Să aplaudăm, zic

de la fund...

Te-ai înecat! Ai simțit apa invadându-ți plămânii. Ai încercat să respiri cu disperare. Ai încercat să te apuci cu mâinile-ți obosite de funiile invizibile ale speranței. Sângele ți-a țâșnit pe nas, pe ochi, de sub unghii. Durerea ți-a acaparat tot corpul, iar conștiința… a încetat să mai existe. Inima a încetat să mai bată, iar tu… te-ai abandonat morții. Morții rațiunii. N-ai murit cu adevărat, n-ai ajuns nici în Raiul virtuoșilor, dar nici în Iadul păcătoșilor. Ai ajuns exact acolo unde îți e locul, în Purgatoriu. Acolo ajung masochiștii care nu sunt în stare să se oprească la timp. Acolo ajung cei care iubesc fără a fi iubiți. Acolo ajungi nenorociții care nu se prețuiesc. În Purgatoriul sufocării!

Dar ia partea bună a lucrurilor. Înecul scoate la suprafață toată mizeria din tine. Scoate la suprafață cea mai urâtă variantă a ta. Și după ce reușești să te speli, după ce apa se limpezește iarăși, realizezi că de la fund lucrurile par mai clare și mai limpezi. Ceea ce acum pare moarte, mâine ți-ar putea aduce renașterea. Și încet, încet, durerea se restrânge și se instalează liniștea după furtună. Până și masochiștii reușesc să se ierte pe ei înșiși. Până și masochiștii își găsesc pacea interioară. Până și nenorociții care nu se învață niciodată minte reușesc până la urmă să se agațe de ultimul fir de ață, numit viață.

Mda, după ce te-ai scufundat, tot ce poți să faci este să lupți. Lupți pentru ce? Pentru ca mai târziu să poți redeveni același masochist incurabil incapabil să aleagă potrivit. Eu îi spun masochist idealistului, romanticului incurabil. N-am cum să spun altfel unui specimen de om care are impresia că dragostea dezinteresată, pură, curată, neîncercată încă mai există. Există, dar există numai pentru cei nebântuiți de iubirile apuse. Dar idealistul e idealist și nu o să se lase cu una cu două. O să își dea duhul chinuindu-se să găsească ceea ce nici cei mai virtuoși oameni nu sunt în stare să păstreze.

Să aplaudăm masochiștii, zic. Fără ei am rămâne fără inspirație. Ce inspirație egoistă! Ce sâmbure de amăreală!

Fără sens…

d0282d8129c14d88a3b1b93a7d8c37b6

Ziua de astăzi este fără sens. Parcă nu-i nici zi, nici primăvară, nici aprilie, nici soare, nici nimic. Corcodușul din fața ferestrei mele a înflorit discret, ar trebui să mă bucur de ziua de azi, dar n-o fac, ceva nu funcționează corect în sistemul meu. Azi mă simt ca o alcoolică care a rămas fără băutura preferată. Mă simt de parcă cineva mi-a interzis să mai pun vreodată gura pe vreun strop dulce de vin. Habar n-am cum e să fii alcoolic, însă… parcă regăsesc în mine atât pofta, cât și durerea sevrajului. Recunosc, nu mi-a interzis nimeni nimic, am abandonat de bună voie calea care mă făcea să vibrez. Și totuși, de ce mă simt atât de rău?!

Cine Ea?

2b0d30dc081f22cf45211fe1a6563417

Cine e EA?

Mereu s-a întrebat! Cine e Ea? Nu s-a născut din dragoste! Nu-și știe originea paternă. Nu a cunoscut niciodată afecțiunea unui tată devotat. Nu a venit pe lume din dragoste, ci a luat naștere din dorință, din pasiune, din poftă. Nu inocența a procreat-o, nu legătura dintre două suflete, ci legătura dintre două trupuri. Nu a cerut să se nască, nu a cerut să trăiască și totuși a făcut-o. Cum a luat prima gură de aer, s-a agățat de viață cu dinții. A devenit alinarea și pedeapsa celor din jur. A devenit ancora mamei ei, fericirea bunicului, veselia prietenilor, exemplul cunoscuților și otrava iubiților. Era un copil, habar n-avea că viața avea să-i dea de toate – bucurii, dezamăgiri, probleme, greutăți, lecții, dar și experiențe minunate, pe care le păstrează cu sfințenie în suflet. Le-a strâns pe toate, le-a adunat, le-a clasificat, pe unele le-a păstrat, pe altele le-a aruncat și totuși… astăzi se întreabă cine ea?!

Cine e Ea? De unde vine și încotro se îndreaptă? La ce visează? Ce-și dorește? Ce urmărește? Cum e ea? E bună? E rea? E frumoasă? E urâtă? E deșteaptă? E proastă? Cum e? A cui e? Își aparține sau le aparține. În fața ei sunt o grămadă de drumuri. Unele întunecate, altele luminoase! O atrage greul, o atrag enigmele, o atrag provocările și se aruncă în mijlocul lor bucuroasă. Niciodată n-a ales calea ușoară și niciodată n-a făcut așa cum ar face toată lumea. A fugit de când se știe de turmă! Nu se regăsește în ea! Mulțimea o sperie! Întotdeauna a ridicat capul mai sus decât ceilalți și a țintit mai sus decât au încurajat-o alții. Este o încăpățânată, nu ascultă pe nimeni și acolo unde este marea mai tulbure, se aruncă în valurile ei! Îi place să încerce pericolul, să îl testeze, să se joace cu el și își asumă fiecare daună pe care singură și-o aduce sufletului său plămădit din bine și rău. Binele nu o impresionează prea mult. Frumosul o plictisește. Ușorul nu o interesează. Nu știe să trăiască lin și nici nu vrea.

Și totuși cine este Ea? Urmează să descopere! Încă mai are de trăit, încă mai are de iubit, încă mai are de experimentat, încă mai are de testat, încă mai vrea să se joacă, încă se mai are pe sine. Când nu o să-și mai aparțină, probabil că din afară o să observe mai bine cine este ea. Oricum, nici nu este disperată să afle. Se lasă purtată de viață și are de gând să meargă înainte, până-n pânzele albe. Căci pânzele albe o vor învălui cu răcoarea lor și o vor face să-și dea seama că viața ei nu a fost o irosire de sine. Atât timp cât va continua să dăruiască, viața ei va avea întotdeauna sens… cel puțin pentru alții, dacă nu pentru Ea.

La ce credeti ca se gandeste aratarea din imagine?

strange_conversation_by_vampirekingdom-d5mfau3

Chiar așa, la ce credeți că se gândește arătarea din imagine? Cine credeți că este ea?

         Fotografia asta m-a inspirat de când am văzut-o, așa că mi-a venit ideea să scriu un articol pe seama ei. 🙂 Eu cred că în imagine este moartea, nu în vacanță, ci pe bune. Sau să fie arta picată în derizoriu… habar n-am. 

         Hai să presupunem totuși că e moartea… la ce credeți că se gândește? Iată ce-mi șoptește mie:

      „Uită-te, corbule, la oameni… ei cred că sunt oameni, dar de fapt sunt mai seci decât ochii noștri. Uită-te la ei, uită-te cum se mint, uită-te cum se dușmănesc, uită-te cum se bârfesc, uită-te cum se fură și uită-te de câte perversități sunt capabili. Sunt mai haini decât tine, când ciupești din trupurile nemorților. Sunt invidioși, hapsâni, nemiloși și lacomi. Vor totul, dar nu fac nimic. Nu mai știu să se iubească, nu mai știu să fie sinceri și nici altruiști nu mai sunt de mult. Fiecare este pentru el. Măcar își iubesc familiile… până la un moment dat, când ajung să-și dezmoștenească copiii… sau copiii să-și chinuie părinții pentru bani. Ce zici, corbule? Unde crezi că se vor duce după ce vor muri? Ce crezi că vom face cu stârvurile lor? Vor ajunge în pământ, într-un pământ pe care nu-l merită. Iar sufletele lor, le vom arunca infernului. Trăiesc un coșmar acum, dar să vezi când vor gusta veșnicia iadului. Mi-e milă de ei, mi-e milă, dar nu-și vor binele. Dacă l-ar vrea, ar învățat să trăiască frumos. Uită-te la ei… se cred oameni, dar sunt neoameni. Și când dau de greu, se întreabă „de ce?”, „de ce mie?”. Păi pentru că nu ți-a păsat decât de tine. De-asta… te mai întrebi?!

          Uită-te la ei corbule! Abia aștept să mușcăm din carnea lor. Amăreala din sângele lor îmi place la nebunie. Răutatea lor mi se va prelinge pe gât și-mi va arde gâtlejul. Dar nu-mi pasă, ador să le sug viața din vene. Abia aștept să îi devorez, să îi ating cu unghia mea letală. Îi pândesc de-atâția ani. A venit vremea să le răsplătesc egoismul așa cum știu eu mai bine… cu o moarte violentă. Să-i pedepsim, corbule. Să-i nimicim. Altfel vor înghiți tot pământul.”

          Voi ce credeți, la ce se gândește?

      

Sa traiesti, fetita

        De ce oamenii bătrâni și bolnavi au aceeași privire? De ce acești oameni au o blândețe și o profunzime în privire, de parcă ar reuși să vadă până în adâncul sufletului?!

4865fd7f9c322477c8805eabae584b30În fiecare bătrân bolnav, îl văd pe bunicul meu! Ochii lor, sunt ochii lui. Neputința lor, e neputința lui. Chinul lor, e chinul lui. Ajutorul pe care îl acord lor, este de fapt ajutorul pe care am încercat să i-l dau bunicului meu, dar care nu i-a fost de niciun folos. N-am reușit să-mi vindec propriul bunic, dar măcar i-am alinat, pe cât posibil, suferința. A fost bolnav și a murit, iar acum, eu am rămas în urma lui, încercând să-l decopăr în fiecare bătrân pe care îl văd. Am rămas cu o sensibilitate aparte față de bătrânii bolnavi. Dar deși n-ar trebui, bărbații bătrâni mă impresionează mai mult decât femeile bătrâne. Nu știu de ce, probabil pentru că în fiecare bătrân îl văd pe el. Ei, bărbații, sunt mai blânzi, mai liniștiți, mai resemnați în fața bolilor, mai împăcați cu moartea, mai puțin revoltați și mai puțin mânioși. Pe când femeile, ele sunt gălăgioase, își plâng de milă și caută vinovați. Nu, nu am făcut o statistică, spun ce-am văzut în jur. Deși femeile sunt mai rezistente la durere, la bătrânețe, femeile sunt mai speriate de moarte decât bărbații. Probabil că e firesc.

 Întâmplarea a făcut ca ieri să ajut un bătrân foarte bolnav. Să fi avut vreo 70 de ani, lucid, capabil să meargă, dar aproape incapabil să își folosească mâinile. Nu știu cum și-a dus viața, ce fel de om a fost, nici măcar nu știu cum îl cheamă sau dacă are sau nu familie, dar l-am ajutat. Eram la terapie, îmi făceam propriile exerciții de kineto, iar el era așezat pe un pat de spital, aștepta kinetoterapeuta ca să-l ajute să-și facă exercițiile. Fiind o întreagă harababură în jur, cadrele medicale fiind ocupate până peste cap, văzându-l captiv în lumea lui și cu privirea pierdută, în așteptarea kinetoterapeutei, m-am apropiat de el. I-am dat o minge din cauciuc, minge micuță, de strâns în pumn, și l-am întrebat dacă vrea să facă câteva exerciții cu ea. Mi-a spus că vrea, dar că nu reușește s-o apuce singur cu mâna. I-am pus-o în palmă, i-am așezat toate degetele pe minge și i-am spus să strângă mingea de câte 10 ori, cu pauză de două secunde la 5. Prima serie de 5 a făcut-o cu mine, palma mea era deasupra palmei lui și-l îndruma să strângă. Ceea ce m-a uimit, a fost privirea lui. Nu îmi spunea nimic, numai mă privea și zâmbea. Nu a făcut exercițiul de prea multe ori, a obosit repede, dar îi făcea plăcere să stau lângă el, să îi vorbesc și să-l ajut. Mă privea cu blândețe, cu bunătate și cu o uimire nemaipomenită, de parcă nimeni nu fusese răbdător vreodată cu el. Iar când veni kinetoterapeuta, îmi mulțumi cu următoarea replică: „Să trăiești fetiță, ești tare bună!”

        Am fost impresionată, recunosc, nimeni nu mi-a spus vreodată că sunt bună. Deși și bunicul meu îmi pupa mâinile și-mi mulțumea zicându-mi „sărut mâna” de fiecare dată când îi dădeam pastilele, o cană cu apă sau câteva îmbucături cu mâncare, nu mi-a spus niciodată că sunt bună. Blândețea bătrânului de ieri m-a uns la suflet. Am simțit că mulțumirea este de la tataia, am simțit că îl ajut din nou pe tataia și nu vă spun, toată ziua de ieri am fost copleșită. Deși mi-a înseninat ziua teribil de mult, am fost cuprinsă de o nostalgie imensă.

        Mi-ar plăcea să-l văd din nou mâine pe acel bunic… e și el bunicul cuiva. 🙂

Dama fara secrete…

image

      Sunt Dama Fara Secrete, cea care te iubeste fara sa te intrebe de unde vii si incotro te indrepti. Cea care-ti cunoaste fiecare taina, cea care-ti stie trupul ca pe o harta. Sunt dama ta, cea care iti umple singuratatea cu prezenta ei si cea care-ti umple palma cu sanul ei. Sunt dama fara secrete, cea care nu-ti ascunde niciodata nimic, cea care nu-si ascunde goliciunea in haine care-ti zgarie privirea. Sunt dama ta, cea care-ti lumineaza fiecare noapte, cea care-ti face din fiecare tenebra inca o stea, cea care-ti ia furtuna din suflet cu o sarutare. Sunt dama fara secrete, pentru mine iubirea nu-i un joc, dansul perfect al trupurilor noastre iti mangaie fiecare simt.
     Sunt dama ta, m-am nascut din dorinta, am trecut prin soare, m-am transformat intr-o vapaie vie si-ti desenez rauri involburate cu buzele-mi fierbinti, pe gatul tau insetat de pasiune. Sunt dama fara secrete, n-am de gand sa plec si nici nu ma indrept spre alte orizonturi. Locul meu este langa tine, menirea mea esti tu, viata langa tine este ca o ploaie calda de vara. Nu ma grabesc nicaieri, dar imi tremura sufletul cand te stiu departe. Sunt ca un magnet, pasii ma poarta numai spre tine. Sunt dama ta, nu-ti cer nimic si nici nu-ti pretind ceva, ma ofer tie asa cum sunt, o femeie plina de viata.
     Sunt dama fara secrete, nu-i nevoie sa ma citesti ca pe o carte grea, sunt o carte deschisa pentru tine. Nu-mi trebuie multe ca sa traiesc, doar atingerea ta imi asigura supravietuirea. Pune-ti mana pe sanul meu, simte-mi inima cum bate in tandem cu respiratia ta. N-am secrete, numai sentimente. N-am taine… sunt numai a ta… dama fara secrete mi-e numele, de astazi dama ta!

Cine e de vina?

     orig

       Plânge adesea, se dă cu capul de pereți, își mănâncă nervii cum să-l lege definitiv de ea. Cică îl iubește, dar el o înșeală. Cică ar face totul pentru el, dar el n-ar mișca un pai pentru ea. Cică o iubește ca niciun altul, dar numai în pat. Cică e gelos, dar sunt numai impresii. Cică îi ține cont la orice, dar numai pentru a-și demonstra supremația. Iar vremea ei trece suferind după el și gândindu-se cum să se transforme pentru ca el să ajungă să o iubească iremediabil.

       Hm… prostii, nu? Și câte femei n-or face așa, câte nu s-or înjosi, câte n-or implora iubirea lui. Un el, un dobitoc, un egoist, un incapabil, un tip care habar n-are să iubească, dar râvnește la iubirea tuturor femeilor. Și da, îi iese, pentru că bărbații ca el știu să se facă plăcuți. Sunt frumoși de la distanță, dar de aproape sunt putrezi, miros a râncezeală. Cu toate astea, au trecere la femei. Dar câte nu cred că pot trezi iubirea într-o inimă moartă. Tâmpenii, mă repet. Dacă tipul nu se îndrăgostește din prima, n-o va face niciodată. Poți să devii și păpușa Barbie, el tot nu te va iubi și tot nu vei fi de ajuns.

        Dar femeia își face planuri, se gândește, se răzgândește, face strategii, întinde capcane, urzește o pânză mare, ca de paianjen, doar în speranța că îl va prinde în mrejele ei. În final se încolăcește singură, până la gât, în propria pânză. Și sfârșește, cum? Singură și înverșunată. În momentele acelea, el e cel mai mare criminal de pe fața pământului. A făcut-o să sufere și merită ce e mai rău. Mda… dacă ea a fost bleagă, el ar trebui linșat, cică. Ei nu-i chiar așa. Noi suntem de vină. Noi, femeile. Noi, pentru că ne încăpățânăm să iubim pe cine nu trebuie. Noi, pentru că obișnuim să confundăm, adesea, iubirea cu capriciul. Noi, pentru că ne dăm pe doi lei. Noi, pentru că ne vindem pe prima vorbă frumoasă și primul zâmbet cuceritor. Noi, pentru că nu avem un criteriu de selecție sănătos. Noi, pentru că adesea credem că tot ce zboară se mănâncă. Noi, pentru că habar n-avem să ne iubim și să ne apreciem. Noi și numai noi. Ei sunt bărbați, datori să încerce. Jongleri de meserie, farsori, cuceritori, vânători înnăscuți. Au ei vreo vină? Nu! Noi suntem de vină cu nu fugim mâncând pământul când mirosim câte un curvar.

        Eh… și uite așa ne merităm soarta. Dar în loc să plângem și să ne gândim la nefericirea imensă ce ne macină viața… ar trebui să mergem mai departe. Să lăsăm trecutul în urmă și să privim către viitor, cu lecția învățată și cu mai multă încredere în noi. Plângi? Hmm, ia o batistă, șterge-ți lacrimile și privește către viitor, râzând. Acolo undeva stă ascuns un suflet dispus să te iubească din toată inima. E la fel de idi ca tine, a fost încercat din toate părțile, dar te așteaptă și e numai al tău. 🙂