de femei, dar nu s-a însurat niciodată. Oare el n-o fi știut să iubească sau s-a temut să se dăruiască unei iubiri împărtășite?! Tot ce-i posibil… Dumnezeu știe ce-a trăit și ce l-a reținut de fapt. 

        Voi ce spuneți, dragostea împărtășită implică și suferință? Eu cred că nu. Ca orice iubire, îndrăgostiți au parte și de obstacole, dar dacă sunt făcuți unul pentru celălalt, reușesc să le depășească și rămân împreună până la moarte. Nu? 😛

Niciodata inapoi

10565134_478302348939898_4873242728417666361_n

         Cred că v-am înnebunit, mereu v-am zis: „Eu nu am decât o singură direcție în viață, ÎNAINTE!”. Pe deoparte v-am spus adevărul, dar v-am și mințit. Mereu merg înainte, dar în dragoste… în dragoste mereu mă întorc din drum sau măcar mă întorc să privesc în urmă, să văd dacă nu cumva cel pe care l-am lăsat în urmă mă vrea înapoi. În dragoste mai fac și compromisuri. Mă cert, dar știu și să-mi cer scuze. Mă despart, dar sunt situații în care mă întorc și mai încerc o dată, de dragul vremurilor apuse. Nici până astăzi nu m-am învățat minte. Niciodată lucrurile reînodat nu mai sunt la fel. Ciorba reîncălzită nu mai are același gust, nu mai este la fel de bună. Dar încerc, decât să regret că nu mi-am mai acordat o șansă, mai bine mă întorc din drum și mai fac o ultimă încercare. Dar știți, niciodată nu duce nicăieri. O dată bruscată sau ruptă o relație, se risipește ca nisipul în vânt, definitiv. Dar suntem oameni și sperăm. Speranța moarte întotdeauna ultima.

        Știți când nu mă întorc niciodată din drum? Când am parte de câte un eșec. Nu mă las îndurerată prea mult timp. Nu trăiesc în trecut și nici cu frica în sân. Nu mă încarc cu durere sau frustrare. Las totul în urmă și merg mai departe, pentru că vreau să fiu fericită și știu că dacă merg înainte, voi avea șansa să descopăr fericirea. În trecut nu mă așteaptă nimic bun, dar în viitor am toate șansele din lume. Așa sunt eu, așa m-a educat mama, așa sunt construită. Nu pot trăi supărată. Nu pot trăi cu frică. Prefer să sufăr și să mă vindec. Nu se poate viață fără vindecare. Rămân cicatricile, dar și cicatricile acele au un scop. Scopul lor nu este durerea, ci învățarea lecției.

       Și da, merg eu încet, uneori in cerc, dar nu merg niciodată înapoi. Așa mi-e bine. Așa evoluez. Așa mă dezvolt. Așa cresc. Așa am toate șansele să fiu iubită și fericită. Și sincer, urăsc oamenii pesimiști și triști care nu fac altceva decât să-și plângă de milă. Aceia nu-și prețuiesc propriile vieți. Nu-și prețuiesc propriile ființe. Nu înțeleg că viața nu este numai roz. Nu înțeleg că suferința șlefuiește și mobilizează. Nu înțeleg că întotdeauna tot răul este spre bine.

        Eu merg înainte! Tu ce direcție ai în viață?

Marmura si sculptor

       auto-sculptura-citat

          Știați? Suntem marmură și sculptori! În noi stă puterea de a ne schimba. Dar niciodată nu o vom face „de bine”. Suferința este cea care șlefuiește adânc, în carne și os, odată pentru totdeauna. Omul se prostește de obicei de prea mult „bine”, devine orb, superficial și incapabil să observe adevăratele valori ale vieții. Dar cuprins în brațele feroce ale durerii, omul cade înlăuntrul său, își conștientizează propria viață, propriile greșeli și deși îl doare, se trezește la realitate, vrând să se schimbe.

      Nu așteptați ajutor din partea oamenilor, singuri reușiți cel mai bine să vă transformați din cărbuni în diamante. Oamenii nu vor înțelege foarte bine prin ce treceți, nu vor ști să vă ofere cele mai bune soluții. Singuri veți găsi salvarea, dar nu înainte de a trece prin pară și foc.

      Nu vă speriați de suferință, să nu credeți că suferința este capăt de drum. Nu, ea este o lecție de viață. O lecție prin care trebuie să treceți ca să deveniți oameni noi, frumoși și buni. Nimeni nu spune că este ușor, dar în viață nu curge numai lapte și miere, avem parte și de pelin. Beți pelinul cu toată ființa, la sfârșit veți simți dulceața vieții.

     Dacă treceți prin suferință, trebuie să știți că la sfârșitul ei veți deveni oameni. 🙂

Irosire…

        Dintre tot ceea ce este mai frumos pe-această lume… cel mai mult mă atrag oamenii. Fără ei nu aș fi nimic, fără ei aș cunoaște numai singurătatea și nefericirea. Nu cred că suntem făcuți să trăim singuri, deși se poate… deși sunt mulți care au îmbrățișat și singurătatea deplină. Poate că singurătatea asigură liniștea sufletească, dar liniștea nu-i totuna cu bucuria. Liniștea nu-i totuna cu fericirea.

      Mi se pare o dovadă de egoism să vrei și chiar să locuiești de unul singur. E ca și cum te-ai iubi atât de mult încât vrei să te ții departe de orice om care te-ar putea face să suferi. Până la urmă… când alegi compania oamenilor îți asumi și eventualele tristeți și nefericiri ce pot surveni din cauza acelor oameni. Fiind oameni și nu animale… suntem sortiți greșelilor. Nu suntem perfecțiunea întruchipată, nu facem numai lucruri bune, ci mai și greșim, mai și facem gafe, mai și rănim.

      Până la urmă viața nu e viață fără compania oamenilor. Trăiești, sigur că da, însă nu simți în adevăratul sens al cuvântului. Un om singur este ca un robot. Mănâncă, bea, doarme, își face nevoile, își face treaba… și cam atât. Neiubind, omul se îndepărtează de propria sa natură. Se IROSEȘTE! Acesta este cuvântul perfect, irosire! Te irosești, îți irosești sufletul, îți irosești viața, îți irosești propria ființă. Nu faci altceva decât să îți irosești tinerețea și să te îndrepți cu pași repezi spre bătrânețe.

      Pentru că omul singur este bătrân, trist, schimonosit la față, întunecat la chip. Nezâmbind, își pierde luminozitatea. Lipsit de lumină, își pierde pofta de viață. Singurătatea îmbolnăvește sufletul și mintea. Un exemplu sunt pentru noi sfinții care și-au trăit viața în pustietate. Însă… oare câți dintre noi suntem în stare să ne oferim viața Domnului? Marea noastră majoritate ne înnecăm în singurătate de frică, tocmai ca să fim în siguranță, departe de răutatea oamenilor, dar și de bunătatea lor.

        Oricât ar fi oamenii de răi și oricât de multe răutăți pot face, sunt capabili de mult mai mult bine. Pe lângă supărări, ei aduc mult mai multe bucurii. Nu vă temeți să vă apropiați de oameni, nu vă temeți să iubiți și să fiți iubiți, veți fi surprinși câtă fericire veți primi în viața voastră!

Despre sinuciderea din dragoste…

       Acest subiect, sinuciderea, s-a dezbătut peste tot, în reviste, ziare, bloguri, terapii și câte și mai câte. Îmi spun și eu părerea, din nou probabil. M-am hotărât să scriu acest articol din pricina lui Marius, tânărul de 27 de ani care s-a sinucis la metrou, pentru că avea probleme financiare, dar mai ales din dragoste. Și uite așa, am mai scăpat de-un fraier. Știu că sună urât ceea ce spun, Dumnezeu să-l ierte, dar fapta lui mi se pare incalificabilă. Nu găsesc nimic eroic în a te omorî din dragoste, nici măcar nu-mi stârnește milă. Poate că sunt rea, poate că sunt cum vreți voi, DAR orice suferință ai avea, nimic nu justifică un asemenea gest. Sunt revoltată la gândul că cineva și-ar putea lua viața. Să mă ferească Dumnezeu de o astfel de întâmplare la mine în familie, pentru că pe lângă durerea imensă, ar sădi în mine și o revoltă și o supărare colosală.

      Dumnezeu ne-a dat viață prin părinții noștri, iar noi, cu bune sau cu rele trebuie să ne ducem zilele până la capăt. Dar să te omori din dragoste mi se pare cea mai proastă și josnică decizie. S-au terminat femeile? S-au terminat bărbații? S-a terminat dragostea la un singur om? Deloc! N-a fost să fie. Poate că o iubire nouă stă să apară. Poate că acolo la un colț de stradă vei întâlni sufletul pereche. Dar dacă n-ai răbdare… asta este altă poveste, încununată de prostie pe măsură. Nimeni n-a murit din dragoste! Decât dacă a ales el ca prostul să moară. Și suferința asta din iubire se trece cu timpul, se așterne uitare, te resemnezi și înveți să trăiești fără EL sau fără EA.

       Dar știți care-i cea mai mare tâmpenie și de ce s-a ajuns la atâtea sinucideri?! Din cauza mass-mediei. Poate că se omora lumea și în trecut, dar nu se făcea atâta tam-tam, nu se discuta atât, nu se dispica atât firul în patru. Murea și nu știa nimeni de ce. De când cu Mădălina Manole și Mălina Olinescu, au început să se omoare oameni într-una. Au fost atâtea tentative printre persoanele publice încât mi s-a urât să mă mai uit la televizor. Dacă și vedetele care s-au sinucis, au ajuns să fie un exemplu, și sunt promovate pe toate căile, atunci chiar am luat-o razna. Din această cauză n-ar trebui să ne mai mirăm de ce se omoară atât de multă lume. Dacă Mădălina a putut, pot și eu. Dacă Oana Zăvoranu a încercat, încerc și eu. Este cea mai mare prostie să luăm drept exemplu aceste ființe publice, care au încercat și au și reușit să își ia viața. Le-am respectat și eu, atât pe Mădălina Manole, cât și pe Mălina Olinescu. Însă degeaba au fost niște artiste desăvârșite, dacă și-au încheiat socotelile cu viața într-un mod atât de urât. Tot ce-ai făcut bun până în momentul sinuciderii, se anulează. Sinuciderea nu este privită ca act de curaj, ci ca pe un gest de capitulare. Renunți la viața și la toate posibilitățile ei, înainte de vreme. Dacă peste ceva timp, acolo undeva se afla salvarea ta, tu îi retezi din start orice șansă.

        Marea problemă a zilelor noastre nu este cancerul, ci depresia. Depresia îmbolăvește până și cele mai iscusite minți. Înțeleg că bolnavul de depresie este bolnav și nu se vede, nu vede cât de multe probleme are, dar cei din jur, apropiații, familia, prietenii, nu văd că persoana respectivă este tristă, apatică, fără chef și fără poftă de viață? Oare chiar așa de ascunsă este nenorocita asta de depresie?! Dacă omul în cauză nu se simte sau nu recunoaște, luați voi atitudine, duceți-l la psiholog, la psihiatru. Îl poate salva. Dacă așteptați crezând că într-o zi se va trezi vesel și plin de viață, veți aștepta în zadar, nu veți face altceva decât să așteptați moartea aceluia. Depresia este întotdeauna însoțită de gânduri suicidale și de tentative suicidale. Dacă voi nu sunteți atenți la cei din jurul vostru, îi veți pierde printre degete. Nu spun că sunteți voi vinovați, dar cred că vedeți și este păcat să nu acționați înainte de a fi prea târziu.

      Unii și-ar dori să trăiască, să aibe o viață lungă și frumoasă, dar nu pot pentru că sunt bolnavi, mor prematur în accidente sau din cauza unor boli necruțătoare. Și alții se omoară dinainte de a gusta toată frumusețea vieții. Mi-ar plăcea să nu se mai promoveze cazurile de sinucidere, să nu mai discutăm despre ele și să nu mai citim despre ele. Poate așa le va ieși din minte această opțiune celor care vor să-și încheie socotelile cu viața.

     Orice problemă poate fi trecută pe lumea această, orice necaz, orice încercare, orice suferință, nu trebuie decât să vrei și să te lași ajutat. Iar salvarea va veni de la sine…

Suferința șlefuiește…

La un moment dat am crezut că dragostea nu mai este ce-a fost. Că s-a pierdut, undeva în neant. Că lumea a consumat-o pe toată cu mult înainte să mă nasc eu. Am crezut că este ca un bun consumabil, așa îmi spuneau toți: „până și dragostea se termină la un moment dat”. Și parcă mi-era teamă de ea. Nu vroiam s-o gust, și apoi s-o pierd. Mai ales că toată lumea îmi spunea, parcă voit, ca să mă descurajeze: „dragostea înseamnă suferință”. Și-am ajuns să înțeleg că și iubirea și durerea sunt fețele aceleiași monede. Dar nu puteam să înțeleg de ce. De ce dacă doi oameni se iubesc, de ce mai trebuie și să sufere?! „Pentru că nimic nu-i ușor în viață”. Altă replică care mă îngrozea. De ce nu putea fi viața lină și iubirea fericită?! De ce era nevoie și de obstacole și de încercări?! De ce greu înainte de a fi ușor?!

Și crescând, am ajuns să trec și eu prin viață, la început ca gâsca prin apă, fără să bag ceva la cap. Aveam senzația că în jur nu există altceva decât nedreptate. Până și pe Dumnezeu îl vedeam nedrept. Credeam în El, dar mă întrebam de ce îmi dă mie atâtea și-atâtea necazuri, ghinioane, nedreptăți și suferințe?! Târziu am înțeles că suferința șlefuiește, ea ne face oameni, ea ne deschide ochii, ea ne întărește credința și tot ea ne face să apreciem iubirea. Suferința sapă în noi, scorbolește, caută și găsește mizeria, o scoate afară, o aruncă departe, definitiv. Și înotând numai prin apă sărată sau amară, am dat și eu de apă dulce. Am găsit iubirea, dreptatea, liniștea și împăcarea, probabil că am reușit să le descopăr prin înțelepciunea dobândită prin durere. Fiecare decizie luată cu cap, mă ducea mai aproape de ceva bun. Și în sfârșit, mulțumirea și mândria s-au instalat și ele. Nu, nu mândria aceea, nu trufia, ci satisfacția de sine. Acea satisfacție care te face mândru de propria dezvoltare spirituală. Am bătut la o mie de uși, numai câteva mi-au fost deschise, dar ce-am găsit înauntru a fost mai frumos decât m-am așteptat. Am găsit oameni frumoși, prietenia și iubirea necondiționată. Eheee, și-am iubit și-am fost iubită, și-am pierdut iubirea sau s-a risipit pur și simplu. Dar știți de ce?! Pentru că ei nu au fost gemenii mei, nu erau sufletele mele pereche. El, sufletul meu, jumătatea mea, stă să apară. Probabil că mai am de învățat câteva lecții de viață. Dar știți, viața nu-i deloc amară, e dulce dacă știi pe ce căi s-o iei…