Să-mi ascult inima…

Horoscopul de mâine îmi spune să-mi ascult inima. Dar oare am făcut eu vreodată contra inimii mele?! Niciodată. Și cred că tocmai de aceea am și avut atât de mult de suferit în dragoste. N-am reușit să construiesc pentru că n-am avut cu cine. Ar fi trebuit ca uneori să-mi pun inima în cui, s-o scot afară la aerisit și să ascult numai ce-mi dicta rațiunea. Dar n-am făcut-o. Am crezut mereu că dragostea învinge tot. Da, învinge, dar numai dacă este împărtășită. Dacă nu-i împărtășită, atunci iubirea nu învinge nici măcar o durere de cap, cu atât mai puțin obstacolele dintr-o relație problematică.

Nu vreau să-mi mai ascult inima, de fiecare dată când am făcut-o, m-am pus în plan secund pentru a-i ridica pe alții în slăvi. Și nu, nu se cheamă bunătate, ci prostie crasă. Am fost proastă de fiecare dată când am crezut că va fi bine deși toate semnele și semnalele îmi spuneau contrariul. Am fost proastă când am crezut în acei oameni care deși știam că nu-s capabili de sinceritate și sentimente curate, am zis că vor fi altfel cu mine. N-au fost. Am fost proastă când am trecut cu vedere minciunile, abuzurile, capcanele și toate acele neplăceri care mi s-au făcut pe nedrept aproape. Sau nu pe nedrept, pe drept, pentru că singură am ales să suport când aș fi putut să plec fără să mă uit în urmă. Am fost proastă de fiecare dată când m-am mulțumit cu puțin. Proastă când am dăruit fără să pretind ceva în schimb. Am fost proastă când m-am lăsat folosită sperând că în al doisprezecelea ceas omul se va trezi. Nu s-a trezit. Niciunul nu se trezește. Am fost proastă și ce deșteaptă sunt acum. Am învățat, am acumulat lecții de viață, amintiri și secrete care îmi vor fi de folos în viitor. Am fost atât de slabă și totuși atât de puternică.

Dacă ar fi să mă întorc în timp, probabil că n-aș schimba nimic. Toate câte au fost m-au format. Și culmea, nu sunt o femeie tristă, amărâtă sau plină de frustrări, sunt o femeie care își promite ca pe viitor să nu mai facă compromisuri și concesii pentru nimeni și nimic. Să mă ferească totuși providența de vreun drac capabil să-mi spele creierul, nu aș ști cum să mă apăr de el deși îl cunosc atât de bine. Pe cât de periculos este, pe atât e de ispititor. La dracu’ cu dracul acela de om!

Anunțuri

O culoare ciudată…

minte negativa

Mi-am pus un pahar cu vin. Are o culoare ciudată… nu e nici alb, nici roșu, nici roze… e mai de grabă portocaliu. Nu prea îmi place. Habar n-am dacă e sec sau demisec, cert este că nu îmi place, e amărui. Eu simțeam nevoia unui pahar cu vin dulce sau demidulce. Dar știi cum e… în viață nu faci numai ce îți place, nu primești numai ce vrei, ci te mai mulțumești și cu ce ai. Cam așa fac eu acum, în cazul vinului.

Sunt eu, oare, o băutoare de vin? Nu pot să zic asta, însă îmi place, mai ales în compania bărbaților. Am observat că băut în doi, vinul e bun. Băut de una singură, vinul nu mai e bun, parcă are gust de mucegai. Dar eu nu sunt tristă azi și nu mă simt singură. Am avut o săptămână minunată, lucrurile au reintrat pe făgașul normal. Am abandonat totul astă-iarnă, iar acum am reluat totul de unde îl lăsasem. Hmmm… îmi găsesc calea. Ce bine! În sfârșit!

Mă simt, totuși, puțin ciudat. Sunt liniștită. Cam prea liniștită. Nefiresc de liniștită pentru mine! Oare de când n-am mai fost liniștită?! Să fi trecut un an… șase luni… trei luni… o lună… trei săptămâni?! Cât a trecut de la ultima fericire? Nu știu… nu vreau să mă gândesc la fericire. N-are rost să mă amărăsc și nici nu vreau să îmi apară pe față zâmbetul acela idiot pe care nu l-aș arăta nici celei mai bune prietene. Astăzi mă bucur de paharul meu cu vin și de liniștea din interior. E liniște în casă, e liniște în suflet, e liniște oriunde întorc capul. Nu se aude decât tăcerea. Aveam nevoie de tăcere în acele momente în care eu nu voiam decât să strig. Dar nu mai simt nevoia nici să strig, nici să vorbesc, nici să chem, nici să rog… doar respir și închid ochii. Este de ajuns! Respir adânc, ce îmi trebuie mai mult?! Sunt liniștită!

Are și bunătatea limitele ei…

61508a3aea821cf9e6ccbd00a5d7e030

În general eu nu mă cert, dar are și bunătatea limitele ei. Nu îmi place să mă cert și nu ajung aproape niciodată în acel punct în care să mă cert cu cineva. Îmi este greu, simt că îmi calc pe inimă. Dar știți de ce? Pentru că certurile apar, în general, între oamenii care au sau au avut ceva de împărțit, între oamenii care cândva au ținut unii la alții. Iar eu… dacă am ținut la un om, nu mă pot certa și nu îl pot jigni. Nu sunt genul care să jignească pe cineva voit și nu îmi place să o fac. Dacă am ceva de spus, spun. Însă o fac cu tact, fără să ajung în acea ipostază nesuferită în care să-i distrug omului stima de sine sau să-l fac să se îndoiască de el însuși.

Și totuși sunt situații în care oricât aș evita o ceartă, sunt nevoită să trec prin ea. Însă au și certurile partea lor bună. Mă eliberează. Dacă sunt jignită, atunci pot și eu, în sfârșit, să încetez să mai fiu drăguță. Sunt o tipă care dacă este „lovită”, întoarce și celălalt obraz. Îmi cer scuze cu ușurință dacă consider că am greșit. Las de la mine cât pot de mult. Până într-o zi. Când ziua aceea vine, atunci pot și eu să mă dezlănțui. Nu sunt vreo zână bună. În mine am și răul și binele și întunericul și lumina. Doar că rareori dau voie răutăților să iasă la iveală. Încerc să înăbuș în mine tot ce înseamnă negură. Însă dacă sunt provocată… ajung să simt o plăcere nebună atunci când dezlănțui pe gură răutățile pe care sunt capabilă să le spun.

Dacă trebuie, atunci pot fi și rea. Pe moment mă simt bine, simt o plăcere aproape perversă, însă după, ajung să îmi pară rău. Și chiar dacă îmi pare rău, unii oameni merită să-i beștelești oleacă. Dacă i-am lăsa pe toți în banii lor, atunci am ajunge să fim călcați în picioare de toată lumea. Dar evit… evit pe cât posibil să fiu rea. Am fost cândva rea și nu mi-a adus nimic bun. Însă… are și bunătatea limitele ei. Ar trebui să învăț să fiu mai selectivă. Încă nu mi-am învățat lecția, dar o voi face. O să-mi stăpânesc bunătatea la fel cum reușesc să-mi stăpânesc și răutatea. Trebuie.

Mai mult decât iubesc cafeaua…

te iubesc mai mult

De fapt nimic nu iubesc mai mult decât iubesc cafeaua. Pe nimeni și nimic. Mai mult decât cafeaua nu iubesc nici mâncarea, nici ciocolata, nici înghețata, nici măcar bărbații. Dar știți de ce?

Eu dimineața sunt un monstru! Da! Sunt atât de nervoasă și de nașpa încât nimeni nu îmi intră în grații. Dar mama are un obicei tare frumos – îmi lasă cafeaua pe măsuța de lângă pat dinainte să mă trezesc. Nu-i așa că este dulce?! Doamne, cât o iubesc pentru obiceiul ăsta! Așa că primul lucru pe care îl fac atunci când deschid ochii, este să sorb o gură din cafeaua mea rece, pentru că rece îmi place, și să încep să pufăi din țigara electronică. Nu, nu vă îndemn să „fumați” țigări electronice, pur și simpul vă spun ce fac eu, nu că v-ar interesa.

După o oră de băut cafea și fumat, încep și eu să devin om. Și atunci altă viață. Alina devine Alina și începe să poată avea „relații cu publicul”. Cel mai tare îmi este urât să dorm în altă parte decât acasă, tocmai pentru că nu mă trezesc cu cafeaua rece lângă mine. Când dorm în altă parte, primul lucru pe care îl fac dimineața este să îmi fie dor de mama, apoi de cafeaua la ibric făcută de ea și după aceea, mă ridic din pat cu o poftă nebună, fac cel mai rapid duș, săr în haine și mă duc să-mi beau cafeaua. Problema știți care e?! La orice hotel sau restaurant aș fi, mi-o servesc caldă, iar mie nu prea îmi place cafeaua caldă. Dar decât deloc, e bună și cafeaua caldă! Are același efect – mă trezește și mă face om. Știu, ideal ar fi să mi-o cumpăr de cu seara, dar mersul meu de gazelă ofilită nu prea îmi permite să mă plimb cu o cafea în mână. Aș vărsa-o pe toată pe mine și deci tot fără cafea aș rămâne.

Așa că… pe nimeni nu iubesc mai mult decât îmi iubesc cafeaua rece dimineața!

Am încercat să fiu normală…

9bdddee300aae67a05b4b318a113bc85

Am încercat să fiu normală, chiar am încercat. Vă dau cuvântul meu de onoare că am încercat să fiu normală. Am vrut cu tot dinadinsul. Mă trecuseră toate transpirațiile, simțeam că-mi vine rău, începusem să tremur, o stare ca de sevraj parcă m-a cuprins. Până la urmă mi-au dat lacrimile, m-au înroșit la față și am răbufnit. Au fost cele mai grele minute din viața mea. Am crezut că o să mor. Eram în pragul unui atac de panică. Am zis că fac infarct. Crunt a fost. Eu nu știu să fiu normală. Nu pot… feri-m-ar sfântul dacă pot. Cum să fiu eu normală când am un comportament de parcă aș fi schizofrenică?! Nu pot să-mi înăbuș ponirile, impulsurile, întrebările și răspunsurile fără sens. Dacă am ceva în gușă… păi spun, frate! Nu pot să mă abțin!

Am încercat să fiu normală, dar nu am reușit. Mă prefăceam și Doamne, cât de greu mi-a fost să mă stăpânesc. Repet, au fost cele mai grele minute din viața mea. Imaginați-vă un pui de capră. Ați văzut cum face? Nu stă locului, se zbenguie, sare, face ca toți dracii. Ei bine, o astfel de căpriță am eu în mintea mea. Ca o minge de ping pong plină cu prostii care se lovește de un craniu aproape gol. Oare am creierul neted de nu mă pot stăpâni? Oare mintea îmi stă lejeră în cap?! Probabil că da. Cert este că nu pot fi normală.

Hai, și acum săriți pe mine! Cine mă place și cine nu?

Din greșeli nu se învață!

greseli

Din greșeli nu se învață! Am zis!

Dar ce învăț eu vreodată din greșelile mele?! Sunt eu capabilă de așa ceva?! Sigur că nu! Parcă aș fi tâmpită, parcă aș fi o moară stricată, un disc dispus să repete mereu aceleași melodii. Nu sunt deloc în stare să mă învăț minte! Parcă aș fi nebună! De fiecare dată dau din șanț în gard și mă împotmolesc de aceleași defecte sufocante pe care le am.

Ei și ce?! Asta înseamnă că sunt mai puțin om?! Nu! Asta înseamnă că sunt masochistă! Și până când nu o să-mi ajungă cuțitul la os, o să repet aceleași greșeli. Eu sunt pe genul ăla – regret fapta și mă gândesc la alta. Sunt cam nebună, știu. Dar ce să-i faci?! Asta sunt! Deocamdată sunt fericită! Când oi ajunge să fiu nefericită, când o să fiu tristă și nemulțumită de mine, probabil că o să mă schimb. Într-un fel cred că am făcut din greșelile pe care le repet un fel de mecanism de apărare. Când cineva o să fie în stare să le tolereze și să le accepte, probabil că voi înceta să le mai tot repet.

Greșelile pe care le tot repet sunt – gelozia manifestată, posesivitatea exercitată și paranoia răsfrântă asupra cui nu trebuie.

Tu ce greșeli repeți la infinit? 

Mult mai interesantă…

Mi-a plăcut poza asta la nebunie! Parcă mă definește! Am o imaginație atât de bogată! Viața mea este mult mai interesantă în mintea mea, însă… oricât ar fi de interesantă, de cele mai multe ori este neadevărată! Nu sunt obiectivă … Continuă lectura