Mi-am pus un pahar cu vin. Are o culoare ciudată… nu e nici alb, nici roșu, nici roze… e mai de grabă portocaliu. Nu prea îmi place. Habar n-am dacă e sec sau demisec, cert este că nu îmi place, e amărui. Eu simțeam nevoia unui pahar cu vin dulce sau demidulce. Dar știi cum e… în viață nu faci numai ce îți place, nu primești numai ce vrei, ci te mai mulțumești și cu ce ai. Cam așa fac eu acum, în cazul vinului.
Sunt eu, oare, o băutoare de vin? Nu pot să zic asta, însă îmi place, mai ales în compania bărbaților. Am observat că băut în doi, vinul e bun. Băut de una singură, vinul nu mai e bun, parcă are gust de mucegai. Dar eu nu sunt tristă azi și nu mă simt singură. Am avut o săptămână minunată, lucrurile au reintrat pe făgașul normal. Am abandonat totul astă-iarnă, iar acum am reluat totul de unde îl lăsasem. Hmmm… îmi găsesc calea. Ce bine! În sfârșit!
Mă simt, totuși, puțin ciudat. Sunt liniștită. Cam prea liniștită. Nefiresc de liniștită pentru mine! Oare de când n-am mai fost liniștită?! Să fi trecut un an… șase luni… trei luni… o lună… trei săptămâni?! Cât a trecut de la ultima fericire? Nu știu… nu vreau să mă gândesc la fericire. N-are rost să mă amărăsc și nici nu vreau să îmi apară pe față zâmbetul acela idiot pe care nu l-aș arăta nici celei mai bune prietene. Astăzi mă bucur de paharul meu cu vin și de liniștea din interior. E liniște în casă, e liniște în suflet, e liniște oriunde întorc capul. Nu se aude decât tăcerea. Aveam nevoie de tăcere în acele momente în care eu nu voiam decât să strig. Dar nu mai simt nevoia nici să strig, nici să vorbesc, nici să chem, nici să rog… doar respir și închid ochii. Este de ajuns! Respir adânc, ce îmi trebuie mai mult?! Sunt liniștită!