Să râd pentru tot restul vieții…

sa_rad_pentru_restul_vietii_mele

Mi-ar plăcea să râd pentru tot restul vieții mele. Probabil că n-ar fi posibil, căci viața nu este toată roz, însă… aș vrea să-mi petrec restul zilelor fiind veselă și optimistă. Oricum sunt, foarte rar am momente în care să mă simt tristă sau apatică. Cunosc foarte bine aceste stări, sunt în mine și ele, numai că nu le dau voie să iasă prea des la suprafață. Las supărarea pentru momentele cu adevărat întemeiate, în rest prefer să râd, să mă bucur și să văd frumosul din jurul meu, chiar și acolo unde el nu există.

Acum câteva zile am fost „prinsă” într-o fotografie în care râd cu poftă. Este prima mea poză în care rânjesc cu toată gura. Adevărul este că a fost „trasă” spontan. Nu am știut că sunt fotografiată, dacă aș fi știut, probabil că aș fi stricat momentul. Între timp poza aceasta a devenit preferata mea. Și știți de ce?! Pentru că efectiv în acea poză radiez. Sunt senină, chipul îmi este destins, ochii îmi strălucesc și mi se văd dinții. :))

Contrar impresiilor mele am constatat că sunt mult mai frumoasă atunci când râd. Veselia îmi luminează tot sinele și devin ca un magnet pentru cei din jurul meu. Dacă până acum aveam îndoieli, de acum îmi pot dori din toată inima să apar în poze numai râzând. Vreau să-mi trăiesc restul vieții râzând pentru că numai așa voi atrage lângă mine oameni la fel de veseli și de frumoși ca și mine… este un sentiment minunat, credeți-mă! Iubesc veselia! Voi? 🙂

Rănește-mă cu adevărul

f91320a8253e507ebae0fc815ef4d462

Sinceră să fiu, nu-mi place să fiu rănită deloc. Dar decât să fiu prostită cu minciuni, mai bine să fiu rănită cu adevăruri. Deși pe moment adevărul mă rănește, după ceva timp, când gândurile se domolesc și nervii își găsesc drumul către starea de liniște, adevărul ajunge să mă consoleze. Așa că îți ordon – rănește-mă cu adevărul, nu mă prosti cu minciuni gratuite!

Cui ordon? Nu știu! Oricui! Tuturor celor care decid să-și lege viața de a mea! Consider că viața este frumoasă și oamenii sunt cei mai prețioși. Îmi ghidez existența după un soi de zânisme care mă ajută să trăiesc în echilibru – pozitivă, luminoasă, veselă și cu gândul numai la bine. Dacă aș renunța la aceste zânisme, aș fi o amărâtă care s-ar teme și de umbra ei. Probabil că aș umbla pe stradă cu o pungă în cap și nu aș mai îndrăzni să fac nimic, nimic din ce-mi doresc sau îmi place să fac!

Dar cum nu pot să trăiesc singură, am nevoie de oameni speciali lângă mine. Nu e vorba de o nevoie materială, ci de nevoi emoționale. Am nevoie să iubesc și să fiu iubită. Sunt oameni cărora le încredințez inima mea pe tavă, dar sunt și oameni de care mă feresc. Însă oricât m-aș feri, se mai întâmplă să pic în plasă! Urăsc să fiu dezamăgită! Dar sunt om și nu pot să mă feresc chiar de toate relele. Când dau piept cu răul, prefer adevărul! Prefer să mi se spună în față ce nu merge, ce nu funcționează, unde am greșit sau care e situația, decât să fiu mințită!

Dacă detest ceva pe lumea asta cu ardoare, sunt minciunile. Mi se par josnice și nu aduc niciodată nimic bun! Prefer adevărul dur. Astăzi plâng, mă dau cu capul de pereți, îmi atârn inima într-un cui, dar îmi revin. Minciunile în schimb mă aruncă în Purgatoriu, trăiesc într-o agonie care mă consumă teribil! Nu-mi place incertitudinea și este atât de neplăcut atunci când inima îmi spune să cred, iar mintea mă face să mă îndoiesc puternic. Nu vreau să mă îndoiesc! Vreau să trăiesc în siguranță! Și numai adevărul mă poate menține în siguranță, oricât ar fi de dur! Măcar știu o treabă – ori e albă, ori e neagră! Sunt în stare să accept un adevăr neplăcut! Dar nu accept niciodată o minciună, doar pe cele nevinovate. 😀

Ochișori, lecție de viață

          Mergeam pe stradă și mă simțeam a nimănui, pășeam dar parcă nu mergeam, mă simțeam atemporală, cu gândurile mele care mi se înghesuiau în minte într-un amalgam de nedeslușit. Nu simțeam nici căldura, nici soarele orbitor nu mă deranja, în schimb sufletul îmi era măcinat de griji… griji zilnice, fără vreo importanță majoră, dar atât cât să îmi răpească liniștea cotidiană. Veneam de nicăieri și mă îndreptam spre nicăieri, la fel ca un om fără credință. Îmi închipuiam tot felul de scenarii care nu îmi făceau deloc bine și mă făceau să simt o frică fără rost. Nu eram tristă, dar nici bucuroasă, nu aveam o problemă anume, dar nu aveam nici motive de fericire. Un om în situația mea ar fi fost pur și simplu liniștit și atât. Dar nu și eu, eu care atrag complicațiile și nu știu să trăiesc în liniște și pace. Eu care nu prea cunoșteam ce înseamnă să nu ai probleme. Tot mergând pe trotoarul acela înfierbântat, printre persoane care mai de care mai mohorâte am zărit-o pe ea. O fetiță mică de etnie rromă care nu avea mai mult de 6 ani.
fetita
        Era frumoasă, nefiresc de frumoasă, desculță, cu o rochiță galbenă cam murdară, desculță, plină de praf, cu o păpușică din cârpe în brațe, cerea la trecătorii de pe stradă câte un bănuț. Era ciufulită și măzgălită pe obraji de praf, dar ochii ei migdalați erau sclipitori și vii, plini de viață, ba chiar veseli. Cerșitul pentru ea părea firesc, oferea un zâmbet fiecărui om mare care îi dăruia câte o monedă, iar de cei care nu o luau în seamă, se îndepărta în liniște cu pași mici. M-am apropiat de ea și am întrebat-o:
–          Cum te cheamă?
–          Ochișori!
–          Ochișori?! Întreb eu mirată.
–          Nu, da’ așa mi se zice…
–          Și totuși ai un nume, nu?
–          Da… Mica… că sânt mică.
–          Frumos nume.
Ea atunci mă privi cu ochii mari și îmi spuse:
–          Îmi dai un bănuț?
–          Sigur, îți dau.
–          Dar cine te trimite aici?
–          Nimeni… vreau eu să îmi cumpăr dulciuri. Îmi răspunse ea veselă cu ochii plini de poftă.
         Bineînțeles că nu am crezut-o, dar i-am acceptat minciuna, nu m-aș fi putut implica nici dacă aș fi vrut. Am luat-o de mână și am dus-o la patiseria din colț. I-am cumpărat tot felul de prăjituri felurite, un suc și am stat cu ea pe trotuar cât a mâncat. Am rămas uimită de ea, de naturalețea ei, de inocența ei, de frumusețea ei și de veselia ei. Părea un copil fericit, chiar dacă în fond era o fetiță chinuită. O priveam cum mănâncă, cu înghițituri mici, dar cu o poftă nemaivăzută. Mă privea încântată, iar eu o mângâiam pe cap, simțeam o nevoie nestăvilită de a o proteja și iubi. Ce dulce mi se părea mânjită la guriță de crema de vanilie… frumoasă foc fetița oacheșă. Mi-a zâmbit tot timpul, mi-a mulțumit cu un simplu „săr’na tanti”, dar eu am fost și mai fericită decât ea. Cele câteva minute petrecute cu ea au fost magice, am înțeles că viața mea este foarte frumoasă, ca am avut o copilărie minunată, că sunt iubită, că trăiesc în liniște și în confort, că sunt sănătoasă, că am o familie normală, că am tot ce îmi trebuie și că am toate motivele din lume ca să zâmbesc. Fetița aceea, Ochișori, îmi dăduse o lecție de viață de neprețuit. O lecție pe care nu o voi uita niciodată, la fel cum nu îi voi uita nici zâmbetul și ochișorii. Zâmbet mai sincer și ochișori mai calzi ca ai ei, sunt greu de întâlnit în această lume mare. Îmi impun ca de fiecare dată când voi fi tristă și supărată să îmi amintesc de Mica și să înțeleg că sunt oameni năpăstuiți, iar problemele mele sunt ori trecătoare, ori au rezolvare. Și să zâmbesc, să-mi zâmbesc mie și să-i zâmbesc Micăi în imaginația mea. Fericirea și mulțumirea este întotdeauna la distanță de un zâmbet!
         Adevărata valoare stă în lucrurile simple!
oana_pellea
citat_pellea
COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.

Aleg…

Ce să fac atunci când mă usuc de dor?!

Când doare şi mă strânge?!

Să plâng? Să zbier? Să ţip?

Să mă răzbun pe mine? Să-mi fac rău?

Să-ncerc să caut vinovaţi?

Nu este nimeni vinovat… n-am rezonat…

S-a dus… s-a spulberat… n-a existat…

Ce-a fost, s-a uitat… ce-a rămas, n-am remarcat.

Soluţia este lumina… cheia este Dumnezeu…

Doar în braţele Lui ne vom pierde în final…

Iar restu-i efemer… iluzii fără fler…

Şi trebuie să mă închin resemnării…

Să-i ofer laurii victoriei… să fac pace cu trecutul.

Să fac pace şi cu mine… să mă ofer libertăţii.

Să mă dăruiesc privilegiului de a fi independentă…

Acum sunt doar eu cu mine…

Merit să iubesc viaţa prin simplitatea ei…

O iau de la zero pe calea Binelui şi voi găsi dragostea…

Dragostea împărtăşită.

Acum nu îmi trebuie decât timp… rănile să se cicatrizeze.

Şi-o vor face… Căci eu nu aleg să sufăr…

Nu e o opţiune pentru mine…

Aleg să trăiesc, să mă bucur de linişte, de pace…

De primăvară…

N-am nevoie de un bărbat să fiu fericită…

Am nevoie de mine să fiu în aliniament cu nevoiele mele…

Am nevoie de mine veselă, draguţă, cochetă…

Radiantă ca o zi de vară…

Viaţa e frumoasă, respir această frumuseţe…

O trag în piept şi mă învăluie…

Focalizez universul… iar el mă simte pe mine…

Şi e dispus să contribuie la bunăstarea mea…

Durerea este de scurtă durată… dacă nu o reţin, va pleca.

Iar eu nu păstrez durerea… o eliberez.

Şi aleg Binele şi Fericirea!!!

Articol scris de Gheorghe Alina