Pustiu…

Cum era să uit?

Cum să uit întâia dată,

Acea dată,

Acel sărut,

Acele vise,

Acele speranțe,

Acele bucurii.

Cum să uit?

Cum să uit de tine,

Când tu ești tot acolo,

Tot în inima mea,

Tot imprimat în sufletul meu însingurat.

Cum să uit că am plecat,

Cum să uit că m-am lăsat,

Cum să uit c-am renunțat?

Cum să uit că m-am speriat,

Cum să uit că am fugit,

Cum să uit că am înnebunit?

Aș fi vrut să uit

Că am dat cu piciorul șansei,

Că am lăsat dragostea să treacă

Pe lângă mine, ca și cum n-ar fi fost

Deloc importantă,

Ca și cum mi-e mai bine așa.

Dar n-am reușit niciodată,

Mă întreb deseori dacă voi reuși vreodată.

Mi-a fost rușine să mă întorc,

Să-ți cer iertare,

Să îți mărturisesc temerile mele,

Să-ți povestesc cât m-am speriat,

Și mai ales de ce mi-a fost frică.

Dar n-am avut curaj,

N-am reușit,

Mi-a fost rușine,

Mă repet.

Cum era să vin cu coada între picioare

Și să îți spun că-mi pare rău,

Că am greșit,

Că sunt o proastă

Și că te vreau înapoi?!

Oare aș mai fi rămas aceeași în ochii tăi?

Te-aș fi dezamăgit,

Mai tare și mai mult.

Am preferat să te las să suferi…

Și pe tine,

Și pe mine…

Tu probabil m-ai uitat,

Eu am rămas în același loc,

Pustiu.

Renunț…

        Dacă ai încredere în mine, oare de ce este nevoie să mă tot întrebi, să-ncerci să afli, să investighezi, să mă pui la încercare, să interoghezi și să-mi întinzi capcane?! Iubirea nu-i un joc, nu este un război pe viață și pe moarte, nu ai nevoie de teste și de-asigurări. Nu trebuie decât să crezi și să te lași purtat de valurile calde ale iubirii. Am început să obosesc, am început să vreau să nu mai vreau. Neîncrederea ta mă sleiește de puteri, mă face să fiu mereu în alertă, precaută și mereu prevăzătoare. În preajma ta nu mai pot fi eu. Trebuie să mă prefac, doar pentru a te simți tu în siguranță, doar pentru a fi tu liniștit.

       Eu sunt excentrică, exuberantă, veselă și sociabilă. Vorbesc, râd, zâmbesc, glumesc, dar toate acestea nu mă fac să fiu infidelă sau promiscuă. Îmi răpești pofta de viață. Nu mă lași să mă bucur. Deși nu mă oprești niciodată, prefer să mă înfrânez singură. Știu că vor urma întrebările, reproșurile și temerile tale, care nu ne lasă pe niciunul să respirăm. Mă întrebi de unde vin, unde mă duc, cât stau, ce-am făcut, ce-am vorbit, ce-am mâncat, cu ce m-am îmbrăcat. Ești posesiv. Spui că vrei să mă protejezi. Dar nu am nevoie de protecție, știu să îmi port singură de grijă. Nu am nevoie decât de încrederea ta și de puțină libertate.

       Ce-o fi atât de greu să înțelegi că stau lângă tine că vreau, că mă simt bine. Sau m-am simțit bine… pentru că încep să nu mai simt nimic. Încep să nu mai vreau nimic, nici de la tine, nici de la mine. Vezi doar greșelile mele. Dar oare ale tale nu sunt deloc atât de evidente? Nu vezi că mă sufoci, nu vezi că iubirea asta a ta mă sugrumă, iar gelozia ta îmi taie din avânt, din voință, din speranță, din judecată?

       Încet, încet… încerci să mă anulezi. Cu totul. Vrei să mă transformi într-un bibelou frumos și strălucitor, care să stea la loc sigur în casa ta, în camera ta, în patul tău. Nu poți trăi și viața ta și pe a mea. Nu mă poți lega de tine. Nu mă poți ține atât de strâns. Am nevoie de libertate, de aer curat, de un soare numai al meu.

       La început a fost frumos să fim nedespărțiți… dar acum… acum este deja prea mult. Fiecare atingere mă arde, fiecare sărutare mă otrăvește, fiecare șoaptă mă îmbolnăvește, prezența ta mă agită. Renunț! Acum cât încă mai pot! Acum cât încă nu e prea târziu! Acum ori niciodată! Citește bine aceste rânduri și vei înțelege! Adio!

Curaj…

Curajul… cine are curaj?

Cine are curaj n-are temeri?!

Sau cine are curaj,

Cunoaste mai bine ca oricine frica?

Curajul cred că este tocmai un impuls

Născut din frică.

Nascut din frica soră cu moartea.

Cui îi e frică, numai înfruntându-și teama

Va reuși să guste curajul.

Au fost vremuri în care n-aveam

Niciun dram de curaj.

Îmi mâncau pisicile din traistă,

Atât de lipsită de curaj eram.

Nu reușeam să iau atitudine,

Mă simțeam frustrată,

Nimic nu mă mulțumea,

Și totul mă întrista.

Într-un final… m-am simțit saturată,

Nu mai puteam suporta nedreptățile

Ce mi se făceau.

Într-un acces de nebunie…

Mi-am luat viața în propriile mâini,

M-am revoltat, chiar cu riscul de a-mi fi mai rău.

Și ce credeți că am descoperit?!

Liniștea, puterea, mulțumirea…

Puterea îmi dădea arapi,

Și când vedeam că și obțin rezultate,

Am înțeles că numai curajul și asumarea

Mă putea duce acolo unde îmi doream.

Dacă nu riști, nu câștigi,

Dacă nu încerci, nu reușești,

Dacă nu îți asumi, nu te vei regăsi.

Curajul face parte din noi,

Dar nu toți îi dăm curs,

Pentru că uneori este mai ușor să te complaci,

Să dormi, să te delași, s-aștepți,

Decât să lupți sau să iei atitudine.

Curaj nu înseamnă să te arunci în foc,

Ci să-ți învingi temerile,

Oricât ar fi ele de mici sau de neînsemnate.

Reușita înseamnă curaj,

Succesul se naște din curaj,

Geniul se naște din curaj.

Dacă nu am avea curaj,

Cu toții am fi banali,

Cu toții am fi fețe trase la indigo.

Curajul, inteligența și determinarea

Ne diferențiază…

Cu curaj, asumă-ți și vei reuși!

Dincolo de aparențe…

Sunt sigură că dincolo de aparențe,

Se află un suflet, sensibil și dulce.

Dar mă întreb, de ce nu vrei să îl arați?

Ce te reține?!

Ce te face să crezi că aceste aparențe

Ți se potrivesc și te avantajează?!

Expresiile te trădează…

Vrei să pari sigură,

Dar în adâncul sufletului

Ești de o fragilitate deosebită.

Vrei să pari fericită,

Dar seara, când pui capul pe pernă,

Te îmbrățișează singurătatea.

Vrei să pari mulțumită,

Dar lacrimile ți se scurg

Pe lenjeria din mătase,

De culoarea inimii albastre.

Vrei să pari puternică precum o stâncă,

Dar iubirea te înfricoșează.

Vrei să pari veselă,

Dar tristețe ți se scurge prin toți porii.

Ți se citesc pe chip toate temerile.

Din spatele zâmbetului,

Contrar dinților tăi albi,

Buzele-ți sunt înfometate de sărutări.

Ai vrea să iubești,

Dar nu știi cum să o faci mai bine.

Ți-e teamă să te lași purtată de valul pasiunii,

Intensitatea ardentă a inimii

Te îndeamnă să pui câte un pas înapoi.

Dă-ți jos măștile, renunță la ele,

Rând pe rând, aruncă-le una câte una,

Și vei simți eliberarea.

Vei vedea că încet, încet,

Grimasele ascunse se vor relaxa,

Chipul tău îș va redobândi naturalețea

Și va reflecta întocmai ceea ce simți.

Nu te speria că durerea

Te va schimonosi la față,

Este cel mai firesc simțământ,

Dă-ți voie să simți,

Este tot ce contează.

Într-o zi te vei simți liberă,

De tot și de toate,

Și-atunci vei putea zâmbi,

Pentru prima dată,

Cu toată inima.

Atunci vei realiza că viața este frumoasă,

Și că merită trăită.

Trăiește fiecare minut,

Ca și cum ar fi ultimul!

O singură viață ai,

Nu o irosi ascunzându-te!

De ce citesc?!

www.lecturirecenzate.ro

          Bună întrebare! În primul rând citesc ca să pot dormi, cărțile îmi fură temerile și acele amintiri urâte care mă bântuie de câțiva ani. Dacă n-aș citi în fiecare noapte, înainte de culcare, mai mult ca sigur aș face o noapte albă, gândindu-mă la toate nenorocirile prin care am trecut. Am amintiri care dor, amintiri care îmi fură liniștea dacă le las să îmi ocupe mintea, uneori nu le pot alunga nici prin rugăciuni, îmi sufoacă sufletul și mi-l fac obositor de greu, iar respirația mi se taie, de parcă aș trăi și aș retrăi la nesfârșit acel trecut urât, care m-a marcat și mi-a smuls orice urmă de inocență.

          Ce îndeletnicire minunată este cititul, o magie stranie îl învăluie. Aparent sunt doar litere, apoi literele devin cuvinte, cuvintele se transformă în propoziții, propozițiile în fraze și frazele în texte. Iar textul, din text, devine imagine, magie, poveste, o altă lume. O lume căreia mă dăruiesc cu drag. Pentru că reușesc, citind, să intru și eu acolo, reușesc să fac parte din roman. Fug de realitate și mă aciuez voit în inima unei povestiri care îmi taie răsuflarea. Uneori sunt doar martor la cele întâmplate, privesc de pe margine personajele care se iubesc, se ajută, se războiesc sau se dușmănesc. Pe unii îi susțin, pe alții i-aș omorî de la primul rând neplăcut. Alteori, mă îndrăgostesc atât de tare de câte un erou, încât încep să cred că eu sunt acela, sunt eu, sunt parte din istorisire. Din spectator mă transform în personaj activ, care ia parte la acțiune, care poate influența firul povestirii. Prin cărțile citite am călătorit în toată lumea, am făcut nefăcute, am iubit, am urât, am luptat pentru dreptate, am omorât dacă a fost nevoie, am ajutat și am salvat.

         Să nu mă credeți nebună sau vreo schizofrenică, poate că nu sunt singura care simte astfel când citește. Prin cărți evadez, fug într-o altă dimensiune mai palpitantă și poate mai frumoasă decât propria-mi viață. Și plec de-acolo cu inima plină de frumos, entuziasmată, odihnită, liniștită, plină de idei, sănătoasă psihic și sufletește. Adorm visând cele înfăptuite în cărți, și continui să visez, să prelungesc și să întregesc acțiunea. O transform după bunul plac, rupând barierele autorului.

        Cărțile mă vindecă, mă îmbogățesc, mă liniștesc, prin ele fug și mă întorc o Alina mai optimistă, cu mintea odihnită și plină de soluții. Prin cărți trăiesc ceea ce nu pot trăi în realitate. Cărțile îmi sunt surori, prietene, confidente, sfătuitoare, și vindecătoare. Cărțile sunt lumea mea frumoasă și nu voi putea renunța niciodată la cărțile mele superbe pe care le citesc cu inima cât un purice de entuziasm.

        Citiți cărți!

Despre gânduri…

timthumb           

          Zi sau noapte gândurile nu ne dau pace… ele aleargă în mintea noastră neîncetat, uneori chiar și în timpul somnului. Gândurile au mii de forme, idei, cunoștințe, amintiri, temeri, păreri, vorbe nerostite, îngrijorări sau pur și simplu, ele sunt acolo. Gândurile mai sunt cunoscute și ca vocea conștiinței, ele ne definesc, sunt adevarata noastră oglindă. Dacă cineva ar putea auzi gândurile unui om, probabil că se va cruci, uneori de răutate, alteori de prostie sau chiar din cauza ideilor de geniu. 

           Oricum ar fi, gândurile sunt ale noastre și nu ni le poate lua nimeni. Ele sunt însumarea ființei noastre… fără ele probabil că nu ne-am diferenția cu mult de animale. Problema este atunci când îți asculți gândurile numai în acțiuni distrugătoare, sau le ignori atunci când îți spun ceea ce este bine și frumos să faci.

           Gândurile sunt armele noastre, bogăția noastră și modalitatea noastră de a ne evidenția și reuși. Gândurile ne pot scoate din dificultate, ne arată calea, ne ajută să luăm decizii… ele așează lucrurile în mintea noastră și ne ajută să luăm cele mai înțelepte decizii… bineînțeles, dacă ținem cont de ele.

          Mie una gândurile nu îmi dau pace nici în somn. Sunt sursa existenței mele, sunt izvorul ființei mele și fără ele, probabil că astăzi nu aș fi cu nimic mai departe de o legumă. Gândurile sunt energia mea, optimisml meu, soarele meu, cele care îmi dau putere și scăpare, cele care îmi dictează ceea ce scriu… gândurile mă ajută să fiu, să exist, să trăiesc, să fac, să realizez și să reușesc ceea ce-mi propun… gândurile sunt un fel de prelungire a personalității noastre, de la ele pornesc faptele, tot ele dau startul tuturor lucrurilor din viața noastră.

        Gândurile se materializează, ele aduc la noi ceea ce ne dorim, din infinit, prin puterea voinței. Așa că dacă am gândi mai pozitiv, mai constructiv și mai frumos, exact aceste lucruri le vom atragem în viața noastră.

        Incit lumea la a-și scrie gândurile, ele sunt esență și sămânță pentru omenire. Poate un gând căruia nu îi dai curs, este defapt o mână de ajutor pentru altcineva. Bune sau rele, ele sunt geniale și trebuiesc ascultate, cele bune materializate, iar cele rele inversate în ceva constructiv.

        Gânduri, gânduri… oare ne dau vreodată pace?!

 

 

Articol scris de Gheorghe Alina