Intr-o ceasca cu vise…

image

      Furtuna intr-o ceasca cu vise…
     Oamenii au o gramada de vise de-a lungul vietii lor. Unele imposibile, dar majoritatea posibile. Sunt atat de multe vise in mintea omului, incat el n-ajunge sa implineasca nici macar unul. Pe cale de disparitie sunt oamenii care isi urmeaza visele. Majoritatea sunt lasi, nu le dau crezare, se tem sa le implineasca, se tem sa le-aduca in realitate. Isi pun piedici crezandu-le imposibile si cand colo, ele abia asteapta sa prinda viata. Atunci se isca o furtuna in inima omului, o revolta, o nemultumire intensa si-o neimplinire fara masura.
De ce sunt oamenii tristi si neimpliniti? Pentru ca nu-si urmeaza visele. Nici macar nu fac vreun mic pas in realizarea lor. Spun „nu pot” si basta, nici macar nu-ncearca sa vada daca totusi pot. Si uite asa ajung la batranete, plini de regrete, fara amintiri si fara prea mari reusite. Omul fara vise e-un robot care nu face altceva decat sa-si satisfaca nevoile primare si sa munceasca, pentru bani, pentru a-si potoli foamea si setea. De roboti e lumea plina, de visatori e saraca si de oameni care-si urmeaza visele, e si mai saraca…
   Tu, dragul meu, cate vise ai in buzunar? Pe care le urmezi? Pe care le ignori?

Universul meu…

    Universul meu nu este controlat de un barbat… destinul meu nu depinde de un EL, asa cum viata mea nu se invarte in jurul unui barbat. Sunt prea batrana sau poate mult prea mult trecuta prin viata si nu vad rostul unui barbat… sunt exigenta, asteptarile mele au crescut cu fiecare an adaugat varstei mele. Fluturii nu ma mai incanta ca alta data si obisnuiesc sa nu ma mai leg la cap fara sa ma doara. Evit sa ma mai avant in relatii, nu ma simt singura si nici nu sunt. Astept… probabil ca astept persoana potrivita. Am gresit de prea multe ori si acum nu vreau sa mai repet aceleasi greseli.
     Am dat totul pana n-a mai ramas nimic de oferit. N-am facut bine, nu mi-am pastrat nici macar o farama de suflet pentru mine. Mi-am neglijat fiinta si l-am lasat pe EL sa hotarasca in locul meu. L-am facut pe EL centrul universului meu si-am uitat ca eu sunt de fapt centrul vietii mele… asa se intampla cand oferi totul, nu mai ramane nimic pentru tine, te pierzi in propria daruire si simti ca ti-ai pierdut identitatea.
      Eu am reusit sa ma regasesc, de cand m-am regasit am jurat ca nu voi mai lasa vreodata vreun barbat sa imi ghideze universul. Nu mai vreau sa fiu dependenta de nimeni, nu mai vreau sa simt ca mi-e dor, ca n-am aer fara el si nici nu mai vreau sa astept cate o zi intreaga un semn. Vreau sa fiu libera si stapana pe mine… decat sa ma pierd cu firea de fiecare data cand sunt sarutata, decat sa ma topesc la fiecare mangaiere, decat sa oftez la fiecare vorba dulce, decat sa mai cred in sperante desarte… mai bine cred in mine, in fortele mele si-n capacitatea mea de a-mi face viata frumoasa. Nu voi mai lasa magicieni sa ma vrajeasca… nu ma voi mai lasa vreodata impresionata de un zambet strengaresc, asa cum nu voi mai pica vreodata in plasa unor ochi intunecati, aproape dracesti. Nu voi mai vrea sa dezleg mistere, asa cum nu voi mai vrea sa cunosc enigma din spatele unui barbat tacut… prefer sa stau in patratica mea…
    Astept omul potrivit… omul cu care sa ma simt intr-adevar iubita si apreciata, omul cu care sa ma simt in siguranta si omul care sa ma ajute si sa vrea sa-mi implinesc visele, acela care va simti ca fericirea mea este si a lui. Dar nici chiar pe acela nu il voi lasa sa imi ghideze universul… pe viata mea sunt singura mea stapana!

wpid-00842_hd.jpg

 

Despre modestia mea…

        Am auzit de câteva ori zicala: „modest ești, modest rămâi”, practic are în ea și un sâmbure de adevăr, însă una este să ai un comportament modest și cu totul altceva este să rămâi mediocru o viață întreagă. Eu fac parte din categoria modeștilor… dar cum sunt eu modestă?! Nu îmi place să mă laud, nu îmi place să spun despre mine că o să fac și o să dreg înainte de a fi sigură și nu îmi place să îi înjosesc pe alții lăudându-mă pe mine. Prefer să fiu mâța blândă care zgârie rău, cea care nu arată dar care este capabilă să facă multe. Prefer să țin pentru mine ceea ce îmi doresc și dacă reușesc, atunci am tot timpul din lume să FIU lăudată. Prefer să îi las pe ceilalți să-mi observe calitățile. Decât să par plină de mine sau infatuată, mai bine stau în pătrățica mea.

downloadDar dacă sunt modestă, asta nu înseamnă că sunt mediocră. Ba deloc, am țeluri, am vise, am aspirații și mă zbat pentru ele. Fac orice îmi stă în putere ca să ajung unde îmi doresc. Nu știu dacă ambiția merge mână în mână cu modestia, însă sunt ambițioasă și modestă. În general mi-e urât de oamenii care se laudă înainte de a face ceva. Mi-e urât de cei care dacă au reușit un lucru, nu le mai ajungi cu prăjina la nas. Le recunosc meritele, îi laud eu dacă consider că am de ce, dar nu îmi place să o facă ei. N-am agreat niciodată omul narcisist sau egocentrist. Cu toate acestea unii sunt simpatici, alții de-a dreptul enervanți. Este ok să crezi despre tine că ești bun în ceea ce faci, este ok să-ți cunoști calitățile, este ok să-ți știi capacitatea, dar de aici până la a te considera centrul universului, este cale lungă.

      Deși superstiția este religia omului slab, am senzația că dacă spun dinainte că vreau să fac ceva, că sunt sigură că voi reuși x lucru, că pot și că nu-mi stă nimeni în cale, nu-mi iese. Am senzația că ceva se va întâmpla și nu voi reuși. Mai mult decât a mă lăuda, urăsc să mă fac de rușine. Nu îmi place să promit ceva și să nu reușesc. Prefer să spun încerc, sper sau mi-ar plăcea și să dau totul pentru a reuși, decât să spun fac, pot, reușesc și de fapt să nu nu-mi iasă nimic. Poate că mentalitatea mea este greșită, poate că eu greșesc luând această atitudine, știu că spunându-ți de o mie de ori pot, pot, pot, vei reuși într-un final să poți. Dar una este să îmi spun mie însămi că pot și cu totul altceva este să strig în gura mea, tuturor celor care mă înconjoară.

        Recunosc că prietenilor mei sau familiei mele le mai spun din dorințele mele, din reușitele mele, însă nu sub formă de laudă, ci pentru că uneori sunt atât de fericită încât simt nevoia să împărtășesc și altora motivul meu de fericire. Și uite așa, recitind acest articol, îmi dau seama că este departe de a fi un articol modest. Off, am dat greș, de fapt m-am lăudat. Damn!!! 🙂

O casa – un certificat energetic

Sunteți tineri, la început de drum, abia v-ați căsătorit și v-ați dori o casă, numai a voastră. Acest vis vi se pare greu de împlinit, dar cu ajutorul părinților și a împrumuturilor de la bănci, ați putea să vă materializați dorința. Dacă aveți joburi bune, chef și putere de muncă, determinare și ambiție, vă puteți cumpăra chiar și o casă. Nu este un vis ușor de împlinit, dar parcă nu-i nici imposibil. Și știți, când vă doriți ceva cu adevărat, acel lucru se va realiza, oricât ar fi el de greu. Este un principiu simplu al vieții. Dacă ai încredere în tine și în posibilitatea realizărilor tale, nimic nu te poate opri. Și chiar așa, există ceva ce vă poate opri?! Nu cred! Dacă sunteți ambițioși veți realiza TOTUL. Dar stați așa, că acesta nu este un articol motivațional, deși v-ar prinde bine, nu-i așa?

Certificat energetic

      Ei bine, astăzi vorbim despre case, imobile, locuințe și de modul cum vă puteți obține muuuult râvnitul Certificat Energetic Bucuresti. Da, mă adresez în primul rând bucureștenilor, deși nu numai bucureștenii sunt vizați, oricine dorește să-și „scoată” certificatul energetic, este liber să solicite ajutorul firmei CripConstruct.ro. Această companie eliberează certificate energetice la cele mai decente prețuri. Eu chiar am rămas uimită, în general orice tip de acte ce țin de locuințele noastră costă foarte mult. Dar aici nu este așa, la CripConstruct.ro plătim în funcție de locuință, numărul de camere și în funcție de clădirea certificată. De exemplu, pentru o garsonieră eliberarea certificatului energetic costă 200 de lei, pentru un apartament cu 2 camere costa între 250 și 300 de lei, pentru un apartament cu 3 și 4 camere costă între 250 și 350 de lei, iar pentru alte tipuri de locuințe, cum sunt casele, prețul se negociază direct.

           Valabilitatea unui certificat energetic este de 10 ani de la data emiterii acestuia. Chiar dacă proprietarii se schimbă, acesta rămâne valabil. Nu se schimbă o dată cu proprietarul. Așadar, un lucru foarte bun. Poate sunteți interesați ce cuprinde certificatul energetic.

–  Prima parte a acestuia cuprrinde eficiența energetică a acestuia, reprezentată de un punctaj cât mai aproape de 100.

– A doua parte cuprinde numeroase informații despre locuința dumneavoastră, și anume amplasarea, tipul imobilului, numărul de nivele și date cu privire la instalațiile interioare.

– A treia parte cuprinde recomandările pentru reducerea costurilor aferente întreținerii, prin sporirea performanței energetice a locuinței.

        Despre acte?! Actele necesare pentru întocmirea certificatului energetic sunt: planul arhitectural al locuinței, copie după buletinul de identitate, planul de situație cu indicarea punctelor cardinale și fișele tehnice pentru tâmplărie, dacă există.

         După cum vedeți, din punct de vedere al certificatului energetice, lucrurile sunt mult mai simple. Important este să vă luați casa, certificatul energetic va veni de la sine. Succes! 🙂

Despre nebunie…

        Ați auzit piesa asta?! 🙂

        Îmi placeeeeee… de ce? Îmi aduce aminte de adolescență, de vremurile când îmi vibra inima pe o astfel de melodie, de vremurile când fiecare adiere a vântului mă ducea cu gândul la el… la un EL. Pe vremea aceea eram fericită, credeam în iubirea eternă, în dragostea la prima vedere, credeam în inocență, în atingerile sfioase ale mâinilor, credeam că tot ce zboară se mănâncă. Și tare bine îmi mai era. Doza aceea de teribilism și adrenalină mă făcea să mă simt invincibilă. Eh… dar nu, nu vreau să-mi mai amintesc și momentele în care mă umflam de plâns pe o anumită melodie. Atunci nu mai credeam în dragoste eternă, ci în nefericirea eternă. :)) Eh, ale tinerții valuri. :))

        Oh, Doamne, și nu dormam nopțile cu gândul la EL, ce mă mai gândeam, ce telenovele mai făceam în mintea mea. La ce întâlniri speram și ce-mi imaginam… cât în lună și-n stele. Și dacă nu reușeam să-mi fac scenariul și în viața reală, tare dezamăgită mai eram și puneam la cale un altul și o altă noapte albă pierdută aiurea. Eram îndrăgostită de oameni, de flori, de filme, de melodii, de culori… fiecare chestie, cât de măruntă, mie îmi plăcea nespus. :) Ce copil eram… ce adolescent nebun. Mi-e dor de adolescența mea… totul părea mai simplu și mai frumos. Maturitatea nu mi-a adus fericirea pe care o speram. Dar în fine… asta-i altă poveste.

         Legat de nebunia mea din adolescență, cred că toți tinerii sunt așa nebuni și aiuriți. Cred că toți se gândesc la cai verzi pe pereți, la prinți și prințese, la cuceririle ca-n filme, la sărutările cu fluturi în stomac. Cu toții cred că se gândesc la asta. Dar diferența dintre noi și cei de azi, este că noi nu ne grăbeam. Ei se grăbesc, de parcă le ia cineva marele moment. Dar sper să le vină mintea la cap. Eu nu că am avut minte, dar viața m-a cam obligat să fiu cumințică. :))) Dar nu-mi pare rău, sunt mândră de cine am fost. Măcar eram o adolescentă cuminte și cu cap. Dar da, băieții erau băieți, eram veșnic îndrăgostită, topităăă… și aveam și un jurnal, îmi notam acolo fiecare vorbă a LUI… să nu cumva să uit ceva important. :))

        Am păstrat acel jurnal, care de fapt erau mai multe agende, până pe la 18 de ani. Atunci le-am recitit și-am râs cu lacrimi. Nu, nu le-am păstrat. Le-am rupt. Acum îmi pare rău. 🙂  Dar da… frumoasă e adolescența! Nu?

 

Pustiu…

Cum era să uit?

Cum să uit întâia dată,

Acea dată,

Acel sărut,

Acele vise,

Acele speranțe,

Acele bucurii.

Cum să uit?

Cum să uit de tine,

Când tu ești tot acolo,

Tot în inima mea,

Tot imprimat în sufletul meu însingurat.

Cum să uit că am plecat,

Cum să uit că m-am lăsat,

Cum să uit c-am renunțat?

Cum să uit că m-am speriat,

Cum să uit că am fugit,

Cum să uit că am înnebunit?

Aș fi vrut să uit

Că am dat cu piciorul șansei,

Că am lăsat dragostea să treacă

Pe lângă mine, ca și cum n-ar fi fost

Deloc importantă,

Ca și cum mi-e mai bine așa.

Dar n-am reușit niciodată,

Mă întreb deseori dacă voi reuși vreodată.

Mi-a fost rușine să mă întorc,

Să-ți cer iertare,

Să îți mărturisesc temerile mele,

Să-ți povestesc cât m-am speriat,

Și mai ales de ce mi-a fost frică.

Dar n-am avut curaj,

N-am reușit,

Mi-a fost rușine,

Mă repet.

Cum era să vin cu coada între picioare

Și să îți spun că-mi pare rău,

Că am greșit,

Că sunt o proastă

Și că te vreau înapoi?!

Oare aș mai fi rămas aceeași în ochii tăi?

Te-aș fi dezamăgit,

Mai tare și mai mult.

Am preferat să te las să suferi…

Și pe tine,

Și pe mine…

Tu probabil m-ai uitat,

Eu am rămas în același loc,

Pustiu.

Ciudată regăsire…

        Astăzi aș fi putut purta un alt nume, astăzi aș fi putut fi alta, aș fi putut fi căsătorită, probabil și cu un copil. Dar aș fi fost nefericită, trăind într-o sărăcie, probabil, lucie, și trăgând de un soț puturos, rugându-l zilnic să nu mai bea… Cam acesta ar fi putut fi viața mea, dacă nu aveam maturitatea necesară de a spune NU. Cândva, el a fost un băiat bun, muncitor și mă iubea. M-a cerut de nevastă, dar am simțit că sunt prea tânără, că nu este momentul. Aveam doar 18 ani și nu trăisem nici măcar 1%. Relația s-a sfârșit după un timp. Am suferit și n-am suferit. Mi-a trecut destul de repede… deși, la vreme aceea, credeam că el este alesul. N-a fost! Și bine am făcut că n-am acceptat să mă înham la o viață în doi. M-ar fi ținut pe loc, doar pentru a avea el un rost. Un rost pe care nu i-l puteam oferi eu. Ce întorsături ia viața…

         Întâmplarea a făcut ca de curând să ne revedem… am rămas uimită… străinătatea l-a schimbat… în rău! Nu a rămas din el decât o umbră din ceea ce a fost cândva. Nici înainte n-avea prea multă minte… dar acum… parcă s-a prostit într-un hal fără de hal. N-am realizat eu prea multe, dar el n-a făcut chiar nimic. N-are țeluri, n-are ambiții, n-are vise, nu are pasiuni și nici nu știe ce vrea. Pur și simplu lasă viața să treacă pe lângă el. Degeaba… Își plânge neputința în băutură… el crede că o stăpânește, dar de fapt, băutura îl stăpânește pe el. Ce simt eu acum…?! Milă și dezgust în același timp. Decăderea lui mi-a lăsat un gust amar. Dar o să-mi treacă… și-așa l-am uitat de mult. Nu înțeleg rostul acestei regăsiri… probabil că astfel mă conving, o dată pentru totdeauna, că am luat decizia bună. Dacă aveam în suflet vreun sâmbure minuscul de regret… acum s-a risipit de tot.

          Astăzi eu mă simt liberă, liniștită și aproape împlinită. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte când trebuia, mulțumesc că n-a fost să fie. În rest… viața e frumoasă, oameni buni, și cine-și înneacă amarul în alcool, înseamnă că nu știe să trăiască și să prețuiască viața. Sincer, nimic nu urăsc mai tare decât alcool. Băutura distruge oamenii, îi dezumanizează și le fură orice urmă de demnitate, voință și putere. Tamjă grea cu băutura. Mai bine nu mai bem deloc.  🙂  

Dorința…

Dorința…

Ce-i dorința?

Cine-o alimentează?

De unde vine?

De ce a fost născută?

Cu ce scop?

Cu toții o simțim la un moment dat.

Pe toți ne înțeapă la un moment dat.

Dintr-o dată mi-am spus:

„Mi-aș dori…

Parcă aș vrea…

Mi-ar plăcea…

Aș putea…

Ce bine ar fi…”

Și când se trece de la dorință

La fapte mărețe?

La împlinirea aceea dulce?

Când?

Atunci când iau frâiele…

Atunci când acționez,

Atunci când fac,

Atunci când trec la fapte…

Abia atunci dorința devine fapt,

Abia atunci o simți ca pe o împlinire.

De-alungul vieții am avut mii de dorințe,

Vise, planuri, țeluri.

Dar oare câte am îndeplinit?

Multe, puține, niciuna?

Nici eu nu mai știu…

Câteva am avut curaj să le înfătuiesc,

Dar știți ce-a rămas în urmă?

La început încântarea,

Apoi mulțumirea aceea pașinică.

Și după… pustiirea…

Nevoia altei dorințe…

Și mi-am pus alta…

Una de neîndeplinit…

Cu ce am rămas?

Cu deznădejdea, cu gustul amar.

Dar am mers mai departe…

Dorința asta… dorințele astea

Ne fac să simțim că trăim,

Că viața asta nu-i în zadar,

Că aduce și satisfacții…

Dar și multe neîmpliniri.

Îmi place să-mi pun dorințe,

Ele m-ajută să cred,

Și să trec de fiecare zi…

Cu ce?

Cu speranță…

Inimă la expoziție

www.romaniatv.net

Apasă-mi inima cu degetul tău

Și vezi ce iese din ea.

Ia uite, iubire… ce caldă îmi e,

Și-un strop de dorință s-a scurs din ea.

Mireasma florilor de tei o-nvăluie,

Și vise mii și mii răsar din ea.

Hai, mai cu putere, să vedem ce-ascunde

Inima asta nărăvașă a mea.

Sunt curioasă și eu să văd

Ce-i în adâncul ei, ce ascunde

În cel mai tainic colțișor al ei.

Strânge-o în pumn să vedem

Ce se prelinge printre firișoarele de sânge

Vii și parfumate ale inimii.

Ia uite, se văd fețele familiei mele,

Nimeni nu lipsește din memoria inimii mele.

Și iată câte sentimente gingașe se văd.

Ce bine că n-a ieșit la iveală

Niciun pic de frustrare, nu există nici ură,

Nici invidie și nici gelozie.

Ce bine că nu-i pângărită de sentimente

Cu iz de răutate, ce bine, ce bine.

Mi-era frică că la o primă atingere

Se va revărsa din ea toată durerea trecută.

Dar rana puroiată de demult

S-a vindecat acum. Tu ai vindecat-o,

Cu simpla ta prezență, cu iubirea ce mi-o porți

Și mi-o oferi atât de darnic.

Am inima îmbelșugată de îndrăgostire,

Pe orice parte ai întoarce-o,

Sunt prinși în ea, ochii tăi.

Ochii tăi cei cenușii, cu genele lor lungi, întunecate,

Și cu privirea lor cristalină plină de adorație.

Hai să stoarcem inima până la ultima suflare,

Să văd dacă din ea se scurge vreun pic de negură.

Dar nu, văd că nu-i urmă de teamă,

Nici frica nu o bântuie, e calmă și curată,

Așa cum ar trebui să fie o inimă fericită.

Și uite așa, iată o inimă demnă de a fi pusă

Într-o galerie de expoziție, e numai a mea,

Dar ți-o dăruiesc ție, împreună cu frumosul din ea…

Ravagii în carne de om

focul-sacru-poze-foc-1280x800

Îmi scriu viața printre rânduri și scânduri,

Scrijelite de dor, zgâriate cu speranțe

Și pătate cu durere. Cu durerea morții,

Durerea decesului sentimentelor frumoase.

Au murit cu toate-n mine… s-au răvășit și săvârșit

Negurile, ca uleiul într-o baltă de apă murdară.

Dintr-o mie de vise, o mie și una s-au spulberat,

Încă dinainte de a se fi născut, încă dinainte să le dau crezare.

Le-am alungat din mine, le-am făcut să piară

În imposibilitatea unei realități amare.

Neputința mea stă în fața fricilor din interior,

Iar ele, fac acolo adânc, ravagii în carne de om.

Și colcăiesc în mine viermii înfometați de iubire,

Toată lumina s-a transformat în larve.

Așa e omul neiubit, din frumos se transformă-n urât,

Din lumină în viermi, din mireasmă în duhoare.

Și-mi duhnește și mie trupul a vomă,

Am vomat iubirea de-aseară, nu mi-a priit deloc,

Era nesinceră. A mușcat din mine ca dintr-un măr acru.

M-a lăsat pustiită și mai îndurerată decât eram.

Îmi scriu viața printre rânduri și scânduri,

Sunt închisă între ele, mă strâng și mă dor,

Mă sufocă și-mi topesc energia.

Așa că mă las de viață, nu-mi mai scriu neputința,

O las să mă devoreze, să facă ce vrea din mine.

Dumnezeu cu mila!