Calin…

Te chem… te-alung.

Te rog… te oblig.

Te ador… te detest.

Te iubesc… te urăsc.

Îți șoptesc… zbier.

Îți vorbesc… tac.

Te alint… te înjur.

Te mângâi… te lovesc.

Te ating… te pălmuiesc.

Te vreau… nu te mai vreau.

Mă înțelegi?!

Nici eu nu mă înțeleg.

Nimeni nu poate.

În mine se dă o luptă,

Între iubire și ură,

Între dorință și delăsare,

Între pasiune și scârbă.

Aș vrea să trăiesc lângă tine,

Și totuși, ceva nu mă lasă.

Poate că-i frica,

Poate că-i teama că o să-mi pierd libertatea.

Nici eu nu știu.

Nu încerca să mă înțelegi.

Nu-i nimic de înțeles.

Este doar mintea mea schizofrenică.

Care nu știe să trăiască în liniște.

Doar inima mea diformă,

Care nu știe să pulseze

Fără împunsăturile durerii.

Ei și ce dacă mă găsești zăcând,

Nu vreau decât să te impresionez.

Să te condiționez,

Să-ți fie milă,

Pentru ca mai apoi,

Să te pot alunga,

După voia inimii mele bolnave.

Îți zâmbesc.

Este un zâmbet mărșav.

Ceva din mine te-ar iubi,

Dar altceva te-ar devora.

Nu încerca să mă schimbi,

Nu o să reușești.

Poți doar să mă accepți așa cum sunt,

Și într-o zi…

Poate că voi învăța să fiu și eu un om.

O femeie, ca toate celelalte.

Iubitoare și calină.

Azi nu sunt și nici nu vreau să fiu.

Azi sunt posedată de viciile trecutului.

Astăzi nu-s ființă, nici femeie,

Astăzi sunt o arătare,

Gata să termine cu-această existență…

Mizeră… mizerie!

Cu aceeași poftă nebună

Îmi palmă îmi picau stropi,

De ploaie sau de lacrimi,

Nici eu nu puteam să-mi dau seama.

Mi-am dus mâna la ochi,

Am văzut că sunt uzi și sărați.

Fierul rece îmi înghețase sufletul,

Piatra îmi împietrise trupul

Și marea îmi atinsese ochii.

Simțeam ceva, soră cu durerea,

Dar era nefiresc de fierbinte.

Și mă întrebam,

Durerea oare este fierbinte?

E caldă, așa se simte?

Era pentru prima oară când simțeam așa ceva,

Așa cum fusese și prima oară când iubisem,

Dar iubirea părea să piară,

Se dădea o luptă,

Între dragoste și ură.

Curios, antagonic, alambicat simțeam.

În acele momente nu eram om,

Nici femeie, ci o ființă stranie,

Parcă venită de nicăieri

Și care încerca pentru prima dată,

Sentimentele dulci și crude omenești.

M-am așezat pe prima bordură de stradă,

Am văzut într-o baltă ca fața

Îmi era distorsionată și crispată,

Eram urâtă, durerea mă făcea urâtă,

Iar lacrimile îmi brăzdau necontenit fața.

Îmi spuneam, oprește inimă lacrimile,

Ce rost au ele?!

Dar parcă din ce plângeam,

Mai tare mă simțeam mai ușurată.

Și-am înțeles că plânsul,

Detensionează sufletul,

Îl curăță și-l ușurează,

Îl fac plăcut și calm.

Am așteptat, m-am lăsat să plâng,

Cât aveam să o țin așa?!

O veșnicie n-aveam cum,

Cândva glandele lacrimare ar fi secat.

Și-așa a fost, m-am oprit,

M-am privit din nou în apă,

Fața începea să-și recapte forma

Și trăsăturile firești de om.

Mi-am spălat chipul cu apă limpede,

Eram în sfârșit eu.

Dar încă simțeam un gust amar

Și mi-am zis, asta lasă dragostea în urmă?!

Ar fi mai bine să nu mă mai îndrăgostesc,

Dar oare cât avea să mă țină voință?!

Până când întâlneam următorii ochi frumoși,

Și-o luam de la capăt,

Cu aceeași poftă nebună de iubit.

Colț uitat de suflet

tplzdntv.weblog.ro

Stăteai bine acolo unde erai,

Într-un colț uitat de suflet…

A trebuit să reapari aducând după tine,

Toată durerea feroce a neîmpliniri.

Nu-mi place și nici nu-mi face bine,

Pleacă, ieși afară din mintea mea,

Te izgonesc cu toată forța

Și cu toată violența de care sunt capabilă.

Nu vreau să te văd în fața ochilor,

Îmi afectezi vederea, mă dor ochii.

Nici vocea nu vreau să ți-o mai aud,

Îmi zgârii timpanele, îmi sângerează.

Nici nu vreau să mă gândesc la tine,

Simpla amintire îmi dă o senzație de nervi.

Ce rost mai are să îmi bat capul?!

Oare de ce am starea necesară,

Să mă complic cu aceste rânduri?!

Nu le meriți, ar trebui să le presar cu ură,

Nu te urăsc, dar nici nu pot să mi te amintesc

Cu zâmbetul gingaș pe buze.

În singurătatea mea, sunt mai lucidă ca niciodată,

Și-abia acum eu înțeleg ce bine-mi este singură,

Ce fericită sunt și cât de liniștită.

Așa c-ai face bine, să nu mai reapari în veci,

Să dăm uitării tot trecutul

Și să privim încrezători spre viitor.

Iertare

forgive_me

Lacrimile pe care m-au făcut să le vărs le iert.

Durerile și decepțiile le iert.

Trădările și minciunile le iert.

Calomniile și intrigile le iert.

Ura și persecuția le iert.

Loviturile care m-au rănit le iert.

Visurile nimicite le iert.

Speranțele moarte le iert.

Lipsa de dragoste și gelozie le iert.

Indiferența și reaua-voință le iert.

Nedreptatea în numele dreptății o iert.

Mânia și maltratările le iert.

Nepăsarea și uitarea le iert.

Lumea cu toate relele ei, o iert.

 

 

* Fragment citat din cartea lui Paulo Coelho, Aleph