Nu

4e72077f6359e

Nu te mai împinge în mine cu atâta forță,

Urăsc asta! Nu o să reușești să-mi răscolești sufletul!

 

Nu mai încerca să îmi trezești simțurile,

Un sărut nu mă va face să te doresc din nou.

 

Nu îmi mai șopti vorbe frumoase și seci,

Uiți că nu le mai cred de mult?!

 

Nu îmi mai atinge buzele cu vârful degetelor,

Ustură atât de tare atingerea ta de parcă ai avea otravă pe piele.

 

Nu mai încerca să reînvii sentimente de mult abandonate,

Unirea noastră este imposibilă. Nici tu nu mă iubești cum spui.

 

Nu mă mai privi cu atâta dragoste în ochi,

Ultimele tresăriri s-au petrecut de mult.

 

Nu îmi mai aduce aminte de vremurile frumoase,

Unsprezece luni mi-ai trebuit să îmi revin.

 

Nu îmi mai fura sărutări, ele nu se fură, se oferă,

Unele mă răscolesc adânc de scârbă.

 

Nu îmi mai jura, nu mai promite luna de pe cere,

Uleioase îți sunt promisiunile, îți scapă printre degete.

 

Nu mai plânge cu lacrimi false de crocodili,

Uimește-mă cu lipsa ta, pleacă și nu mă mai căuta.

 

Nu mai invoca spriritele naturi pentru a te justifica,

Umbrela mi-e trainică, nu mă las plouată de minciunile tale.

 

Nu mă mai reține, nu îmi mai viola timpul și intimitatea,

Umbrești soarele în jurul meu, îmi întuneci mintea.

 

Nu îmi mai aduce flori parfumate, până la mine le ofilești

Uiți că tot ce atingi se putrezește într-o clipită?!

 

Nu îmi mai spune că te zdrobești de dorul mângâierilor mele,

Unsprezece minute nu sunt suficiente pentru amor.

 

N-am chef, n-am nici putere să te mai ascult,

Urăște-mă și uită-mă, fă-mă pe mine vinovată.

 

Nicio femeie pe lumea asta nu va avea răbdare cu tine,

Ultima excepție am fost eu, acum îți rămâne numai singurătatea.

 

 

 

 

P.S. Aceast model de scriere am „furat-o” de la Denisa Aricescu, sper să nu se supere pe mine. Oricum poeziile ei sunt adevărate, eu scriu doar gânduri. 🙂

Boala, o încarcerare…

 

                  M-am tot lovit de acest fenomen numit boală, m-a molipsit pe mine, mi-a infestat şi apropiaţii. Deşi am trecut printr-un iad, prefer să trec eu prin chinul unei boli decât cineva apropiat mie… eu m-am călit, eu rezist!!

     Indiferent că mi-a suprimat trupul, mintea sau sufletul… acest virus drăcesc m-a afectat şi m-a încătuşat în aşa hal încât aproape că mă anulase definitiv.

         Nimic nu distruge mai tare un om decât o boală. Întotdeauna starea sufletească se răsfrânge asupra sănătaţii fizice… dacă ai o supărare, o durere, o suferinţă de natură spirituală, uşor… uşor începe să te invadeze până ce îţi îmbolnăveşte mintea apoi trupul. Nu degeaba a fost grăit proverbul latin, minte sănătoasă într-un corp sănătos. Dacă sufletul şi mintea sunt sănătoase şi în aliniament, la fel şi trupul îşi va menţine sănătatea. Orice zbucium interior se vede pe corp… orice durere a inimii se răzbună pe trupul tău.  Acestea două merg mână în mână, sau trupul îmbolnăveşte mintea, sau mintea îmbolnăveşte corpul… sufletul suferă şi într-un caz şi în altul.

         La mine totul a început invers, cu o suferinţă fizică care m-a măcinat timp de trei ani… mă simţeam ca şi cum un demon îmi fusese aruncat în spate şi nu reuşeam să mă descotorosesc de el. Mă ţinea strâns în braţele-i vitrege şi reci şi mă chinuia prin dureri fizice şi gânduri negre… m-a bântuit aşa nopţi şi zile. Ajunsese să îmi fure toată liniştea, toată demnitatea, toate speranţele… începuse să mă dezumanizeze puţin câte puţin, aproape că mă adusese în stare vegetativă… aproape că nu mai gândeam. Îmi doream ca durerea să înceteze sau îmi doream ca eu să încetez să mai exist. Ajunsesem să nu mai am lacrimi…

       Când o boală te ţintuieşte la pat, nu doar că te macină fizic şi se hrăneşte cu carnea ta, însă îţi îmbolnăveşte şi spiritul… te face paranoic, îţi dă halucinaţii… îţi răpeşte visele… crezi că totul este în zadar, crezi că lupta s-a sfârşit, crezi că eşti doar o piedică în calea destinului sau o povară grea pe umerii cuiva.

         Mă aflam într-un hău, simţeam că sunt în cea mai adâncă prăpastie şi că nu este cu putinţă să ies de acolo… credeam că orice sforţare este în zadar. Îmi păstram puţinele puteri doar ca să fac faţă durerii. Abia mai putea să duc mâinile la gură, întregul corp nu mai îmi mai aparţinea, parcă eram o păpuşă mânuită de o forţă supranaturală care îşi dorea să mă împietrească, să mă termine. De parcă se amuza pe seama mea… 

     Îmi amintesc că mă simţeam o glumă a naturii, oricât încercam să îmi dau seama, în nopţiile de nesomn şi chin, nu reuşeam să înţeleg de ce îmi este dat să trec prin aşa ceva… mă gândeam de ce eu?! De ce aşa?! De ce atât de dur?! Cui i-am greşit?! Cui mă pot adresa să îmi răscumpăr viaţa?! Şi oricât îmi toceam creierul nu reuşeam să înţeleg.

    Sunt absolut convinsă că orice greutate a vieţii se poate trece, chiar şi unele boli se pot depăşi, însă sunt anumite suferinţe şi boli care efectiv te reduc la zero. Care te usucă şi te macină, care îţi sug toată vitalitatea şi toată lumina. Oricât ai încerca să îţi păstrezi măcar mintea lucidă, nu poţi… şi-ajungi să-ţi plângi de milă, ajungi să ceri ajutor… niciun om nu cred că ar vrea să moară aşa din senin. Toţi au un motiv, întemeiat sau nu, fiecare crede că drama proprie este cea mai grea, mai dură şi de netrecut şi-ajungi să vrei să mori. Însă moartea în sine, nu este un act de curaj, este o certitudine, iubind viaţa nu poţi ajunge să îţi iei viaţa… aş fi încercat să o fac, dar mi-a fost prea frică, m-am gândit câtă suferinţă aş fi provocat… şi cu ultimul dram de luciditate am ales să vreau să văd până unde duce acest chin. Mă va consuma sau va decide să se îndepărteze după ce îşi va face suma?! Este crunt ca un suflet cu dorinţe şi mai ales cu gândire să fie captiv într-un corp nefolositor. În asemenea stări obiectivitatea te părăseşte… uneori ajungi să te întrebi dacă tot ce trăieşti este real sau nu…

    Am răbdat… nu vă imaginaţi cât de greu îi poate fi unei fiinţe să se vadă neputinciosă, să se simtă inutilă, nefolositoare şi uneori chiar dată la o parte. Şi n-aveţi idee cât de greu le poate fi celor dragi să vă vadă într-o aşa stare. La vreme de boală şi de durere, unii prieteni se risipesc, cea mai mare parte dintre ei de fapt… familia însă rămâne acolo să te susţină, să te îngrijească. Mai apar şi oameni curajoşi care vor să te tragă din negura în care eşti îngropat, iar unii aproape că reuşesc… pentru că cel mai important pentru un om aflat într-o asemenea stare este să fie susţinut moral. Atunci când medicina nu mai poate face nimic, sau trebuie să îţi aştepţi rândul la tratament, cei ce te iubesc îţi menţin inima curată, îţi menţin speranţa vie, alimentează lumina binelui din spiritul tău. Îi crezi cu greu şi pe ei, însă te laşi convinsă de dragul lor… îi laşi să îţi insufle posibilitatea reuşitei…

     Şi mi-a fost greu, foarte greu să accept tot ce mi se întâmpla, să trec prin tot, dar de dragul alor mei… am rezistat cu stoicism şi aproape când capitulasem, corpul meu începu să dea semne că îşi revine… începu uşor uşor să mă ajute, să mă accepte din nou, să mă asculte. Şi încet, încet am reînceput să fiu eu, eu ca o fiinţă reală, nu eu într-o stare vegetativă.

    Am înţeles pe parcursul vindecării că îmi fusese dat să trec prin toată durerea în primul rând să schimb ce era greşit în mine… totul era o renaştere şi orice renaştere înseamnă să treci prin foc ca să te bucuri de ape dulci şi liniştite. Am avut trei ani în care am putut să mă gândesc la tot ce vreau, la tot ce îmi este dat să fiu, la toate greşelile, la toate defectele mele, la tot ce însemn eu şi ce aş putea fi. Acum aveam posibilitatea să îmi schimb viaţa în bine. M-am schimbat iremediabil, dacă înainte eram doar un om, acum sunt un om profund.

Boala te purifică, te curăţă, îţi arată realitatea prin halucinaţiile care îţi vin în minte. Pe moment par fanasme, dar sunt părţi din trecut care te plesnesc peste ochi cu răul făcut, cu greşelile făcute. Şi ai tot timpul din lume să revii asupra ideilor, să le întorci pe toate părţile, să le schimbi sensul şi să le găseşti adevărata însemnătatea.

    Degradarea umană îmbolnăveşte trupul. Suferinţa îmbolnăveşte trupul. Atunci când mintea o ia razna, corpul cedează şi el puţin câte puţin.

     Omul în general trece prin bune şi prin rele, prin boli şi stări de perfectă sănătate, prin încercări grele şi prin reuşite, are eşecuri şi succese, însă totul stă în puterea noastră, schimbarea se face numai prin mâinile noastre. Poţi să lupţi bolii sau poţi să capitulezi, poţi să trăieşti sau poţi să mori… nu este uşor, dar finalul merită…

     Chiar dacă te simţi nenorocit şi nefericit din cauza unei boli, chiar dacă te doare, chiar dacă simţi că nu mai suporţi… nu te lăsa, să renuţi nu este o soluţie, totul ne este dat cu un scop… răsplata te aşteaptă dacă vei şti să ţi-o câştigi.

     Ceea ce nu te face fericit acum, nu te va face niciodată; nu te încăpăţâna în false plăceri, nu te încânta la iluzii… toate aceste falsuri duc la pieirea ta ca fiinţă valoroasă…

     Boala şi suferinţa te marchează… 

 

 

 

 

 

 

 

 

            Articol scris de Gheorghe Alina

Fericirea…

Fericirea m-a atins din nou,

Dar nu oricum, nu superficial,

Nu în forma umană, rece…

Ci un cumul de diafan și divin,

O fericire sublimă, spirituală.

M-a învăluit ca o senzație de beatitudine,

Mi-a ușurat corpul, mi-a eliberat mintea,

Mi-a vindecat rănile trecutului…

Și mi-a dat o putere de nebănuit,

Mi-a umplut inima de o iubire pură, luminoasă,

Lumina împrăștiindu-se ca o sferă-n jurul meu.

Știu că fericirea supremă există,

Lasă amprente adânci în interiorul oricui!

Dar eu, eu nu-mi mai încăpeam în piele,

Ochii tăi mă mistuiau cu bunătatea ta,

Zâmbetul tău mă molipsea cu veselia ta,

Cu naturalețea și frumusețea ta.

Iar vorbele tale calde-mi trimiteau săgeți de dragoste,

Fericirea există, poartă numele tău!

Fericirea toată întrupată în tine!

Fericirea e semnul tău zodiacal,

Iar menirea ta este să oferi această fericire

Sub forma acestor sentimente frumoase.

Azi spiritul, mintea și corpul meu sunt în aliniament perfect.

Tot ce-ai semănat în mine se cheamă fericire..

Lumină, dragoste, bunătate…

Tot ce sunt îți datorez ție…

Articol scris de Gheorghe Alina