Să râd pentru tot restul vieții…

sa_rad_pentru_restul_vietii_mele

Mi-ar plăcea să râd pentru tot restul vieții mele. Probabil că n-ar fi posibil, căci viața nu este toată roz, însă… aș vrea să-mi petrec restul zilelor fiind veselă și optimistă. Oricum sunt, foarte rar am momente în care să mă simt tristă sau apatică. Cunosc foarte bine aceste stări, sunt în mine și ele, numai că nu le dau voie să iasă prea des la suprafață. Las supărarea pentru momentele cu adevărat întemeiate, în rest prefer să râd, să mă bucur și să văd frumosul din jurul meu, chiar și acolo unde el nu există.

Acum câteva zile am fost „prinsă” într-o fotografie în care râd cu poftă. Este prima mea poză în care rânjesc cu toată gura. Adevărul este că a fost „trasă” spontan. Nu am știut că sunt fotografiată, dacă aș fi știut, probabil că aș fi stricat momentul. Între timp poza aceasta a devenit preferata mea. Și știți de ce?! Pentru că efectiv în acea poză radiez. Sunt senină, chipul îmi este destins, ochii îmi strălucesc și mi se văd dinții. :))

Contrar impresiilor mele am constatat că sunt mult mai frumoasă atunci când râd. Veselia îmi luminează tot sinele și devin ca un magnet pentru cei din jurul meu. Dacă până acum aveam îndoieli, de acum îmi pot dori din toată inima să apar în poze numai râzând. Vreau să-mi trăiesc restul vieții râzând pentru că numai așa voi atrage lângă mine oameni la fel de veseli și de frumoși ca și mine… este un sentiment minunat, credeți-mă! Iubesc veselia! Voi? 🙂

Happy

           Mă așteaptă încă o zi grea, o zi de muncă. Genul acela de zi în care cineva te muncește și te hăituiește ca pe hoții de cai. Dar nu-mi pasă că o să-mi dau și sufletul, important este că pot. Și azi, m-am trezit cu o așa stare de bine de nu vă imaginați. Mă simt fericită. Motive? Am câteva… dar ce contează motivele? Important este că sunt fericită și mă simt bine. Restul vorbelor sunt de prisos. Pot să n-am motive, chiar dacă nu mi se întâmplă nimic, pot să-mi dau colorez unghiile în roz aprins și deja mă simt bine.

           Așa facem noi femeile, găsim fericirea și-n cele mai mărunte lucruri. Chiar și când n-avem motive, noi zâmbim. Și ce bine că avem puterea de a zâmbi în ciuda tuturor greutăților. Sunt fericită că sunt femeie și pot apela la așa multe trucuri pentru a-mi reda starea de optimism și de veselie. Mulțumesc mamei că m-a educat în acest spirit. Și mulțumesc lui Dumnezeu că m-a croit atât de veselă. Sunt berbec, pe mine supărările nu mă marchează. Și chiar dacă mă necăjesc, oricât aș fi de lovită, îmi acord perioada de „doliu” și îmi revin. La un moment dat mă satur și de plâns și de durere și mă mobilizez. Reușesc să vreau să-mi revin. Ajung să doresc fericirea și reușesc să o obțin. Așa sunt eu făcută… să mă ridic din orice hău. Nu mă laud… spun doar cum sunt și sper ca voi, cititorii mei, să înțelegeți că viața nu este făcută din supărări, ci din dorința de a face bine și de a te simți bine.

             Să aveți o zi minunată ca vremea de afară. Vă pup!

 

Girafa Creativă are pagină de Facebook

   Untitled         
              Dragii mei, de astăzi rezervația sau mai bine zis, cominitatea Girafelor Creative are pagină de Facebook… daaaaa, ați citit bine, avem pagina de facebook numită Girafa Creativă!
            Girafa Creativă este administrată de un grup de tineri frumoși, inimoși, creativi și pe deasupra bloggeri, și suntem la dispoziția voastră pentru a vă face zilele mai frumoase prin articolele noastre de suflet, prin fotografii amuzante, bancuri, clipuri emoționante și multe alte surprize. Vă așteptăm să ne petrecem timpul împreună, să comunicăm, să legăm prietenii și bineînțeles, să ne veselim împreună.
             Cum a luat naștere Girafa Creativă?! Simplu, dintr-o ghicitoare, dintr-un joc în care noi, superbloggerii SuperBlog, am participat, am răspuns corect sau greșit și drept pedeapsă sau noroc, mulți dintre noi ne-am schimbat fotografiile de la profilul facebook cu o Girafă. Inițial am vrut Girafa ca mascotă SuperBlog și poate că o să o avem. Dar mișcarea a luat amploare și în afara superbloggerilor și astfel prietenii prietenilor și-au pus poze cu girafe. Ba chiar, Daniela Bojincă cea care a dat startul acestei nebunii, a primit un mesaj emoționant în care i s-a spus că joculețul nostru cu girafe a adus un zâmbet pe chipul unei fetițe cu leucemie. Dumnezeu să îi dea sănătate, ei și tuturor copiilor bolnăviori.
            Girafa Creativă este o pagină care promovează bloggingul de calitate, bloggerii frumoși și creativi, ideile inovatoare, libera exprimare, prietenia neîngrădită de timp și spațiu, veselia, respectul, educația și bunul simț.
            Hadeți să facem împreună o revoluție, o mișcare fără precedent pe Facebook și nu numai. Să devenim celebri împreună, zic!!! 🙂

Roz

roz-34_bfa392a008934c

Aș vrea să văd lumea în roz,

Să simt bucuria peste tot.

Să văd zâmbete și veselie,

Să simt inimile bune cum roiesc.

Roz, frumos, căldură, soare,

Așa aș vrea să fie lumea noastră.

Să trăim într-o lume idilică,

Plină de bunătate, de altruism,

De pace și de armonie.

Aș vrea să văd mai mulți oameni dăruind,

Mai multe persoane fericite,

Banul să piară de tot,

Si să rămână în schimb… schimbul.

Îți dau un sărut, îmi dai o îmbrățișare,

Îți dau iubire, îmi dai loialitate.

Aș vrea să se pogoare Raiul pe pământ,

Să uităm de violență, de sărăcie,

De blestem și de ocară,

De ură și de dezbinare,

De curvăsăreală și de hoție.

Vreau o lume roz și roz în toate,

Vreau bucuria inocenței,

Vreau fericirea clipelor adevărate,

Vreau bunătatea lucrurilor venite

Din adâncul sufletului.

Se poate, știu că se poate,

Cu un strop de credință,

Cu un strop de voință,

Cu un strop de speranță,

Cu o inimă curată toate se pot face,

Toate se pot preschimba în roz…

Fii fericit!

         

       N-am înțeles niciodată și nici nu cred că voi înțelege vreodată de ce unii oameni își așează o dragoste pierdută pe un piedestal. De ce aleg să idealizeze acea iubire apusă și o păstrează în suflet ca pe un reper de referință în viața lor. Ca și cum acea persoană, care totuși a decis să vă părăsească, a fost perfecțiunea întruchipată. Ca și cum o altă iubire, cu altcineva, nu ar mai putea fi posibilă. Nu înțeleg de ce trebuie să idealizezi ceva ce nu mai ai… și mai ales de ce alegi să suferi în loc sa accepți că n-a mers și că cel mai bine ar fi să uiți. Adevărat că o iubire pe care tu o consideri reală, împărtășită, nu o poți uita de pe o zi pe alta, dar oare dezamăgirea că te-a părăsit, toate greșelile pe care ți le-a făcut și tot răul gratuit pe care poate nu-l meritai, astea toate nu te fac să te scârbești?! Și apoi să spui STOP?! Ce rost are să te încăpățânezi într-o speranță că poate acea persoană se va răzgândi, sau poate va realiza cât de mult valorezi, sau că poate îți va duce dorul… că poate plânge și el/ea după tine, că poate se gândește la tine așa cum te gândești tu la el/ea, sau că poate s-a rătăcit de tine și se va întoarce cândva. N-are rost să te amăgești, dacă în timpul relației n-a ajuns să te cunoască la adevărata ta valoare, dacă n-a ajuns să te iubească așa cum meriți și să te accepte cu toate defectele tale, cu calitățile tale, cu responsabilitățile și atribuțiile tale, cu neajunsurile sau din contră cu prosperitatea ta… atunci înseamnă că acea persoană nu te merită. Nu merită să îți mai pierzi timpul, iubind-o, adorând-o, adulând-o și ridicând-o în slăvi. Revino-ți! Conștientizează că nu te merită! Pune în balanță bunele și relele și alege să te remontezi spre fericire! Lasă iluzia și trăiește relitatea.

               Meriți și tu să fii fericit, să fii iubit, să ai tot ce îți dorești… chiar dacă tu poate ești de vină că iubirea ta apusă s-a risipit… poate că da… însă nu te vei pedepsi la nesfârșit că ai pierdut o persoană din vina ta. Poate acea femeie sau acel bărbat merita toată osteneala din partea ta, dar i-ai greșit, sub slăbiciunea unor ispite, ai cedat în niște greșeli și i-ai făcut rău. Dar gândește-te dacă acea persoană n-a avut puterea să te ierte și să înțeleagă ce se întâmpla cu tine când i-ai greșit, dacă n-a înțeles că sunt niște greșeli pe care nu le-ai mai repeta nici în ruptul capului, atunci ce rost mai are să te complici?! Poate așa a fost să fie, poate așa a vrut Dumnezeu. Tu nu erai pentru el și ea nu era pentru tine…

                Și undeva acolo adevăratul tău suflet pereche te așteaptă să vă întâlniți, visați unul la altul, deja vă iubiți însă încă nu vă cunoașteți. Ai răbdare, va veni în viața ta atunci când te vei aștepta mai puțin. Te va surprinde, te vei minuna cât de bine vă completați, cât de bine vă înțelegeți. Vei vedea ce extraordinar este să ți se răspundă cu acceași putere cu care iubești tu. Să te înțeleagă, să empatizeze cu tine, să rezonați ca și cum ați fi o singură ființă.

               Dar ca să iubești din nou și să-ți întâlnești jumătatea, trebuie să îți dai voie să fii fericit, să alegi să iubești din nou, să îți vindeci rănile trecutului și al relațiilor eșuate, să te ierți și să te accepți cu bune și cu rele. Ar fi bine ca înainte de începerea unei alte relații să te analizezi puțin, să vezi unde greșești tu în viața de cuplu și să încerci să schimbi în tine acele aspecte care nu îți plac la tine… și ai constatat că și pe ceilalți îi deranjează la tine aceleași lucruri sau din contră, defecte sau obiceiuri proaste pe care înainte nu le conștientizai. Trebuie să înțelegi că toți suntem oameni, greșim, avem defecte, vicii, fetișuri, dar totodată avem și puterea de a ne schimba în niște oameni de bine, de toată isprava.

             Dacă vei alege ca partener singurătatea, tristețea și melancolia în detrimetul puterii și fericirii atunci fii sigur ca vei rămâne un nefericit. Nimeni nu va veni să te tragă de mânecă să te scoată din depresie dacă tu nu vrei să te remontezi, daca tu alegi să simți durere, dar totuși să simți… decât să ai răbdare și să lupți pentru ceea ce te face fericit. Adevărat că și durerea îți dă senzația că încă ești viu, că traiești, ai o certitudine în viața ta, însă acesta nu este trai. Omul este menit să se descopere pe sine, să fie fericit, să se întoarcă la divinitate. Iar Dumnezeu ce înseamnă în fond?! Iubire, adevăr, lumină, pace, bună-înțelegere. Nu suntem făcuți să rămânem singuri, așadar luptă omule bun pentru tine, pentru fericirea ta. Nimeni nu va lupta pentru tine, nimeni nu-și va asuma riscuri pentru tine și nimeni nu va iubi și simți în locul tău.

             Am convingerea că dacă te eliberezi de trecut și trăiești în pași prezenți și-ți vei vizualiza viitorul în mintea ta, vei reuși. Însă vizualizează-ți un viitor luminos, cu ceea ce te mulțumește și-ți dorești să obții. Și dacă vei pune în aplicare planurile de viitor, cu pași mici, dar siguri… dacă vei căuta și aplica soluții reale, ele se vor materializa sub înfățișarea reușitei tale.

Nu te încleșta în trecut și în suferință, dă un pic sensibilitatea la o parte și privește cu ochiul rațiunii tot ce ți s-a întâmplat și de ce ți-a fost scris să fii părăsit, sau de ce acea relație s-a sfârșit și vei înțelege, vei vedea adevăratul motiv pentru care n-a fost să fie.

              Oricum… ca să înțeleagă toată lumea, omul este făcut să iubească de mai multe ori în viață, este posibil să întâlnești mai multe persoane minunate de-alungul vremii care îți vor stârni iubirea… și dacă se termină, asta e, a meritat. Ai trăit, ai acumulat experiență, ai schimbat ceva în tine, în natura firii tale. Fiecare om întâlnit de noi va schimba ceva în fiecare, şi datorită lor devenim ceea ce trebuie să fim, ce ne-a fost hărăzit. Însă Dumnezeu nu ne-a creat să fim răi, frustrați, triști… amărâți și nefericiți. Nu da vina pe x și pe y ca ai devenit nesigur, rău, mincinos, trist, nefericit sau mai știu eu cum… tu ai ales așa. Mai ușor este să dai vina pe alții decât să-ți păstrezi bunătatea în suflet.

              Chiar și cei cărora li s-au stins soțiile, soții, iubitele, iubiții… știu că poate nu sunt în măsură să dau sfaturi, însă încercați să păstrați în suflet amintirile frumoase, imaginea vie a persoanei iubite, respectați perioada voastră de doliu, permiteți-vă să plângeți, să vă doară însă după un timp reveniți-vă. Trăiște-ți viața omule frumos, sunt convinsă că cel care s-a stins ar vrea să te știe fericit, liber, dornic de iubire. Cred că lacrimile îi apasă pe cei trecuți în nefiinţă… Fiecare om are nevoie de o perioadă de doliu în care să își plângă durerea și să se obișnuiască cu pierderea, timpul în care fiecare își revine este relativ și variat… unii își revin mai greu, alții mai ușor, dar trebuie să te aduni… să te aduni bucățică cu bucățică până ce vei simți că ești din nou un om întreg! Dacă vei alege să faci din suferința pierderii cuiva drag, un scop în viață, gândește-te cât îl/o durea să te vadă plângând… gândește-te cât suferință și neliniște provoci.

             Viața asta este prea scurtă ca să renunțăm la iubire și la tot ce ne aduce bucurie. Nu lăsa ca o iubire apusă să îți eșueze tot restul vieții. În tine stă o putere de nebănuit! Poți și ai resurse să fii fericit. Din șase miliarde de oameni câți are globul, fii sigur că ai și tu sufletul tău pereche care te așteaptă.

             Curaj oameni buni!!!

             Vreau să văd în jurul meu mai mulți oameni bucuroși, cupluri fericite de mână pe stradă, fețe cu adevărat vesele, oameni deciși să trăiască cum le place… Și într-o lume în care toată lumea deține câte un blog, într-o lume deschisă atât de mult spre arta scrisului, vreau să citesc mai des despre partea frumoasă a vieții. Încercați să vedeți lumina din oameni și din întâmplările din viața voastră și nu întunericul din tot! 

 

 

                            Articol scris de Gheorghe Alina

Un nou început…

 

             Erau nopţi de toamnă când vântul îi atingea obrazul fin… iar ea, cufundată în gânduri şi griji, nici nu îşi dădea seama cât de importante erau aceste simple fenomene ale naturii. Trăgea din ţigarea aceea pe jumătate fumată şi se întreba în sinea ei dacă luase decizia corectă… Plămânii i se umpleau de nicotină iar mintea i se întuneca de fiecare dată când se gândea de câte amare de ori o înşelase. Poate că nu o înşelase niciodată cu sufletul, dar trupul nu îi mai fusese de mult fidel, doar ei… Singurei femei care reuşise să-l înţeleagă şi să-l iubească la adevărata valoare, necondiţionat şi fără să ceară nimic în schimb. Dar dragostea ei crescuse considerabil de mult şi deja nu mai făcea faţă îndoielilor şi sentimentelor de gelozie. Cu toate că era furioasă şi îndurerată, simţea că ar fi fost nedrept să-i îngrădească libertatea cu propriile temeri şi ieşiri nervoase… poate că era mai bine pentru amândoi să renunţe la tot şi să o ia de la capăt… fără el. Cuvintele astea două… fără el… îi răsunau în minte ca un ecou. Şi o făceau să tremure. Şi o făceau să plângă. Dar nu mai putea să se chinuie aşa şi nu mai putea să-l chinuie nici pe el. Certurile şi discuţiile se ţineau lanţ… El cerea înţelegere şi iubire, iar ea nu vroia decât să ştie că este doar al ei. Credea cu tărie că dragostea adevărată este doar între două persoane, fără implicarea altora… Iar explicaţiile lui erau de prisos… Se chinuiau unul pe celălalt, deşi aparent se iubeau.

                    Era trecut de ora două, leagănul din curte îi balansa corpul uşor… dar sufletul cine avea să i-l aline?! Îşi aprinse o altă ţigare şi… înecată în lacrimi şi fum, îşi dădu seama că singura soluţie ar fi să plece pentru o perioadă… Undeva, departe… Să nu o găsească nimeni. Nici el, nici alţii… Să îşi limpezească gândurile, să-şi uşureze sufletul şi să spere că, zdrobit de dorul ei, îi va veni mintea la cap şi o va aştepta cu nerăbdare. Ba chiar, cu puţin noroc, avea să o caute. Da, acest gând îi dădu speranţă şi începu să se calmeze. Deja luminiţa de la capătul tunelului se zărea, iar tristeţea-i nemărginită din suflet se risipea, puţin câte puţin, făcând loc valurilor speranţei. Acum resimţea şi frigul, căci, deşi era înfăşurată toată într-un poncho de lână, vântul de sfârşit de octombrie nu îi ierta trupul delicat, firav.

                   Cu paşii grăbiţi din cauza frigului intră în casă, merse în baie şi primul lucru pe care îl făcu fusese să îşi privească chipul în oglindă. Deşi era o femeie frumoasă şi tare dulce, chipul îi părea aspru din cauza durerii… Ochii verzi erau acum injectaţi şi roşii de la atâtea lacrimi, obrajii pistruiaţi erau palizi, iar buzele rozalii deveniseră acum uşor vineţii… Îşi clăti faţa, îşi trecu mâinile ude prin părul roşcat şi-şi spuse:

-De azi, Ilinca, vei fi altă femeie!… Vei porni cu dreptul şi o să ţi se schimbe norocul! Din noaptea asta tu vei fi o femeie puternică şi demnă de admirat!

                  Apoi făcu un duş şi se băgă în patul ei mare şi moale, în lenjeria ei veselă din mătase, şi adormi. Somnul îi fusese greu şi fără vise… Iar dimineaţa venise, parcă, într-o clipită. O trezise prea violent soneria telefonului, care zbârnâia pe noptiera din lemn… Buimacă şi speriată se ridică în capul oaselor şi se întinse leneşă după telefon… Ceasul era trecut de 12.

 

                  –   Alo?!

                  –   Bună, Ilinca! Ce faci?

                  –   Nu ştiu… Respir, cred… Tu ce faci?

                  –   Eu vroiam să te invit la o cafea… Ce zici?

                –   Nu, Oana, azi am să plec din oraş… pentru o perioadă.

                –   De ce? Ce ai păţit? Pleci cu Darius?

                –   Nu, Darius va rămâne aici… De azi o să rămână în urma mea.

                –   V-aţi despărţit?

                –   Nu, dar nici nu se mai poate aşa. Vreau să-mi limpezesc gândurile… Nu mai pot să rezist relaţiei… Mă consumă şi mă mistuie. Şi nu vreau să-i afectez şi lui liniştea… O să plec… o perioadă. Şi-n telefon Oana aude un oftat greu…

                –   Înţeleg. Şi unde o să pleci?

                –   Nu ştiu… E toamnă… Nu vreau să merg la nimeni cunoscut… Vreau să fiu singură. Dacă se poate, în pustietate.

                –   Hei, Ilinca, nu o lua razna! Te rog! Am o idee… De ce nu te duci la mare? Îţi dau cheile la casa mea de pe plajă… Ce zici?! Abia îmi îngrijeşti şi mie florile. Au nevoie de o mână iubitoare şi de o voce caldă.

                –   Mulţumesc. Cred că e o idee bună… Dar îţi pot cere o favoare?

                –   Orice!

                –   Nu vreau să afle Darius… Te rog să nu îi spui, indiferent de ce reacţie va avea când o să afle că am plecat. Când o să fiu eu pregatită, mă întorc şi o să îl caut să îi explic de ce am plecat. Bine?

                –   Da, fii fără grijă. Nu uita să treci să-ţi dau cheile!

                –   Da, te pup şi mulţumesc!

                –   Bye!

                      Se prăbuşi din nou pe perna cald, încă, privind în gol tavanul alb… Să fie oare bine ce urma să facă? Gândul acesta îi persista în minte. Dar situaţia cerea o schimbare radicală de ambient, dacă vroia să se salveze de la eşec, de la o suferinţă chinuitoare. Acum, cu Darius, se simţea ca-ntr-o capcană… Nici nu putea să moară, dar nici să trăiască.

                       Deodată îşi luă un avânt năucitor din pat, îşi scoase valiza din şifonier şi începu să bage în ea lucruri personale şi haine, unele elegante, altele de zi cu zi… Chiar dacă vroia să-şi limpezească gândurile, nu era neapărat nevoie să stea închisă în casă. Parfumuri, farduri şi bineînţeles, poza lui băgată într-o carte de-a lui Umberto Eco, „Numele Trandafirului”. Acea poză îi va aminti, de fiecare dată când o va privi, de ce şi-a părăsit căminul, cât a suferit, dar şi cât a fost de fericită. Şi o va face să reziste dorului lui. Trebuia să îşi ducă drumul până la capăt. În nici zece minute valiza era deja plină de lucruri şi de amintiri, chiar dacă ar fi vrut, cu disperare, să lase în urmă amprentele infidelităţilor lui, dar şi clipele pline de pasiune şi de iubire desăvârşită…

                       Acum stătea în faţa maşinii şi-şi privea casa din afară… Totul era ca un scenariu sinistru. Casa, destul de veche şi impunătoare, copacii dezbrăcaţi de frunze şi vântul adiind îi inspirau numai tristeţe… Când se gândea la interiorul casei, nu îi apărea în minte decât imaginea lui în fiecare colţ al încăperilor… vesel, zâmbitor. Apoi ei amândoi, împreună, fericiţi şi iubindu-se. Dar gata! Acum urma să spună cele mai grele cuvinte posibile, pe care inima i le dicta: „La revedere!”

                   –   Cioc – cioc!

                   –   Bună, Ilinca,intră!

                   –   Nu mai intru. Dacă intru nu voi mai pleca… Şi, dacă rămân, mă distrug pe mine şi-l distrug şi pe el. Dă-mi cheile, te rog şi nu uita! Darius nu trebuie să ştie nimic. O să-mi închid mobilul… Dacă vrei să luăm legătura, mă suni pe fix. Ok?

                  –   Da. Uite cheile!

Cu o căldură pe care numai o prietenă o poate avea, Oana o luă în braţe pe Ilinca, îi sărută obrajii şi-i spuse:

                 –   Mult noroc, draga mea! Când o să te întorci, totul va fi bine!

Lacrimi sfioase tremurau în ochii Ilincăi, care se forţa să nu le permită să i se reverse pe obraz, prin colţul ochilor:

                –   Mulţumesc, Oana! Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine!

                 Maşina gonea pe autostradă, iar cd-ul îi desfăta auzul şi inima cu acordurile şi versurile minunatelor melodii interpretate de Celine Dion… Conducea gânditoare, cu mintea golită de orice stres. Şofatul o relaxa, o liniştea… Oraşul natal rămânea din ce în ce mai în urmă, împreună cu imaginea lui. Acum avea să fie doar ea cu sinele ei, într-o contemplaţie divină… Va trece printr-un proces de autocunoaştere şi va cântări bine, cu sufletul, ceea ce e bun şi frumos în relaţia lor şi ce anume o făcea atât de nefericită. Iar la sfârşit va lua o decizie de necombătut… Totuşi, o urmă de îndoială îi umbrea gândurile. Bine ar fi fost să fie la fel de fermă şi în faţa lui. Trebuia să evadeze… Simţea că oraşul, pe care îl lăsase în urmă de minute bune, o sufoca…

                    Trecuseră deja aproape 4 ceasuri şi era foarte aproape de casa de pe plajă. Nici nu simţise când zburase timpul. Afară era întuneric, cerul senin. Doar maşinile care treceau pe lângă ea îi mai dădeau sentimentul că nu e singură.

Primul pas făcut în curtea din faţă îi dădu senzaţia că păşeşte pe un alt tărâm. Iar acest tărâm părea a fi dintr-un basm ce se sfârşeşte cu: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…” Nu ştia de ce, dar asta simţea. Uneori în minţile oamenilor se ascund adevăruri şi întâmplări care se transmit ca un presentiment… Dar cine ştie ce se va întâmpla până la finalul acestei aventuri?!

                    Îşi aruncă valiza pe podeaua casei şi alergă până în celălalt capăt al ei, către curtea din spate, care avea ieşire spre mare. Se descălţă în grabă, îşi dădu paltonul jos, îşi îndoi blugii şi se grăbi, prin nisipul umed, să ajungă la marea rece… Aflată la limita dintre apa mării şi  nisipul plajei, îşi întinse mâinile ca într-un gest de a cuprinde cerul, îşi umplu plămânii de aerul curat şi privea hipnotizată luna. Marea agitată îi trimise un val până la picioarele ei, udându-i tălpile. Tresări la contactul cu apa rece şi alergă din nou pe nisip… Râdea şi se simţea liberă după atâta vreme de chin. Chiar dacă bucuria ei nu era deplină, măcar era departe de tot ce era rău şi ar fi putut să-i umbrească bucuria sufletului. Frigul începu să o înţepe din toate părţile, aşa că fugi repede în casă, dădu drumul şemineului şi făcu un duş. Apoi se aşeză pe podea, pe blana de urs, cu o cană mare de ciocolată caldă lângă ea. Privea focul, ale cărui flăcări jucau în nuanţe de portocaliu şi roşu, sorbind câte o gură din ciocolata dulce şi fierbinte şi gândindu-se la el… Oare unde era acum, unde era prins? Oare se gândea la ea? Oare îşi dăduse seama că a plecat? Dar îşi spunea apoi dezgustată: „Cine ştie în braţele cărei femei se satură el de iubire acum?” Vrând  să-şi alunge din minte gândul acesta chinuitor, merse sus să-şi ia cartea pentru a citi câteva rânduri, în speranţa că va şterge orice amprentă a lui şi o va lua somnul mai repede. Plănuise să facă multe lucruri în ziua următoare. Se trânti din nou pe blăniţa moale şi deschise cartea. Pe prima filă era scrisă o dedicaţie de la el: „Cu multă dragoste, de la Darius pentru femeia vieţii lui, Ilinca!”

                        –   Ce dracu’ o fi fost în capul meu când am luat exact cartea asta?! Nu ştiam că o să dau de cuvintele lui?! Ba da… Dar parcă sunt masochistă, îmi place să sufăr, îmi place să plâng, îmi place să mă gândesc la tine… Vorbesc singură, ca o nebună… îşi spuse ea plângând.

                         –   Aţi accesat căsuţa vocală a abonatului cu numărul 07…

Întrerupând apelul îşi spuse dezamăgit:

                         –   Ce-o fi cu Ilinca mea de are telefonul închis?! Ea nu-l închide niciodată! S-o simţi rău?! Azi nu m-a căutat deloc… Ce-o fi cu ea?!

              Întins pe sofaua lui obosită din living, îşi făcea procese de conştiinţă şi griji, neştiind ce s-o fi întâmplat cu ea.

                        –   Oare să mă îmbrac să merg la ea? Dar nu mai bine să sune ea?… Dar nu. Sigur e supărată pe mine de aseară, că am plecat, deşi îi promisesem că rămân. Of, dacă nu m-ar fi sunat Andreea, poate că nu plecam…

                          Darius era un bărbat aproape de treizeci de ani, foarte atrăgător şi masculin, cu o virilitate aparte în gesturi şi priviri. Era înalt, brunet, cu ochii migdalaţi şi pătrunzători, atletic, cu un corp frumos şi bine structurat. Darius era un tip foarte inteligent şi foarte sufletist, un prieten desăvârşit, un amant extraordinar, foarte atent. Ştia exact cum şi ce să îi spună unei femei ca să o cucerească. Era un Don Juan al timpurilor noastre… Distins şi dulce, îi cădea în mreje orice femeie. Deşi Ilinca îl cunoscuse în apogeul său de cuceriri, relaţia lor dura de mai bine de-un an… El era un suflet liber, nu îi plăcea să fie constrâns şi îngrădit de nimeni. Îi plăcea ca fiecare zi să fie unică şi nicio experienţă să nu semene cu alta. Deseori suferea mult şi el din cauza propriei frumuseţi. Femeile se îndrăgosteau de el şi îi cereau mai mult decât putea el oferi. În felul lui, iubea toate femeile şi le privea într-un mod în care numai un bărbat adevărat ar fi putut să le preţuiască şi să le valorifice. Pe lângă faptul că le dăruia clipe pasionale de neuitat, le insufla încredere şi le făcea să fie mândre de ele. În felul lui, era un om bun… Dar nu putea fi bărbatul unei singure femei. Cel puţin nu trupeşte. Sufleteşte îi era fidel Ilincăi; indiferent câte prostii ar fi făcut, mai devreme sau mai târziu se întorcea la ea, pentru că nimeni nu îl iubea ca ea şi nu îl făcea să se simtă atât de bun şi atât de aproape de Dumnezeu. Deşi se simţea vinovat ori de câte ori o înşela, parcă nu putea să se oprească. Curiozitatea şi, poate, anturajul îl făceau să greşească… iar şi iar.

 

                        Dar azi, ceva în sinea lui îi spunea că ceva nu e în regulă cu ea, cu Ilinca lui cum îi plăcea să o numească, cu iubita lui, cu amanta lui, cu sora lui, cu confidenta şi prietena lui… ea întrunea toate cerinţele lui de la o femeie.
În interiorul lui simţea o iubire nemaiîntâlnită şi-ar fi făcut orice pt ea, însă îi plăcea libertatea, îi plăcea să se întoarcă la persoana iubită fără să se simtă constrans de vreo împrejurare, fără să o facă din obligaţie… ci doar dintr-un sentiment pur şi unic. Mulţi l-ar fi numit afemeiat sau egoist, spuneţi-i oricum, însă el era un om extraordinar, nimeni nu e perfect, şi nici el nu făcea excepţie…
Singurătatea îl apăsa atât de tare încât simţea că inima îi iese din piept… puse din nou mâna pe telefon apelând-o, dar tot nu suna.
–   S-a întâmplat ceva! Ea nu mi-ar face asta… nu şi-ar închide telefonul! Îşi spuse el cu glas tare. Îşi luă cheile maşinii şi-ntr-un suflet ajunse la ea acasa… întuneric peste tot.
–   Poate doarme…
Degeaba a tot ciocănit, degeaba s-a tot învârtit, degeaba a tot sperat că chipul ei cald să-l întâmpine ca altă dată, ea nu mai era… nu mai era acolo să-i înfrumuseţeze existenţa, să-i mângâie obrazul, să-i sărute fruntea sau să-i şoptească atât de timid şi de suav:  TE IUBESC!

Dezamăgit şi singur se întoarse la locuinţa lui, care acum îi părea atât de rece şi de vitregă… o căută cu privirea peste tot, sperând să-i audă glasul din senin.

Se tolăni pe fotoliul din dormitor, îşi aprinse o ţigară şi începu să soarbă dintr-un pahar whisky, îşi luă laptopul şi începu să vadă pozele cu ei doi. Câte momente fericite i se derulau acum prin faţa retinei… cum se amuza el de stângăciile ei, cum i se umplea inima de bucurie la micile ei ieşiri de gelozie, cum îi venea să sărute pământul pe care ea călca, cum îi săruta lacrimile calde de supărare sau bucurie… toate astea îl răscoleau şi mai tare. Dădu paharul de whisky peste cap şi se culcă, sperând ca a doua zi Ilinca să-l trezească cu un telefon.

                    Se auzea o hărmălaie ciudată de afară… ceva oarecum străin ei. Cu picioarele goale merse până la fereastra balconului şi o deschise… deodată totul prinsese o altă nuanţă, pescăruşii zburau gălăgioşi deasupra ca-ntr-un dans al păsărilor. Aerul rece o izbi direct în faţă şi-i făcu pielea să se zgribulească prin cămăşuţa de noapte, albă, semitransparentă. Părul roşu îi atârna pe spate, mişcându-i vântul din când în când câte o şuviţă, ochii verzi şi odihniţi aveau o altă strălucire în ei în dimineaţa aceasta. Un zâmbet îi miji în colţul gurii simţind că sfârcurile i se întăresc prin materialul vaporos. Îşi trase repede pe ea un capot gros şi coborî jos pe verandă să-şi soarbă cafeaua neagră şi dulce-amăruie. Dulce-amăruie, exact ca dragostea ei. Cuibărită în scaunul din nuiele împletite privea marea care era extrem de tulburată, agitată, în nuanţe de gri şi alb. Pescăruşii încă stăruiau deasupra valurilor învolburate… cântecul apei îi răsuna-n urechi şi se gândea: ”uite cât de supărată este marea azi, uite cât de trist pare totul…”

                    La câţiva kilometri depărtare de ea, pe Darius îl trezise soneria… Silos şi foarte morocănos se dădu jos din pat şi deschise uşa. Când colo, prietenul lui cel mai bun, Eduard.

                  –   Salut frate!

                  –   Ce vrei mă la ora asta?

                  –   Vroiam să te invit la un fotbal revigorant de dimineaţă.

                  –   Nu vin mă, lasă-mă.

                  –   Ce-ai păţit, Darius?

                  –   Nimic mă!

                  –   Hai frate, zi, ce-ai de eşti aşa ciufut?

                  –   Ilinca… Aseară nu era acasă, avea telefonul închis.

                  –   Ha ha ha! O fi fost în oraş cu fetele.

                  –   Şi-şi închidea telefonul?

                  –   Nu, nu-i aşa?

                  –   Păi nu!

                  –   Crezi că te-nşeală? Să fie reversul medaliei?

                  –   Nu ştiu mă… ar fi culmea la cât a tras ea să salveze relaţia noastră… la cât m-a implorat să termin cu infidelităţile şi nopţile pierdute cu voi.

                 –   Te iubeşte! De ce n-o suni pe prietena aia a ei… gagica aia mişto, spuse Eduard rânjind, în timp ce punea de-o cafea pe foc.

                 –   Da, ai dreptate. Stai întâi să încerc să o mai sun pe Ilinca. Uite frate iar aţi accesat căsuţa… curului.

                –   Atunci sun-o pe prietena ei…

                –   Taci! Sună! Alo… bună, sunt Darius!

                –   Ooo, bună Darius! Cu ce te pot ajuta?

                –   Ilinca a fost cu tine aseară?

                –   Nuu…

                –   Nu? Păi nu era acasă, are telefonul închis, dacă tu care eşti prietena ei nu ştii nimic de ea, atunci gluma se îngroaşă… O fi păţit ceva!

                –   Nu cred… S-o fi distrat şi ea pe undeva.

                –   Singură?

                –   E, singură! Nu fi naiv Darius!

                –   Păi nu sunt, dar n-aş crede că mă înşeală.

                –   Nici nu te înşeală, Darius. Tu eşti cel care înşeală, nu ea, spuse Oana pe un ton ridicat şi ferm.

               –   Înseamnă că tu ştii ceva. Măcar e bine?

               –   Nu ştiu cât de bine poate fi la cât era de dezamăgită…

               –   Unde e?

               –   I-am promis că nu îţi spun!

               –   Vreau să merg după ea! O iubesc…

               –   Urât mod de a-ţi demonstra iubirea ai avut până acum.

               –   Oana, te rog!

               –   E la casa mea de la mare… Ştii, unde ne-am intâlnit astă vară.

               –   Da ştiu! Aaaa! Oana?

               –   Da?!

               –   Mulţumesc mult!

               –   Fă-o fericită!

        Eduard îi dădu cafeaua fierbinte şi-i spuse:

              –   Dacă te duci după ea, ce ai de gând? Nu mai poţi continua aşa…

              –   Nu vreau să o pierd, nu vreau să-mi pierd nici libertatea… Dar dintre ea şi libertate o aleg pe ea. Azi am nişte treburi de aranjat şi deseară o să plec la ea… O să te rog frumos să mă scuzi, mă duc să fac un duş şi apoi să îmi aranjez ploile.

                  În partea cealaltă Ilinca îngrijea florile de pe terasă, le ştergea frunzuliţele, le uda, le aerisea pământul, le vorbea despre cum se vede ea peste cinci ani, măritată, cu un copil, şi picând mai adânc pe ganduri îşi aprinse o ţigară pe veranda răcoroasă şi-şi întinse mâna pe masă să ia cartea… Recitind dedicaţia, scoase poza din ea. Primul impuls când îi zări chipul oglindit în poză fusese să suspine… Zâmbetul lui dulce îi aduse aminte de sărutările lui pasionale. Ochii blânzi parcă îi şopteau un te iubesc. Dar dragostea cu care privise acea poză altădată se transformase într-o dezamăgire imensă. Mai ales când în urechi îi răsunau cuvintele lui: “Plec, mă aşteaptă băieţii. Nu mai vin în seara asta, nu mă aştepta, nu ajung, nu pot. Nu mă mai stresa cu telefoanele, vreau să fiu singur…”. O podidi plânsul când prin faţa ochilor revăzu scena acelui sărut cu alta şi îşi aminti de mesajele din miez de noapte de la altele, sau de telefoanele lui, cum sunau neîncetat în anumite momente. Şi-şi spunea ea plângând:

               –   De ce oare îl iubesc atât de mult? De ce nu pot fi şi eu indiferentă? De ce nu îl pot uita? Îl iubesc şi, totuşi, vreau atât de tare să-l alung. În momentul respectiv o cuprinse o disperare de nedescris, îşi dădu jos pantalonii şi se îndreptă în cămaşa din bumbac spre mare, alergând şi plângând şi nu se opri decât atunci când apa îi ajunse la nivelul gâtului… Era foarte rece şi agitată. Un val o doborî la fund, iar ea se ridică speriată, chinuindu-se din răsputeri sa iasă la suprafaţă, temându-se că valurile o vor trage mai în larg. Se zbătu ceva timp până ce reuşi să se redreseze şi, epuizată, înotă până la mal. Udă leoarcă se prăbuşi pe nisipul jilav şi rece. Trăgănd aer în piept, îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă în hohote spunându-şi:

                –   NU MAI POT! NU MAI POT! DARIUS CE ÎMI FACI TU MIE?! NU MAI POT! NU MAI REZIST!!

Lacrimile i se înodau în barbă, dar odată cu ele inima i se părea mai uşurată, puţin câte puţin. Frigul o cuprinse groaznic, dând-o într-un tremurat teribil. Intră repede în casă, dădu drumul la apa fierbinte în cadă, îşi dădu jos hainele de pe ea şi se băgă în apa caldă şi plină de spumă parfumată. După minute bune de stat în cadă, se înfăşură într-un prosop imens şi se sui în pat dormind până spre seară.

                    Aproape îşi terminase toate treburile. Mai avea să treacă doar pe la magazinul de bijuterii; trebuia să o facă să-l ierte pt măgăria de acum două seri. Bagajul îl aruncase în portbagaj, iar inelul îl puse în buzunarul de la blugi. În maxim patru ore avea să îşi revadă iubita de care îi fusese atât de dor.

 

                    Ilinca se trezi destul de liniştită, şi-şi spuse:

                –   Ce Dumnezeu e cu mine?! Sunt în Constanţa şi nu ies şi eu nicăieri? În felul ăsta nu o să-mi revin niciodată. Hai, puturoaso, ridică-te şi aranjează-te! se motivă ea singură.

               Arta aranjării era un adevărat ritual pt ea, feminitatea era calitatea ei cea mai de preţ… Îşi unse corpul cu o crema parfumată, apoi îşi puse pe ea lenjeria intimă de culoare neagră, chiloţeii din dantelă şi sutienul push-up, apoi dresul de culoarea piciorului. Îşi machiă ochii, îşi dădu cu pudră în obraji, să îi coloreze puţin, îşi luă de pe umeraş rochia de un albastru regal, puternic şi impunător, scurtă dar cu decolteul acoperit să nu arate tot, îşi puse brăţara din argint, lată de zece centimetri, pe mâna dreaptă, ca unic accesoriu, apoi îşi aranjă părul într-o coadă de cal elegantă. Îşi făcu buzele cu un luciu de culoarea piersicii, care să se potrivească cu tenul ei, îşi dădu cu parfum pe gât şi la încheieturile mâinilor, lângă ureche, apoi îşi puse pantofii negrii, cu tocuri foarte înalte, şi porni spre uşă. Uh… se întoarse, din păcate, pentru că-şi uitase geanta plic. Să fi fost acesta un semn negativ? Nuuu, nimic nu avea să-i umbrească această ieşire. În nici o jumătate de oră era la uşa casinoului. Îşi lăsă paltonul la intrare şi cu o atitudine de doamnă, se strecură printre jucători. Deşi nu avea prea mulţi bani la ea, vroia să îşi petreacă câteva ore bune aiurea, în faţa vreunui joc ridicol care să îi toace banii încet dar sigur.

 

                       Darius era deja în faţa casei ei. Intră în curte… Din nou întuneric peste tot de jur-împrejur. Încercă să o sune din nou, nimic, telefonul închis.

                   –   Doamne unde o fi?! Aaaaa, ştiu… o sun pe Oana! Alo?! Bună Oana, Darius sunt!

                   –   Da, Darius, ce-ai păţit?

                   –   Ilinca, nu este… E întuneric… O fi venit acasă?

                   –   Nu cred, m-ar fi anunţat.

                   –   Şi-atunci?

                   –   Nu ştiu! Caut-o şi tu…

                   –   Offf, bine, mulţumesc. Şi-i închise.

Necăjit la culme începu să caute întâi în toate restaurantele din împrejurimi. Apoi barurile, apoi cinematograful din centru… Trecuse deja de ora unu noaptea şi el nu reuşise să dea de ea. Nemulţumit peste măsură, avea de gând să intre în primul bar care avea să îi apară în cale să se îmbete. Curios. Prima “instituţie” apărută era un casino.

                  –   Hmmm, să intru? Intru să vad ce-i pe aici, beau ceva… Văd eu. Ce nume idiot are casino-ul ăsta! Auzi idee: Casino Love!… Love pe dracu’! Aici e coşmarul tuturor banilor, îşi spuse el dezgustat. Odată ajuns înăuntru, primul lucru pe care îl făcu fusese să meargă la bar şi să ceară un whisky sec dublu… Bău o gură şi-şi întoarse privirea spre inima casinoului. Zeci de bărbaţi în jurul ruletelor, pe părţi aparate şi tot felul de mese de joc… Mai bău o gură generoasă din băutură, îşi aprinse o ţigare şi prin norii de fum, zări la un aparat stingher, la câţiva metri depărtare, o roşcată cu spatele. Stătea aşezată cu stil pe un scaun înalt, apăsând butoanele aparatului într-o manieră delăsătoare.

                –   Ea e! îşi spuse vesel şi sigur pe el. Porni încet spre ea, fără să facă valuri în urma lui, pe nesimţite era acum în spatele ei… Întâi îi adulmecă parfumul părului şi îndrazni chiar să-i sărute umărul gol. Ea tresări speriată şi se intoarse revoltată, pregătită să dea vreo palmă cuiva.

           Făcu nişte ochi mari şi spuse:

               –   Darius???

               –   Da, iubito, eu sunt!

Fără să mai poată scoate un cuvânt, îl luă în braţe şi îl strânse tare.

              –   Mi-a fost atât de dor de tine, Ilinca! Nici nu-ţi imaginezi! Am crezut că te-am pierdut! Iartă-mă, te rog! Am fost un prost! Eu pe tine te iubesc, pe tine te vreau… iartă-mă!

              –   Shhhh, îi spuse ea atingându-i buzele cu degetele, nu mai spune nimic! Sărută-mă şi taci!

  Atunci el îi prinse faţa în palme şi-i sărută gura dulce, cu aromă de vanilie, contopindu-se amândoi în magia sărutului.

             –   În seara asta norocul este de partea mea Ilinca, te am pe tine şi mă simt cel mai norocos bărbat… Vrei să pariem pe un număr la ruletă?

             –  Da. Dacă tu aşa simţi, da!

             –  Suma asta pe şapte de negru, vă rog! Se învarti roata ruletei frenetic şi, când colo, bila pică exact pe şapte de negru. Bucuroşi, se imbrăţişară şi îşi dădură câte un sărut de veselie.

             –   Vezi, iubito? Am avut dreptate!

Îşi luară banii şi hotărâră să plece acasă. Se făcuse deja 4 dimineaţa cât se mai învârtiră ei prin casino. Fiind cu maşini separate, plecară separat şi ajunseră la câteva minute diferenţă. El o aştepta pe plajă. Soarele începuse să iasă afară din marea învolburată. Aşezat pe o pătura găsită pe verandă, se gândea că numele casinoului fusese predestinat. Privind pierdut la marea pe care o iubea atât de mult, o simţi apropiindu-se. Întoarse capul şi o zări desculţă venind spre el. Se aşeză în braţele lui, ghemuindu-se de frig.

             –   Să nu mai pleci niciodată aşa… Tu ştii că te iubesc, credeam că tu mă întelegi. Uneori simt nevoia să evadez. Nu-mi plac reproşurile, tu ştii. De asta o să încerc să mă îndrept, să nu te mai înşel, să nu te mai chinui.

            –   De asta am şi plecat. Tocmai ca să nu îţi mai reproşez nimic, să nu te mai simţi obligat să te întorci la mine. Am plecat ca să îţi pot reda libertatea fără să te rănesc.

            –   Întotdeauna mă întorc la tine de bunăvoie, de plăcere… Eu te iubesc în felul meu.

            –   Eu te iubesc cu toată fiinţa Darius, şi mi-e tare greu să te împart.

            –   Ştiu, Ilinca, spuse el sărutându-i ceafa golaşă.

Soarele ieşise de tot din matcă şi acum negura nopţii se risipise complet… Chiar şi marea gălăgioasă se liniştise. Vântul se înteţise aşa că întrară în casă.

                 În dormitor era o căldură atât de plăcută… El se aşeză pe pat, o luă în braţe şi-o sărută suav pe guriţă şi pe gât. Apoi o trase peste el astfel încât ea să se lovească cu şoldul de cutia din buzunarul de la blugi.

             –   Ce ai acolo?

             –   Uite! zise scoţând cutiuţa…

             –   E ce cred eu că este?

             –   Da!

Cu un zâmbet larg, deschise cutia şi văzu un inel vechi de aur cu o piatra măricica de safir, de culoarea ochilor ei luminoşi. El luă inelul, i-l puse pe deget şi-o întrebă, râzând:

            –   Vrei să fii logodnica mea o perioadă definită de timp?

            –   Da! Da! Vreau! Şi-l luă în braţe şi-l sărută cu toată dragostea de care era ea capabilă.


                             Poveste scrisă de Gheorghe Alina