Sunt într-o mie de feluri…

Sunt ceea ce sunt…

Sunt femeie și bărbat…

Sunt om și soare…

Sunt pragmatism și sensibilitate…

Sunt frumoasă și urâtă…

Sunt bună și rea…

Sunt blândă și nemiloasă…

Sunt loială și infidelă…

Sunt serioasă și neserioasă…

Sunt atentă și aeriană…

Sunt cumpătată și lacomă…

Sunt iubitoare și indiferentă…

Sunt veselă și tristă…

Sunt zâmbet și lacrimă…

Sunt senină și înnorată…

Sunt ploaie și zăpadă…

Sunt caldă și rece…

Sunt primăvară și toamnă…

Sunt deșteaptă și proastă…

Sunt bogată și săracă…

Sunt ambițioasă și delăsătoare…

Sunt perseverentă și dezamăgită…

Sunt un cumul de bine și rău,

Sunt plămădită din bine și rău,

Am o singură față și o mie de măști,

Am o singură viață și o mie de vise,

Am o singură șansă și o mie de dorințe.

Sunt ceea ce sunt,

Pentru unii vis și visare,

Pentru alții pedeapsă și povară.

Pot fi într-o sută de feluri,

În funcție de oameni,

De starea și sentimentele mele.

Nu sunt numai bună,

Cum nu sunt numai rea,

Am o latură plină de lumină

Și una plină de neguri,

Dar niciodată nu se vor suprapune.

Și totuși când și dacă se vor amesteca,

Înseamnă că am trecut de pragul nebuniei

Și-o să mă înnec în propria schizofrenie.

Într-o zi o să-mi pierd mințile,

Sunt sigură de asta.

Într-o zi o să uit totul,

O să mă uit și pe mine,

Atunci voi cunoaste libertatea,

Atunci voi ști că am scăpat de toate.

Și că-n mine nu mai există nici bun,

Nici rău… ci numai adiere și-un strop de vânt.

Sunt ceea ce sunt…

Pentru unii nimic,

Pentru alții mult,

Iar pentru mine… tot!

MiniPrix – Super Fashion

Ce se poartă toamna asta?! Grea întrebare… eu știu ce se poartă pentru mine în fiecare toamnă! La mine se poartă bluzele tricotate, tricourile grosuțe, blugii gri și albastru închis, insulete și pantofi sport, geci din piele sau fâș… și cam atâta… mai răruț cu fustele că îmi îngheață piciorușele. Și când se lasă iarna grea… hainele vor deveni și mai groase. Dar până una alta, încă e toamnă și cred că a venit momentul să îmi reînoiesc și eu puțin garderoba, să devin o divă a lunii noiembrie. Nu știu cum sunteți voi, dar eu sunt mai zgârcită de fel… îmi plac hainele de calitate, dar cât mai ieftine posibil. Nu sunt genul care să arunce cu banii în stânga și-n dreapta pe haine de firmă. Până la urmă, de ce să plătesc eu marca, când oricum materialul este același, modelul aproape identic și el… important este să îmi vină bine, să mă simt comod și să cheltuiesc cât de mai puțin.

banner-new-black-friday-sambata

În toamna lui 2013 se poartă mini prețurile de la MiniPRIX.ro, magazinul online care comercializează haine, încălțăminte și accesorii pentru damă, bărbați și copii, la cele mai mici prețuri din România. Și dacă tot cei de la MiniPRIX sunt așa generoși și se gândesc la oamenii cu bugeturi decente, dar care au suficient bun gust de a se îmbrăca frumos, m-am hotărăt să îmi cumpăr și eu de la ei câteva articole vestimentare cu care să mă mândresc oriunde m-aș duce. Eu sunt adepta stilului casual, iar toamna mi se pare cel mai ofertant anotimp din punct de vedere al hainelor. Toamna mă simt în elementul meu, toamna sunt eu, toamna dau frâu liber celor mai nebune fantezii când vine vorba de ținuta mea. Îmi plac hainele asimetrice, îmi plac culorile tari, deși toamna cică nu se poartă culorile electrizante. Dar la mine se poartă tot ce îmi place mie și mă avantajează.

banner-new-cat-pulovere-dama

Așa că am început să caut… și cât mi-a luat să mă hotărăsc… aș fi cumpărat tot magazinul, dar fiind zgârcită din mamă-n fiică, m-am rezumat la numai patru articole. În primul rând am ales o pereche de blugi… și ce blugi lumeeee, frumoși, mie îmi plac, de ce să mint?! Am ales Jeans Skinny pentru picioarele și fundul meu generos… skinny ca să mă facă mai slabă, nu că aș fi eu schili mili, că nu sunt deloc. Mi-au plăcut mult că sunt clasici, cuminței, gri ca culoarea cerului de toamnă. Sunt genul care combină hainele echilibrat, astfel încât dacă îmi iau blugi clasici, piesa de rezistența va fi bluza… dacă blugii au un model mai nebunesc, iau o bluză decentă, căci ce-i prea mult strică. Blugii aceștia mă vor transforma dintr-o femeie pufoasă, voluptoasă, cum vreți să-mi spuneți, într-una cu forme și linii fine. Bunică-miu avea o vorbă: „pe multe le-au măritat blugii”, ce-ar fi dacă mă vor mărita și pe mine Blugii MiniPRIX. 🙂

blugi

De la blugi, am trecut la bluze, n-am îndrăznit să intru la hanorace că sigur nu m-aș fi putut stăpâni să nu cumpăr vreo două sau chiar trei. Am ales Bluza Tricotată Roz din acril 100%. Roz ca veselia ce-o am în suflet, roz pentru a-mi aminti de zilele senine de vară, roz ca lumea pe care mi-o doresc. Modelul bluzei este fabulos, mă duce cu gândul la greierele acela din poezie care purta frac și cânta vara-ntreagă la chitară, iar iarna profita de harnicele furnicuțe pentru a-l hrăni cu un bob de grâu. Cam așa sunt și eu, ca greierele din poveste, vara mă distrez, nu agonisesc nimic, iar toamna intru în priză, îngraș porcul în ajun pentru iarnă. La mine nimic nu este întâmplător, nici măcar stilul vestimentar, mă îmbrac după starea de spirit, nu doar după anotimp, și fiecare articol vestimentar are mesajul lui, cine vrea să îl vadă, îl vede, cine nu, nu. Obișnuită oricum nu sunt… dar puțini își dau seama ce simt după cum mă îmbrac.

bluza

Când vine vorba de încălțări, lucrurile se schimbă, îmi plac la nebunie încălțările din piele naturală. Urăsc să îmi fie frig la picioare, urăsc să mă ud și să stau umezită la tălpi, așa că uneori prefer bocancii, alteori pantofii sport, depinde și de vreme… dacă e soare, port pantofi sport, dacă e mohorât și plouă, insuletele sau bocancii sunt salvarea mea. Am insulete, dar sunt clasice, cu talpa joasă, bocanci practic… dar sunt cam modrogănoși, nu am mereu starea necesară să îi încalț, așa că am ales superbele Ghete cu toc comod din piele naturală, atât la exterior cât și la interior. Aceste ghete merg perfect cu blugii gri și bluza mea roz… da, știu că voi avea trei culori diferite pe mine, dar nu contează, important este să îmi placă mie. Așa sunt e, efervescentă, vie, colorată, veselă și plină de iubire. Ghetele acestea vor da un plus de rafinament ținutei mele casual. Îmi plac mult că au tocul comod, nu foarte înalt, detaliile de finețe sunt excepționale, cusăturile fac ghetele și mai frumoase, sunt călduroase și mă vor face să par mai înaltă. Deși toamna nu prea port tocuri, tocul nu se compară cu nimic altceva, tocul înseamnă feminitate și siguranță. Încălțată cu asemenea ghete, voi arăta ca o femeie frumoasă și sexi.

insulete

După ce am pus și ghetele în coș, în sufletul meu s-a dat o luptă, mi-aș fi luat o gheacă, mi-aș fi luat o vestuță din blană, mi-aș fi luat fular, căciulă sau mânuși… dar am și geci și veste. Așa că o excentrică ca mine ar fi ales un al patrulea articol de toamnă, ceva mai nebun. Așa că mi-am luat o umbrelă, dar ghici ce umbrelă?! Umbrelă Roz, evident. 🙂 Umbrela este din poliester, cu mecanism cu deschidere automată și închidere manuală, cu cadru din oțel și fibră carbon. Nu sunt Mary Poppins, dar mi-ar fi plăcut să fiu… să pot zbura cu umbrela mea oriunde m-ar duce gândul și imaginația. Umbrela aceasta va fi pata mea de culoare într-o zi plângăcioasă de toamnă. Ieșind pe stradă cu această umbrelă sunt sigură că voi aduce multe zâmbete pe chipurile oamenilor. Toți își cumpără toamna umbrele negre, albastre sau verzi, toate cât mai închise la culoare posibil. Eu nu, umbrela mea roz mi-ar aduce optimism într-o zi în care nici iarba nu crește, într-o zi în care cerul plânge și lumea este tristă sau prea grăbită în fuga pentru trai și viață.

umbrela

Cu adăugarea umbrelei în coș am finalizat comanda… am primit confirmarea pe email și a doua zi am și primit produsele acasă, cu plata ramburs. Am fost încântată de serviciul rapid și eficient pe care îl oferă MiniPRIX.ro, de prețurile lor accesibile, de calitatea materialelor și a hainelor în general. Așa că dragii mei, decât să plătiți branduri, mărci și modele pretențioase, mai bine luați haine omenești, făcute pentru oameni obișnuiți, pentru oameni care au și greutăți, și probleme, și responsabilități, dar și un stil vestimentar plin de bun gust și culoare.

        MiniPRIX – Super Fashion! Moda o fac ei!

“Descarca aplicatia Miniprix (pentru Android sau iOS) pentru a fi la curent cu super ofertele Miniprix!”

miniprix

Articol scris pentru Blog Friday – BlogAwards.ro…

Sursa Foto: MiniPrix.ro

Un strop de vară

47603_19_1371737531

Afară-i frig, e cenușiu, nu-mi place,

Mă întristează, am nevoie de culoare,

Aș vreau puțin verde și un soare călduros.

Să vină vara, acum! Îi ordon toamnei

Să plece, să se întoarcă de unde a venit,

Pământul să își schimbe rotația pentru mine.

Vreau o stare de fericire și de optimism,

Iar timpul ăsta care-i azi, mi-e potrivnic,

Mă îndoaie și m-apleacă, mă obligă

Să stau în genunchi și să mă chircesc.

Iar eu nu vreau, vreau să stau falnică-n picioare.

Fericirea… banii n-aduc fericirea,

Și mi-atât de dor de ea, vreau să-i zâmbesc

Să o strâng în brațe și să o sărut.

Dar fericirea mea are un chip, e om.

Dar omul s-a îndepărtat… aș vrea să trag de tine,

Să te aduc aici o dată cu primăvara mult iubită.

Mi te imaginez aici, lângă mine…

Mirosind împreună un buchețel firav de lăcrămioare,

Știi că miros a dragoste, a inocența noastră de demult…

Hai lasă iarna-n urmă, scutură distanța dintre noi,

Vino mai aproape și lasă-mă să-ți mângâi obrazul fin,

Dă-mi voie să-ți simt mireasma trupului ce pare-a fi a florilor de mai.

Nu te sfii, lasă în trecut minciunile, lasă în urmă supărările,

Lasă în spatele tău trădările, eu ți le-am iertat,

Să ne apropiem cu pașii goi unul de altul,

Și să ne strângem iar în brațe, ca altă dată.

Oamenii se tem de-apocalipsă, eu mă tem

De distanța noastră, mă îndurerez în lipsa ta,

Lângă tine vreau să stau, cu tine noaptea-i zi

Și ziua este veșnic tot senină.

Din vina ta mi-am pierdut linistea,

Mi-ai rătăcit primăvara și vara,

Chiar si cand sunt flori afară, eu văd în jur putrezăciuni.

Dar știi și tu că timpul nu ne iartă,

Ar fi mai bine dacă ai reveni, căci vremea trece,

Ni se usucă sentimentele și lacrimile de dor,

Eu te aștept așa cum știi și sper să vii într-o clipită,

Să aduci din nou în viața mea speranța

Și un strop de bucurie…

Tata tinichigiu și țigla metalică Metigla

Cizmarul nu are flecuri la pantofi, croitorul nu are nasturi la cămașă, iar tinichigiul nu are tablă pe casă. Cam așa se poartă la noi… meseriașul se îngrijește de oricine îl plătește, dar în casa lui… mai rar. Tatăl meu, tinichigiu de meserie, dar reprofilat de vreo 10 ani pe un job care să ne hrănească tot timpul anului, nu doar din aprilie până spre sfârșitul lui octombrie, cum este tinichigeria… lăsase casa noastră să se deterioreze din cauza altor preocupări, de fapt mint, nu casa, ci acoperișul casei… care arăta într-un mare fel. Casa era bună, din cărămidă, făcută de vreo 30 de ani, când fusese tatăl meu în forța tinereții lui… dar acoperișul… groaznic, arăta de parcă toate forțele naturii trecuseră peste el. Toate deodată, zăpadă, ploaie, grindină, piatră, ba chiar și cutremure… tabla era mâncată și găurită, burlanele și jghiaburile arătau de parcă erau niște oameni chercheliți și vopseaua bineîntețeles că se dusese de mult de pe faimoasă tablă.

30_0_0b

Venise anotimpul ploios, urâtul octombrie, iar noi stăteam cu ligheanele prin casă, pentru că ne ploua de zor în bucătărie, în sufragerie și ne mai picura puțin și în dormitorul părinților mei. Tatăl meu se suise de nenumărate ori pe casă, schimbase niște foi de tablă, dar acoperișul era răvășit rău, trebuia înlocuit cu totul, de la schelet până la tablă. Scândura era îmbibată toată de apă și aproape putrezită, căpriorii păreau și ei afectați de vreme și de intemperiile capricioase ale vremii. Tata, mare meseriaș, se hotărâse să îl reconstruiască el, să învelească el casa cu tablă zincată sau galvanizată. Nu zic, tata fusese la vremea lui un tinichigiu renumit în oraș, dar deja timpul își pusese amprenta pe noi toți și implicit pe materialele de construcție și modul de execuție pentru astfel de lucrări. Îi trecuse prin cap întâi să o învelească normal… așa cum erau învelite toate casele prin ’90, apoi se gândise să o învelească cu solzi. Când am auzit ideea, mai că înnebunisem… în primul rând pentru că mai mult rromii își învelesc casele cu solzi din tablă, apoi pentru că sunt foooarte migăloși. Destul că îmi petrecusem în copilăria mea mare parte din timpul verii făcând solzi cu tata pentru un ban cinstit. El îi trasa pe foile de tablă, îi decupa ca niște romburi, iar eu trebuia să îi îndoi cu falțul. Nu îmi răneam mâinile și nici nu îmi era greu, mă învățase tata cum să țin să îmi fie cât mai ușor… dar nu pot să spun că îmi făcea mare plăcere. Acum mă uit în urmă cu jind… acele momente petrecute în curte cu părinții mei, meșterind la solzii de diverse mărimi și amuzându-ne pe diverse teme, au fost niște momente de neprețuit. Apropo de asta, întotdeauna îmi dorisem să lipesc și eu două jgheaburi sau două burlane cu ciocanul de lipit. Mi se părea magie mare cum băga tata ciocanul în foc, îl încingea bine, apoi îl băga în apă tare, apoi în țipirig, și cum trecea el bara de cositor pe lângă ciocan, lipindu-se astfel cele două burlane, unindu-se într-unul singur. Întotdeauna mi se păruse că ciocanul arată ca o săgeată, mult mai masivă, de Cupidon… avea forma aia specială. Și uite așa, îmi dau seama, scriind, că a mea copilărie este mai vie ca oricând, deși au trecut deja câțiva ani de când s-a stins.

Web

Scheletul acoperișului l-ar fi putut face tata, într-o zi sau două ar fi fost gata… dar să pună tablă, tamjă grea, durează, la o casă ca a noastră ar fi putut dura și două săptămâni… timpul ne presa, vremea la fel. Și nici tabla de astăzi parcă nu mai este ce a fost. Mama vroia cu tot dinadinsul țiglă, dar nu orice țiglă, ci Țiglă Metalică Metigla de la CoilProfil. Toată țara știe că CoilProfil este cea mai bună firmă în domeniu, dar tata nu și nu. Dar nu pentru că n-ar fi știut și el cât este de bună țigla, ci pentru că el este un tradiționalist, și dacă el a învățat din adolescență tinichigeria e de părere că tabla e sfântă, dacă ar putea ne-ar îmbrăca și pe noi în tablă. Dar în acest război eu și cu mama trebuia să câștigăm, pentru că și eu știam toooate avantajele pe care le oferă nu doar țigla metalică, ci și compania CoilProfil. Beneficiile sunt multe, pe lângă prețul accesibil, țigla metalică Metigla are o garanție de minim 10 ani, dar ea poate să reziste pe o durată de 50 de ani sau poate și mai mult; are un design modern, adevărul este că o casă învelită cu țiglă arată într-un mod foarte sofisticat și elegant; montaj ușor, cantitate minimă de zinc garantată de 275 g/mp, risipa de materiale este minimă, așadar și pierderile sunt minime și multe altele. Ceea ce ne-a plăcut cel mai mult a fost faptul că timpul în care un acoperiș este învelit cu țiglă metalică este foarte scurt. Chiar și cu montatul lanților și adăugarea tuturor accesoriilor, nu durează mai mult de două zile… bine, depinde și de metrajul acoperișului. Așa că noi, mama și eu, ne făceam planul ca în patru-cinci zile să avem un acoperiș Metigla nou-nouț, rezistent pentru mai mult de 50 de ani.

86_0_3nn

Tata nici nu vroia să audă de acoperiș cu țiglă metalică, dar i-am pus frumușel laptopul în brațe și am început să îl vrăjesc, așa cum fac fetele cu tații lor: „uite tată, CoilProfil sărbătoresc 10 ani de experiență și cu prilejul acesta organizează și un Concurs cu Tombolă, 10 Ani Metigla, Acoperișul de la CoilProfil.  Și dau și premii… și ce premii tată!!! Marele premiu o croazieră de două persoan pe Mediterană, o bicicletă, umbrele… Tot ceea ce trebuie să facem este ca în perioada 20 septembrie – 20 noiembrie, 2013 evident, să achiziționăm cel puțin 150 de metrii pătrați de țiglă metalică Metigla. După cumpărare primim un cupon de înscriere în concurs pe care trebuie să îl completăm cu datele noastre. Uite, cuponul are o parte albastră și una roșie… partea albastră o trimitem la sediul CoilProfil până la data de 27 noiembrie 2013, orele 18.00, iar partea roșie rămâne la noi pentru a o prezenta în original în caz de câștigăm. Ce tare tată… ce fain ar fi să plec cu mama în croazieră. 🙂  Glumesc, glumesc… nu te supăra, v-aș lăsa pe voi să mergeți în croazieră. Tragerea la sorți se face pe 2 decembrie 2013. Mie una mi-ar plăcea bicicleta. Frumoasă inițiativă tată, nu crezi?!

–         NU!

306_0_3nHai tată, nu mai fii rău, tabla e tablă, dar țigla e și mai frumoasă și mai rezistentă… nu te-ai sătura de atâta muncă?! Uite ce e tată, acoperișul unei case este un element care trebuie privit din două perspective diferite, utilitate și estetică. Iar tabla nu are decât avantajul utilității, și nici pe acela 100%, nu te-ai săturat să vopsești acoperișul din 3 în 3 ani?! Cu timpul o să îmbătrânești și tu… cine o să se mai suie toată ziua bună-ziua să vopsească tabla pe casă?! Ai văzut că și burlanele și jghiaburile se dezlipesc în câțiva ani… cositorul tău nu ține o veșnicie. Și mai ales că e mult de muncă. Toamna s-a instalat, nu mai putem aștepta. Și mai ales, mie tabla nu mai îmi place cum arată… acoperișul este partea integrantă din identitatea casei, din personalitatea acesteia și nu în ultimul rând, este cel care completează stilul și ambiența unei construcții. Contează totul la acoperiș, de la formă, materialul din care este realizat și până la culoare… nimic nu este întâmplător, am evoluat tată… tu ești un meseriaș fascinant și te iubesc mult, dar nu mai suntem în 1900 toamna. Acum hai să îți zic câte ceva și despre țigla metalică… țigla metalică este rezistentă, ușoară, disponibilă într-o gamă largă de culori, se montează ușor și rapid, este garantată 10 ani și are o durată medie de viață de 50 de ani. Țigla metalică are decupaj după contur ceea ce îi conferă un aspect plăcut și face îmbinările între plăci să fie aproape invizibile. Iar varianta mată a țiglei metalice are un aspect deosebit fiind mult mai apropiată estetic de țigla clasică. Mi-ar plăcea o nuanță mată, întotdeauna am adorat în copilărie bucățile alea de țiglă ce păreau făcute din teracotă… mă rugam să-i pice vecinului una de pe acoperiș, să o ating, să o miros… eram și eu curioasă. Aaaa, și apropo, ei oferă până și consiliere tehnică, util, ca să știm ce să alegem.

178_0_0b

               Și pe lângă țigla metalică, CoilProfil oferă și o gamă de piese de finisaj care vin în completarea acesteia. Piesele astea de finisaj se folosesc pentru asigurarea condițiilor estetice și funcționale ale acoperișului. Ia uite aici ce șorțuri, borduri, coame, colțare, dolii, opritoare de zăpadă, semicoame și multe altele. Și când te gândești cât te migălești tu tată ca să faci toate astea… Și ce de accesorii au, șuruburi autofiletante, profile translucide, profile de etanșare, vopsea de retușare, diferite tipuri de izolație, folii anticondens și multe altele. Cam cum ai fi izolat tu acoperișul tată?! Că tabla asta ține atât de rece… Tatăăă?! Te-am plictisit?

49_0_0gf

–         Cam!

–         Vrei să ne jucăm ceva?

–         Ce?

–         Hai să intrăm pe simulatorul de culori să vedem ce culoare de țiglă alegem. Vrei?

–         Haaaai…”

Și aici am întâmpinat cu el  mari probleme… el vroia acoperișul și accesoriile roșii, eu le vroiam pe albastru… el vroia sistemul pluvial grena, eu vroiam gri… el vroia fațada casei crem, că așa o aveam deja, eu vroiam un turcoaz pal și tot așa. Ne-am învârtit, ne-am răsucit până am rămas la varianta mea și am căzut la pace.

” –     Tată, lăsăm așa?

–         Daaaa… și așa m-ai înnebunit de cap și trebuie să facem cum vrei tu. Cu voi două nu am sorți de izbândă. Punem țiglă…

–         Sunăm la CoilProfil – Distribuitor țiglă metalică Metigla?!

–         Sunăm!

–         Ce bine tată, te ador!

–         Ar fi bine să câștigăm noi vacanța aceea pe Mediterană pentru 7 nopți ca altfel te mănânc…”

Untitledxx

Curtea din spate…

              Îmi amintesc cu mare nostalgie universul copilăriei mele. Deşi nu am fost un copil născut în puf, am crescut frumos şi fericită. Asta este cel mai important în viaţă… fericirea, liniştea sufletească şi sănătatea.

            Acum toamna mi se pare urâtă, anostă, ştearsă şi deprimantă, însă atunci, în curtea din spate, mă bucuram de fiecare anotimp aşa cum era el. Fără să îi găsesc defecte, fără să mă plâng… fără să conştientizez timpul. Am fost un copil plăpând, dar veselă nevoie mare, iar măreţia curţii mele părea demnă de un basm. Când eram tristă, supărată sau nu aveam cu cine să mă joc… curtea mea era universul meu, căminul meu… acolo mă simţeam protejată. La fel ca Alice în Ţara Minunilor, însoţită de un Patrocle, care de fapt îl chema Pătrăţel, îmi petreceam timpul, anotimp după anotimp, jucându-mă sau doar visând la cai verzi pe pereţi… Fiecare sezon avea frumuseţea lui şi îmi aducea noi bucurii în sufletul meu de copil visător. Deşi acum sunt mare şi mi-am pierdut inocenţa pe parcurs, încerc să descriu totul din prisma copilului de atunci.

             Toamna avea culoarea ei specifică, cărămizie, ţin minte că aveam doi oţetari imanşi în curte, care o dată cu venirea frigului începea să îşi schimbe culoarea frunzelor… treceau prin toate fazele culorilor, ca un curcubeu îmi păreau atunci. Cred că aveau o sută de ani acei pomi, foarte impunători, înconvoiaţi în sensul soarelui, îmi dădeau un sentiment de protecţie şi de linişte. Frunzele lor aveau un miros puternic, înnecăcios… acum îl asemăn cu mirosul de tabac, însă atunci nu îmi făcea plăcere să fac „mâncare” cu frunzele lor. Dar erau frumoşi de privit, fiecare zbâtcitură a scoarţei era dovada anilor care trecuseră, iar ei tot acolo poposeau şi în prezent, ca nişte stâlpi, ca nişte martori ai existenţei noastre. De corcoduşul anemic mă bucuram cel mai tare, era pitic puteam ajunge în voie la cracile lui. Eram atipică, eu nu îi mâncam roadele cât încă erau acre, mie îmi plăceau coapte, când se făceau vişinii şi zemoase, păreau nişte prune de dimensiuni mai mici, foarte dulci. La vremea aceea n-aveam calculator sau jocuri electronice şi decât să fi stat în casă mai bine ieşeam în curte cu Pătrăţel, ne aşezam unul lângă altul pe pătura multicoloră de frunze şi priveam cerul, care de cel mai multe ori era înorat. Ciocanitoarea din stejarul vecinilor ne acompania zi de zi… îmi plăcea s-o ascult… şi-i povesteam lui Pătrăţel toate supărările mele de copil, toate visele care mi le făceam… cum speram eu să ajung la nori, cum îmi doream să mă fac mai repede mare. Nu ştiam că mare aveam să am probleme şi griji. Credeam că… să fii mare înseamnă să vezi lumea, să o explorezi, să faci ce vrei… dar la şapte ani ai mei, eram o fetiţă cam visătoare… nu conştientizam piedicile. Când ploua, Doamne, cât îmi plăcea să iau mormane de frunze ude în palme şi să le miros… miroseau atât de minunat… a curat, a pământ… îmi umpleam plămânii cu mireasma lor. Nu-mi păsa că mă făceam totuna de noroi, adierea ploii îmi plăcea teribil. Uneori stăteam în frig pe prispă şi priveam cum plouă, mama mă lăsa pe veranda doar dacă nu tuna sau fulgera, Doamne ce protectoare mai era. De fapt şi acum este. Liliecii lila şi albi de lângă poartă erau deliciul trecătorilor care se întindeau mereu să îi miroasă, uneori chiar şi rupeau crăcuţele lor, ciuntindu-i. Ce necaz aveam pe ei! Îmi placeau şi florile de toamnă, deşi le găseam cam sinistre, rigide, lemnoase… le lipseau delicateţea florilor de primăvară.

           Iarna toată curtea părea o întindere gigantică de alb, mie mi se părea că toţi norii, de sus, căzuseră în curtea mea… Copacii erau şi ei îmbrăcaţi frumos în alb , când erau gerurile acelea năprasnice păreau înveliţi în sticlă… parcă îmi era milă de săracii pomi… încercam să-mi imaginez cât de frig le este, cât de mult suferă ei acolo, afară. De vină era abecedarul, plin de poveşti, care relatau cât suferă natura când vine iarna. Iar eu îi credeam… trandafirii, acum fără flori, erau înveliţi în gheaţă, păreau de-a dreptul chinuiţi sub arma ascuţită a iernii. Pătrăţel era binecuvântat fiind un câine mare şi blănos şi nu-i era frig; dacă se ridica în două picioare pe mine, mă dădea jos sau mai mult… uneori în două labe părea mai înalt ca mine. Eram micuţă şi firavă. Puternicul meu câine mă plimba cu sania toată strada. Făceam cu copii un trenuleţ din două-trei sănii şi îl legam în frunte, să ne plimbe. Cât ne plăcea, şi ce-i plăcea şi lui, ne trăgea şi ne plimba în susul şi-n josul străzii până ne plictiseam. Era neobosit acest câine, se zbenguia şi alerge într-una prin omăt. Se juca cu fiecare copil dar seara tot cu mine se întorcea acasă. Mama îl hrănea şi-i dădea apa şi-i punea în cuşcă o pătură care să îi ţină de cald pe timpul nopţii. Şi îi plăcea, niciodată nu arunca pătura afară, se cuibărea în ea obedient. Iar dimineaţa o luam de la capăt. Ce mi-e dor de Pătrăţel şi de toţi câinii pe care i-am crescut de-alungul anilor.

            Primăvara, era minunat în curte, părea un tărâm al florilor albe. Erau o minunăţie. Creşteau de jur împrejurul gardului din spate,  popularele lăcrămioare şi ghioceii. Erau deosebiţi. Nu ştiu câţi dintre voi iubiţi mirosul mărgăritarelor. Pentru mine sunt florile mele preferate… parfumate, micuţe, cu tulpina atât de firavă, de un verde puternic şi cu capul plecat, elegant, de un alb imaculat. Miroseau fantastic, aroma lor se împrăştia în toată curtea. În imaginaţia mea bogată, asemănam mărgăritarele cu plecăciunea unei doamne… Lăcrămioarele erau şi florile preferate ale învăţătoarei mele şi-i făceam bucheţele drăguţe, prinse cu fir roşu şi i le dădeam de 1 martie, de 8 martie sau la sfârşit de săptămână. Când florile apăreau, Pătrăţel nu mai avea acces la curtea din spate, îl legau în lanţ. Dintr-un capăt în altul al curţii era prinsă o sârmă groasă în două piroane sănătoase; şi de sârma aceea era legat lanţul lui Pătrăţel, se putea plimba în voie de-alungul ei, atât cât ţinea gardul din faţă. Ce mai speria trecătorii când începea să latre. Avea un lătrat de te trezea din morţi. Nu se plictisea în lanţ, tot avea loc şi spaţiu să se zbenguiască, iar seara îl aliberam pe stradă, să alerge câte o jumătate de oră.

           Din ce în ce vremea se încălzea, mărul şi vişinul înceapeau să înflorească treptat. Ce frumos arătau. Iar florile apăreau încet, plăpânde, una câte una. Zambile, narcise, ghiocei sălbatici, lalele roşii, galbene, crinii, petuniile, mătăsoasele panseluţe, gura leului, regina nopţii, bujorii… toate îmbogăţeau curtea şi o faceau să pară mai mică. De o parte şi de alta a aleii erau numai flori… Îmi amintesc cu plăcere că de fiecare dată când treceam pe lângă trandafiri, smulgeam câte o petală şi o mâncam. Aveam şi preferinţe, mâncam doar petalele trandafirilor roşii şi roz, de cei galbeni nu mă atingeam. Cei roşii şi roz erau mai bătuţi, erau catifelaţi, foarte parfumaţi cu o aromă dulceagă. Cred că soiul lor era bun şi pentru dulceaţa de trandafiri.

Când mama dormea după amiaza, iar eu îmi terminam programul de scris şi de citit, mergeam în curte să îi fac un buchet de flori, să o surprind… şi de fiecare dată le rupeam inegal, cu tulpinile scurte; dar mama nu mă certa şi se bucura, le punea în vază, ba chiar în fiecare dimineaţă le tăia codiţele pe diagonală ca să ţină mai mult. Iar eu eram foarte fericită că mama aprecia şi îngrijea florile de la mine.

 Îmi pare atât de rău că nu mai ştiu, dar aveam în curte nişte flori roz şi roşii, care făceau mai multe flori pe aceeaşi tupină, din care îmi lipeam eu unghii. Petalele florilor aveau forma unor unghii date cu oja şi îmi plăcea teribil să le jumulesc ca să mă fac frumoasă. Minte de copil… În spatele casei între cei doi oţetari mama cultiva legume. Punea de toate, ceapă verde, usturoi verde, roşii, morcovi, ridichi, salată, castraveţi, ardei iute şi gras… ţin minte că pe lângă casă creşteau tufe de pătrunjel, leuştean şi mărar, chiar şi loboda. Ce îmi plăcea vara când îmi făcea mama ciorbă de lobodă cu toate legumele proaspete, culese din spate. Spărgea şi trei-patru ouă spre sfârşit când să-i oprească focul care rămâneau întregi… şi ieşea o minunăţieeee.

          Adoram să merg în grădină să muşc dintr-o roşie coaptă ca dintr-un măr, aşa nespălată, cât de dulci şi de proapete erau. Cred că nu am mai mâncat niciodată roşii aşa bune ca atunci. Îmi plăcea mult să o ajut pe mama în grădină, să le planteze, să le ude, la tot procesul creşterii eu eram ajutorul ei. Seara udam împreună, eu cu furtunul şi ea cu stropitoarea, acolo unde nu ajungea furtunul meu tras de la pompă. Şi ne jucam amândouă, ne murdaream de noroi, ne stropeam cu apă şi eram atât de fericite. Răcoream toată curtea cu apă, iar o dată cu lăsarea serii mirosul de regina nopţii domina toată curte, chiar că era Regina nopţii şi a curţii.

               Când erau ploile acelea torenţiale de vară, strada mea fiind în lucru,  era plină de gropi şi de băltoace… şi mergea desculţă luând fiecare băltoacă  în picioare şi mă stropeam şi mă mânjeam toată. Dar eram veselă. Chiar dacă pe jos apa era tulbure, uneori chiar plină de noroi, era atât de plăcută, de călduţă.

          Dudul din vecini era o atracţie pentru toată strada, aflat exact în poartă. Copii mai mari întotdeauna se suiau şi culegeau dudele. Mâncam cu toţii până ne făceam mov la gură. Şi ce greu ieşeau petele de pe tricoul alb…  

         Oricum a fost copilăria mea, cu bune cu rele, nu mi-a lipsit nimic, nu mi-a lipsit dragostea şi afecţiunea, nu mi-a lipsit înţelegerea. Iar curtea mea din spate era locul meu, refugiul meu, partea mea de natură care mă umplea de o stare de bine. Şi cert este că nu mi-aş lepăda niciodată colţul meu de rai unde am copilărit, pe o copilărie mai luxoasă. Fericirea se găseşte în lucruri simple. Pot afirma că am avut o copilărie boemă şi tradiţională.

                           Articol scris de Gheorghe Alina

Un nou început…

 

             Erau nopţi de toamnă când vântul îi atingea obrazul fin… iar ea, cufundată în gânduri şi griji, nici nu îşi dădea seama cât de importante erau aceste simple fenomene ale naturii. Trăgea din ţigarea aceea pe jumătate fumată şi se întreba în sinea ei dacă luase decizia corectă… Plămânii i se umpleau de nicotină iar mintea i se întuneca de fiecare dată când se gândea de câte amare de ori o înşelase. Poate că nu o înşelase niciodată cu sufletul, dar trupul nu îi mai fusese de mult fidel, doar ei… Singurei femei care reuşise să-l înţeleagă şi să-l iubească la adevărata valoare, necondiţionat şi fără să ceară nimic în schimb. Dar dragostea ei crescuse considerabil de mult şi deja nu mai făcea faţă îndoielilor şi sentimentelor de gelozie. Cu toate că era furioasă şi îndurerată, simţea că ar fi fost nedrept să-i îngrădească libertatea cu propriile temeri şi ieşiri nervoase… poate că era mai bine pentru amândoi să renunţe la tot şi să o ia de la capăt… fără el. Cuvintele astea două… fără el… îi răsunau în minte ca un ecou. Şi o făceau să tremure. Şi o făceau să plângă. Dar nu mai putea să se chinuie aşa şi nu mai putea să-l chinuie nici pe el. Certurile şi discuţiile se ţineau lanţ… El cerea înţelegere şi iubire, iar ea nu vroia decât să ştie că este doar al ei. Credea cu tărie că dragostea adevărată este doar între două persoane, fără implicarea altora… Iar explicaţiile lui erau de prisos… Se chinuiau unul pe celălalt, deşi aparent se iubeau.

                    Era trecut de ora două, leagănul din curte îi balansa corpul uşor… dar sufletul cine avea să i-l aline?! Îşi aprinse o altă ţigare şi… înecată în lacrimi şi fum, îşi dădu seama că singura soluţie ar fi să plece pentru o perioadă… Undeva, departe… Să nu o găsească nimeni. Nici el, nici alţii… Să îşi limpezească gândurile, să-şi uşureze sufletul şi să spere că, zdrobit de dorul ei, îi va veni mintea la cap şi o va aştepta cu nerăbdare. Ba chiar, cu puţin noroc, avea să o caute. Da, acest gând îi dădu speranţă şi începu să se calmeze. Deja luminiţa de la capătul tunelului se zărea, iar tristeţea-i nemărginită din suflet se risipea, puţin câte puţin, făcând loc valurilor speranţei. Acum resimţea şi frigul, căci, deşi era înfăşurată toată într-un poncho de lână, vântul de sfârşit de octombrie nu îi ierta trupul delicat, firav.

                   Cu paşii grăbiţi din cauza frigului intră în casă, merse în baie şi primul lucru pe care îl făcu fusese să îşi privească chipul în oglindă. Deşi era o femeie frumoasă şi tare dulce, chipul îi părea aspru din cauza durerii… Ochii verzi erau acum injectaţi şi roşii de la atâtea lacrimi, obrajii pistruiaţi erau palizi, iar buzele rozalii deveniseră acum uşor vineţii… Îşi clăti faţa, îşi trecu mâinile ude prin părul roşcat şi-şi spuse:

-De azi, Ilinca, vei fi altă femeie!… Vei porni cu dreptul şi o să ţi se schimbe norocul! Din noaptea asta tu vei fi o femeie puternică şi demnă de admirat!

                  Apoi făcu un duş şi se băgă în patul ei mare şi moale, în lenjeria ei veselă din mătase, şi adormi. Somnul îi fusese greu şi fără vise… Iar dimineaţa venise, parcă, într-o clipită. O trezise prea violent soneria telefonului, care zbârnâia pe noptiera din lemn… Buimacă şi speriată se ridică în capul oaselor şi se întinse leneşă după telefon… Ceasul era trecut de 12.

 

                  –   Alo?!

                  –   Bună, Ilinca! Ce faci?

                  –   Nu ştiu… Respir, cred… Tu ce faci?

                  –   Eu vroiam să te invit la o cafea… Ce zici?

                –   Nu, Oana, azi am să plec din oraş… pentru o perioadă.

                –   De ce? Ce ai păţit? Pleci cu Darius?

                –   Nu, Darius va rămâne aici… De azi o să rămână în urma mea.

                –   V-aţi despărţit?

                –   Nu, dar nici nu se mai poate aşa. Vreau să-mi limpezesc gândurile… Nu mai pot să rezist relaţiei… Mă consumă şi mă mistuie. Şi nu vreau să-i afectez şi lui liniştea… O să plec… o perioadă. Şi-n telefon Oana aude un oftat greu…

                –   Înţeleg. Şi unde o să pleci?

                –   Nu ştiu… E toamnă… Nu vreau să merg la nimeni cunoscut… Vreau să fiu singură. Dacă se poate, în pustietate.

                –   Hei, Ilinca, nu o lua razna! Te rog! Am o idee… De ce nu te duci la mare? Îţi dau cheile la casa mea de pe plajă… Ce zici?! Abia îmi îngrijeşti şi mie florile. Au nevoie de o mână iubitoare şi de o voce caldă.

                –   Mulţumesc. Cred că e o idee bună… Dar îţi pot cere o favoare?

                –   Orice!

                –   Nu vreau să afle Darius… Te rog să nu îi spui, indiferent de ce reacţie va avea când o să afle că am plecat. Când o să fiu eu pregatită, mă întorc şi o să îl caut să îi explic de ce am plecat. Bine?

                –   Da, fii fără grijă. Nu uita să treci să-ţi dau cheile!

                –   Da, te pup şi mulţumesc!

                –   Bye!

                      Se prăbuşi din nou pe perna cald, încă, privind în gol tavanul alb… Să fie oare bine ce urma să facă? Gândul acesta îi persista în minte. Dar situaţia cerea o schimbare radicală de ambient, dacă vroia să se salveze de la eşec, de la o suferinţă chinuitoare. Acum, cu Darius, se simţea ca-ntr-o capcană… Nici nu putea să moară, dar nici să trăiască.

                       Deodată îşi luă un avânt năucitor din pat, îşi scoase valiza din şifonier şi începu să bage în ea lucruri personale şi haine, unele elegante, altele de zi cu zi… Chiar dacă vroia să-şi limpezească gândurile, nu era neapărat nevoie să stea închisă în casă. Parfumuri, farduri şi bineînţeles, poza lui băgată într-o carte de-a lui Umberto Eco, „Numele Trandafirului”. Acea poză îi va aminti, de fiecare dată când o va privi, de ce şi-a părăsit căminul, cât a suferit, dar şi cât a fost de fericită. Şi o va face să reziste dorului lui. Trebuia să îşi ducă drumul până la capăt. În nici zece minute valiza era deja plină de lucruri şi de amintiri, chiar dacă ar fi vrut, cu disperare, să lase în urmă amprentele infidelităţilor lui, dar şi clipele pline de pasiune şi de iubire desăvârşită…

                       Acum stătea în faţa maşinii şi-şi privea casa din afară… Totul era ca un scenariu sinistru. Casa, destul de veche şi impunătoare, copacii dezbrăcaţi de frunze şi vântul adiind îi inspirau numai tristeţe… Când se gândea la interiorul casei, nu îi apărea în minte decât imaginea lui în fiecare colţ al încăperilor… vesel, zâmbitor. Apoi ei amândoi, împreună, fericiţi şi iubindu-se. Dar gata! Acum urma să spună cele mai grele cuvinte posibile, pe care inima i le dicta: „La revedere!”

                   –   Cioc – cioc!

                   –   Bună, Ilinca,intră!

                   –   Nu mai intru. Dacă intru nu voi mai pleca… Şi, dacă rămân, mă distrug pe mine şi-l distrug şi pe el. Dă-mi cheile, te rog şi nu uita! Darius nu trebuie să ştie nimic. O să-mi închid mobilul… Dacă vrei să luăm legătura, mă suni pe fix. Ok?

                  –   Da. Uite cheile!

Cu o căldură pe care numai o prietenă o poate avea, Oana o luă în braţe pe Ilinca, îi sărută obrajii şi-i spuse:

                 –   Mult noroc, draga mea! Când o să te întorci, totul va fi bine!

Lacrimi sfioase tremurau în ochii Ilincăi, care se forţa să nu le permită să i se reverse pe obraz, prin colţul ochilor:

                –   Mulţumesc, Oana! Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine!

                 Maşina gonea pe autostradă, iar cd-ul îi desfăta auzul şi inima cu acordurile şi versurile minunatelor melodii interpretate de Celine Dion… Conducea gânditoare, cu mintea golită de orice stres. Şofatul o relaxa, o liniştea… Oraşul natal rămânea din ce în ce mai în urmă, împreună cu imaginea lui. Acum avea să fie doar ea cu sinele ei, într-o contemplaţie divină… Va trece printr-un proces de autocunoaştere şi va cântări bine, cu sufletul, ceea ce e bun şi frumos în relaţia lor şi ce anume o făcea atât de nefericită. Iar la sfârşit va lua o decizie de necombătut… Totuşi, o urmă de îndoială îi umbrea gândurile. Bine ar fi fost să fie la fel de fermă şi în faţa lui. Trebuia să evadeze… Simţea că oraşul, pe care îl lăsase în urmă de minute bune, o sufoca…

                    Trecuseră deja aproape 4 ceasuri şi era foarte aproape de casa de pe plajă. Nici nu simţise când zburase timpul. Afară era întuneric, cerul senin. Doar maşinile care treceau pe lângă ea îi mai dădeau sentimentul că nu e singură.

Primul pas făcut în curtea din faţă îi dădu senzaţia că păşeşte pe un alt tărâm. Iar acest tărâm părea a fi dintr-un basm ce se sfârşeşte cu: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…” Nu ştia de ce, dar asta simţea. Uneori în minţile oamenilor se ascund adevăruri şi întâmplări care se transmit ca un presentiment… Dar cine ştie ce se va întâmpla până la finalul acestei aventuri?!

                    Îşi aruncă valiza pe podeaua casei şi alergă până în celălalt capăt al ei, către curtea din spate, care avea ieşire spre mare. Se descălţă în grabă, îşi dădu paltonul jos, îşi îndoi blugii şi se grăbi, prin nisipul umed, să ajungă la marea rece… Aflată la limita dintre apa mării şi  nisipul plajei, îşi întinse mâinile ca într-un gest de a cuprinde cerul, îşi umplu plămânii de aerul curat şi privea hipnotizată luna. Marea agitată îi trimise un val până la picioarele ei, udându-i tălpile. Tresări la contactul cu apa rece şi alergă din nou pe nisip… Râdea şi se simţea liberă după atâta vreme de chin. Chiar dacă bucuria ei nu era deplină, măcar era departe de tot ce era rău şi ar fi putut să-i umbrească bucuria sufletului. Frigul începu să o înţepe din toate părţile, aşa că fugi repede în casă, dădu drumul şemineului şi făcu un duş. Apoi se aşeză pe podea, pe blana de urs, cu o cană mare de ciocolată caldă lângă ea. Privea focul, ale cărui flăcări jucau în nuanţe de portocaliu şi roşu, sorbind câte o gură din ciocolata dulce şi fierbinte şi gândindu-se la el… Oare unde era acum, unde era prins? Oare se gândea la ea? Oare îşi dăduse seama că a plecat? Dar îşi spunea apoi dezgustată: „Cine ştie în braţele cărei femei se satură el de iubire acum?” Vrând  să-şi alunge din minte gândul acesta chinuitor, merse sus să-şi ia cartea pentru a citi câteva rânduri, în speranţa că va şterge orice amprentă a lui şi o va lua somnul mai repede. Plănuise să facă multe lucruri în ziua următoare. Se trânti din nou pe blăniţa moale şi deschise cartea. Pe prima filă era scrisă o dedicaţie de la el: „Cu multă dragoste, de la Darius pentru femeia vieţii lui, Ilinca!”

                        –   Ce dracu’ o fi fost în capul meu când am luat exact cartea asta?! Nu ştiam că o să dau de cuvintele lui?! Ba da… Dar parcă sunt masochistă, îmi place să sufăr, îmi place să plâng, îmi place să mă gândesc la tine… Vorbesc singură, ca o nebună… îşi spuse ea plângând.

                         –   Aţi accesat căsuţa vocală a abonatului cu numărul 07…

Întrerupând apelul îşi spuse dezamăgit:

                         –   Ce-o fi cu Ilinca mea de are telefonul închis?! Ea nu-l închide niciodată! S-o simţi rău?! Azi nu m-a căutat deloc… Ce-o fi cu ea?!

              Întins pe sofaua lui obosită din living, îşi făcea procese de conştiinţă şi griji, neştiind ce s-o fi întâmplat cu ea.

                        –   Oare să mă îmbrac să merg la ea? Dar nu mai bine să sune ea?… Dar nu. Sigur e supărată pe mine de aseară, că am plecat, deşi îi promisesem că rămân. Of, dacă nu m-ar fi sunat Andreea, poate că nu plecam…

                          Darius era un bărbat aproape de treizeci de ani, foarte atrăgător şi masculin, cu o virilitate aparte în gesturi şi priviri. Era înalt, brunet, cu ochii migdalaţi şi pătrunzători, atletic, cu un corp frumos şi bine structurat. Darius era un tip foarte inteligent şi foarte sufletist, un prieten desăvârşit, un amant extraordinar, foarte atent. Ştia exact cum şi ce să îi spună unei femei ca să o cucerească. Era un Don Juan al timpurilor noastre… Distins şi dulce, îi cădea în mreje orice femeie. Deşi Ilinca îl cunoscuse în apogeul său de cuceriri, relaţia lor dura de mai bine de-un an… El era un suflet liber, nu îi plăcea să fie constrâns şi îngrădit de nimeni. Îi plăcea ca fiecare zi să fie unică şi nicio experienţă să nu semene cu alta. Deseori suferea mult şi el din cauza propriei frumuseţi. Femeile se îndrăgosteau de el şi îi cereau mai mult decât putea el oferi. În felul lui, iubea toate femeile şi le privea într-un mod în care numai un bărbat adevărat ar fi putut să le preţuiască şi să le valorifice. Pe lângă faptul că le dăruia clipe pasionale de neuitat, le insufla încredere şi le făcea să fie mândre de ele. În felul lui, era un om bun… Dar nu putea fi bărbatul unei singure femei. Cel puţin nu trupeşte. Sufleteşte îi era fidel Ilincăi; indiferent câte prostii ar fi făcut, mai devreme sau mai târziu se întorcea la ea, pentru că nimeni nu îl iubea ca ea şi nu îl făcea să se simtă atât de bun şi atât de aproape de Dumnezeu. Deşi se simţea vinovat ori de câte ori o înşela, parcă nu putea să se oprească. Curiozitatea şi, poate, anturajul îl făceau să greşească… iar şi iar.

 

                        Dar azi, ceva în sinea lui îi spunea că ceva nu e în regulă cu ea, cu Ilinca lui cum îi plăcea să o numească, cu iubita lui, cu amanta lui, cu sora lui, cu confidenta şi prietena lui… ea întrunea toate cerinţele lui de la o femeie.
În interiorul lui simţea o iubire nemaiîntâlnită şi-ar fi făcut orice pt ea, însă îi plăcea libertatea, îi plăcea să se întoarcă la persoana iubită fără să se simtă constrans de vreo împrejurare, fără să o facă din obligaţie… ci doar dintr-un sentiment pur şi unic. Mulţi l-ar fi numit afemeiat sau egoist, spuneţi-i oricum, însă el era un om extraordinar, nimeni nu e perfect, şi nici el nu făcea excepţie…
Singurătatea îl apăsa atât de tare încât simţea că inima îi iese din piept… puse din nou mâna pe telefon apelând-o, dar tot nu suna.
–   S-a întâmplat ceva! Ea nu mi-ar face asta… nu şi-ar închide telefonul! Îşi spuse el cu glas tare. Îşi luă cheile maşinii şi-ntr-un suflet ajunse la ea acasa… întuneric peste tot.
–   Poate doarme…
Degeaba a tot ciocănit, degeaba s-a tot învârtit, degeaba a tot sperat că chipul ei cald să-l întâmpine ca altă dată, ea nu mai era… nu mai era acolo să-i înfrumuseţeze existenţa, să-i mângâie obrazul, să-i sărute fruntea sau să-i şoptească atât de timid şi de suav:  TE IUBESC!

Dezamăgit şi singur se întoarse la locuinţa lui, care acum îi părea atât de rece şi de vitregă… o căută cu privirea peste tot, sperând să-i audă glasul din senin.

Se tolăni pe fotoliul din dormitor, îşi aprinse o ţigară şi începu să soarbă dintr-un pahar whisky, îşi luă laptopul şi începu să vadă pozele cu ei doi. Câte momente fericite i se derulau acum prin faţa retinei… cum se amuza el de stângăciile ei, cum i se umplea inima de bucurie la micile ei ieşiri de gelozie, cum îi venea să sărute pământul pe care ea călca, cum îi săruta lacrimile calde de supărare sau bucurie… toate astea îl răscoleau şi mai tare. Dădu paharul de whisky peste cap şi se culcă, sperând ca a doua zi Ilinca să-l trezească cu un telefon.

                    Se auzea o hărmălaie ciudată de afară… ceva oarecum străin ei. Cu picioarele goale merse până la fereastra balconului şi o deschise… deodată totul prinsese o altă nuanţă, pescăruşii zburau gălăgioşi deasupra ca-ntr-un dans al păsărilor. Aerul rece o izbi direct în faţă şi-i făcu pielea să se zgribulească prin cămăşuţa de noapte, albă, semitransparentă. Părul roşu îi atârna pe spate, mişcându-i vântul din când în când câte o şuviţă, ochii verzi şi odihniţi aveau o altă strălucire în ei în dimineaţa aceasta. Un zâmbet îi miji în colţul gurii simţind că sfârcurile i se întăresc prin materialul vaporos. Îşi trase repede pe ea un capot gros şi coborî jos pe verandă să-şi soarbă cafeaua neagră şi dulce-amăruie. Dulce-amăruie, exact ca dragostea ei. Cuibărită în scaunul din nuiele împletite privea marea care era extrem de tulburată, agitată, în nuanţe de gri şi alb. Pescăruşii încă stăruiau deasupra valurilor învolburate… cântecul apei îi răsuna-n urechi şi se gândea: ”uite cât de supărată este marea azi, uite cât de trist pare totul…”

                    La câţiva kilometri depărtare de ea, pe Darius îl trezise soneria… Silos şi foarte morocănos se dădu jos din pat şi deschise uşa. Când colo, prietenul lui cel mai bun, Eduard.

                  –   Salut frate!

                  –   Ce vrei mă la ora asta?

                  –   Vroiam să te invit la un fotbal revigorant de dimineaţă.

                  –   Nu vin mă, lasă-mă.

                  –   Ce-ai păţit, Darius?

                  –   Nimic mă!

                  –   Hai frate, zi, ce-ai de eşti aşa ciufut?

                  –   Ilinca… Aseară nu era acasă, avea telefonul închis.

                  –   Ha ha ha! O fi fost în oraş cu fetele.

                  –   Şi-şi închidea telefonul?

                  –   Nu, nu-i aşa?

                  –   Păi nu!

                  –   Crezi că te-nşeală? Să fie reversul medaliei?

                  –   Nu ştiu mă… ar fi culmea la cât a tras ea să salveze relaţia noastră… la cât m-a implorat să termin cu infidelităţile şi nopţile pierdute cu voi.

                 –   Te iubeşte! De ce n-o suni pe prietena aia a ei… gagica aia mişto, spuse Eduard rânjind, în timp ce punea de-o cafea pe foc.

                 –   Da, ai dreptate. Stai întâi să încerc să o mai sun pe Ilinca. Uite frate iar aţi accesat căsuţa… curului.

                –   Atunci sun-o pe prietena ei…

                –   Taci! Sună! Alo… bună, sunt Darius!

                –   Ooo, bună Darius! Cu ce te pot ajuta?

                –   Ilinca a fost cu tine aseară?

                –   Nuu…

                –   Nu? Păi nu era acasă, are telefonul închis, dacă tu care eşti prietena ei nu ştii nimic de ea, atunci gluma se îngroaşă… O fi păţit ceva!

                –   Nu cred… S-o fi distrat şi ea pe undeva.

                –   Singură?

                –   E, singură! Nu fi naiv Darius!

                –   Păi nu sunt, dar n-aş crede că mă înşeală.

                –   Nici nu te înşeală, Darius. Tu eşti cel care înşeală, nu ea, spuse Oana pe un ton ridicat şi ferm.

               –   Înseamnă că tu ştii ceva. Măcar e bine?

               –   Nu ştiu cât de bine poate fi la cât era de dezamăgită…

               –   Unde e?

               –   I-am promis că nu îţi spun!

               –   Vreau să merg după ea! O iubesc…

               –   Urât mod de a-ţi demonstra iubirea ai avut până acum.

               –   Oana, te rog!

               –   E la casa mea de la mare… Ştii, unde ne-am intâlnit astă vară.

               –   Da ştiu! Aaaa! Oana?

               –   Da?!

               –   Mulţumesc mult!

               –   Fă-o fericită!

        Eduard îi dădu cafeaua fierbinte şi-i spuse:

              –   Dacă te duci după ea, ce ai de gând? Nu mai poţi continua aşa…

              –   Nu vreau să o pierd, nu vreau să-mi pierd nici libertatea… Dar dintre ea şi libertate o aleg pe ea. Azi am nişte treburi de aranjat şi deseară o să plec la ea… O să te rog frumos să mă scuzi, mă duc să fac un duş şi apoi să îmi aranjez ploile.

                  În partea cealaltă Ilinca îngrijea florile de pe terasă, le ştergea frunzuliţele, le uda, le aerisea pământul, le vorbea despre cum se vede ea peste cinci ani, măritată, cu un copil, şi picând mai adânc pe ganduri îşi aprinse o ţigară pe veranda răcoroasă şi-şi întinse mâna pe masă să ia cartea… Recitind dedicaţia, scoase poza din ea. Primul impuls când îi zări chipul oglindit în poză fusese să suspine… Zâmbetul lui dulce îi aduse aminte de sărutările lui pasionale. Ochii blânzi parcă îi şopteau un te iubesc. Dar dragostea cu care privise acea poză altădată se transformase într-o dezamăgire imensă. Mai ales când în urechi îi răsunau cuvintele lui: “Plec, mă aşteaptă băieţii. Nu mai vin în seara asta, nu mă aştepta, nu ajung, nu pot. Nu mă mai stresa cu telefoanele, vreau să fiu singur…”. O podidi plânsul când prin faţa ochilor revăzu scena acelui sărut cu alta şi îşi aminti de mesajele din miez de noapte de la altele, sau de telefoanele lui, cum sunau neîncetat în anumite momente. Şi-şi spunea ea plângând:

               –   De ce oare îl iubesc atât de mult? De ce nu pot fi şi eu indiferentă? De ce nu îl pot uita? Îl iubesc şi, totuşi, vreau atât de tare să-l alung. În momentul respectiv o cuprinse o disperare de nedescris, îşi dădu jos pantalonii şi se îndreptă în cămaşa din bumbac spre mare, alergând şi plângând şi nu se opri decât atunci când apa îi ajunse la nivelul gâtului… Era foarte rece şi agitată. Un val o doborî la fund, iar ea se ridică speriată, chinuindu-se din răsputeri sa iasă la suprafaţă, temându-se că valurile o vor trage mai în larg. Se zbătu ceva timp până ce reuşi să se redreseze şi, epuizată, înotă până la mal. Udă leoarcă se prăbuşi pe nisipul jilav şi rece. Trăgănd aer în piept, îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă în hohote spunându-şi:

                –   NU MAI POT! NU MAI POT! DARIUS CE ÎMI FACI TU MIE?! NU MAI POT! NU MAI REZIST!!

Lacrimile i se înodau în barbă, dar odată cu ele inima i se părea mai uşurată, puţin câte puţin. Frigul o cuprinse groaznic, dând-o într-un tremurat teribil. Intră repede în casă, dădu drumul la apa fierbinte în cadă, îşi dădu jos hainele de pe ea şi se băgă în apa caldă şi plină de spumă parfumată. După minute bune de stat în cadă, se înfăşură într-un prosop imens şi se sui în pat dormind până spre seară.

                    Aproape îşi terminase toate treburile. Mai avea să treacă doar pe la magazinul de bijuterii; trebuia să o facă să-l ierte pt măgăria de acum două seri. Bagajul îl aruncase în portbagaj, iar inelul îl puse în buzunarul de la blugi. În maxim patru ore avea să îşi revadă iubita de care îi fusese atât de dor.

 

                    Ilinca se trezi destul de liniştită, şi-şi spuse:

                –   Ce Dumnezeu e cu mine?! Sunt în Constanţa şi nu ies şi eu nicăieri? În felul ăsta nu o să-mi revin niciodată. Hai, puturoaso, ridică-te şi aranjează-te! se motivă ea singură.

               Arta aranjării era un adevărat ritual pt ea, feminitatea era calitatea ei cea mai de preţ… Îşi unse corpul cu o crema parfumată, apoi îşi puse pe ea lenjeria intimă de culoare neagră, chiloţeii din dantelă şi sutienul push-up, apoi dresul de culoarea piciorului. Îşi machiă ochii, îşi dădu cu pudră în obraji, să îi coloreze puţin, îşi luă de pe umeraş rochia de un albastru regal, puternic şi impunător, scurtă dar cu decolteul acoperit să nu arate tot, îşi puse brăţara din argint, lată de zece centimetri, pe mâna dreaptă, ca unic accesoriu, apoi îşi aranjă părul într-o coadă de cal elegantă. Îşi făcu buzele cu un luciu de culoarea piersicii, care să se potrivească cu tenul ei, îşi dădu cu parfum pe gât şi la încheieturile mâinilor, lângă ureche, apoi îşi puse pantofii negrii, cu tocuri foarte înalte, şi porni spre uşă. Uh… se întoarse, din păcate, pentru că-şi uitase geanta plic. Să fi fost acesta un semn negativ? Nuuu, nimic nu avea să-i umbrească această ieşire. În nici o jumătate de oră era la uşa casinoului. Îşi lăsă paltonul la intrare şi cu o atitudine de doamnă, se strecură printre jucători. Deşi nu avea prea mulţi bani la ea, vroia să îşi petreacă câteva ore bune aiurea, în faţa vreunui joc ridicol care să îi toace banii încet dar sigur.

 

                       Darius era deja în faţa casei ei. Intră în curte… Din nou întuneric peste tot de jur-împrejur. Încercă să o sune din nou, nimic, telefonul închis.

                   –   Doamne unde o fi?! Aaaaa, ştiu… o sun pe Oana! Alo?! Bună Oana, Darius sunt!

                   –   Da, Darius, ce-ai păţit?

                   –   Ilinca, nu este… E întuneric… O fi venit acasă?

                   –   Nu cred, m-ar fi anunţat.

                   –   Şi-atunci?

                   –   Nu ştiu! Caut-o şi tu…

                   –   Offf, bine, mulţumesc. Şi-i închise.

Necăjit la culme începu să caute întâi în toate restaurantele din împrejurimi. Apoi barurile, apoi cinematograful din centru… Trecuse deja de ora unu noaptea şi el nu reuşise să dea de ea. Nemulţumit peste măsură, avea de gând să intre în primul bar care avea să îi apară în cale să se îmbete. Curios. Prima “instituţie” apărută era un casino.

                  –   Hmmm, să intru? Intru să vad ce-i pe aici, beau ceva… Văd eu. Ce nume idiot are casino-ul ăsta! Auzi idee: Casino Love!… Love pe dracu’! Aici e coşmarul tuturor banilor, îşi spuse el dezgustat. Odată ajuns înăuntru, primul lucru pe care îl făcu fusese să meargă la bar şi să ceară un whisky sec dublu… Bău o gură şi-şi întoarse privirea spre inima casinoului. Zeci de bărbaţi în jurul ruletelor, pe părţi aparate şi tot felul de mese de joc… Mai bău o gură generoasă din băutură, îşi aprinse o ţigare şi prin norii de fum, zări la un aparat stingher, la câţiva metri depărtare, o roşcată cu spatele. Stătea aşezată cu stil pe un scaun înalt, apăsând butoanele aparatului într-o manieră delăsătoare.

                –   Ea e! îşi spuse vesel şi sigur pe el. Porni încet spre ea, fără să facă valuri în urma lui, pe nesimţite era acum în spatele ei… Întâi îi adulmecă parfumul părului şi îndrazni chiar să-i sărute umărul gol. Ea tresări speriată şi se intoarse revoltată, pregătită să dea vreo palmă cuiva.

           Făcu nişte ochi mari şi spuse:

               –   Darius???

               –   Da, iubito, eu sunt!

Fără să mai poată scoate un cuvânt, îl luă în braţe şi îl strânse tare.

              –   Mi-a fost atât de dor de tine, Ilinca! Nici nu-ţi imaginezi! Am crezut că te-am pierdut! Iartă-mă, te rog! Am fost un prost! Eu pe tine te iubesc, pe tine te vreau… iartă-mă!

              –   Shhhh, îi spuse ea atingându-i buzele cu degetele, nu mai spune nimic! Sărută-mă şi taci!

  Atunci el îi prinse faţa în palme şi-i sărută gura dulce, cu aromă de vanilie, contopindu-se amândoi în magia sărutului.

             –   În seara asta norocul este de partea mea Ilinca, te am pe tine şi mă simt cel mai norocos bărbat… Vrei să pariem pe un număr la ruletă?

             –  Da. Dacă tu aşa simţi, da!

             –  Suma asta pe şapte de negru, vă rog! Se învarti roata ruletei frenetic şi, când colo, bila pică exact pe şapte de negru. Bucuroşi, se imbrăţişară şi îşi dădură câte un sărut de veselie.

             –   Vezi, iubito? Am avut dreptate!

Îşi luară banii şi hotărâră să plece acasă. Se făcuse deja 4 dimineaţa cât se mai învârtiră ei prin casino. Fiind cu maşini separate, plecară separat şi ajunseră la câteva minute diferenţă. El o aştepta pe plajă. Soarele începuse să iasă afară din marea învolburată. Aşezat pe o pătura găsită pe verandă, se gândea că numele casinoului fusese predestinat. Privind pierdut la marea pe care o iubea atât de mult, o simţi apropiindu-se. Întoarse capul şi o zări desculţă venind spre el. Se aşeză în braţele lui, ghemuindu-se de frig.

             –   Să nu mai pleci niciodată aşa… Tu ştii că te iubesc, credeam că tu mă întelegi. Uneori simt nevoia să evadez. Nu-mi plac reproşurile, tu ştii. De asta o să încerc să mă îndrept, să nu te mai înşel, să nu te mai chinui.

            –   De asta am şi plecat. Tocmai ca să nu îţi mai reproşez nimic, să nu te mai simţi obligat să te întorci la mine. Am plecat ca să îţi pot reda libertatea fără să te rănesc.

            –   Întotdeauna mă întorc la tine de bunăvoie, de plăcere… Eu te iubesc în felul meu.

            –   Eu te iubesc cu toată fiinţa Darius, şi mi-e tare greu să te împart.

            –   Ştiu, Ilinca, spuse el sărutându-i ceafa golaşă.

Soarele ieşise de tot din matcă şi acum negura nopţii se risipise complet… Chiar şi marea gălăgioasă se liniştise. Vântul se înteţise aşa că întrară în casă.

                 În dormitor era o căldură atât de plăcută… El se aşeză pe pat, o luă în braţe şi-o sărută suav pe guriţă şi pe gât. Apoi o trase peste el astfel încât ea să se lovească cu şoldul de cutia din buzunarul de la blugi.

             –   Ce ai acolo?

             –   Uite! zise scoţând cutiuţa…

             –   E ce cred eu că este?

             –   Da!

Cu un zâmbet larg, deschise cutia şi văzu un inel vechi de aur cu o piatra măricica de safir, de culoarea ochilor ei luminoşi. El luă inelul, i-l puse pe deget şi-o întrebă, râzând:

            –   Vrei să fii logodnica mea o perioadă definită de timp?

            –   Da! Da! Vreau! Şi-l luă în braţe şi-l sărută cu toată dragostea de care era ea capabilă.


                             Poveste scrisă de Gheorghe Alina